Cuvantul Pr.Melchisedec la Privegherea Inaltarii Sfintei Cruci - Putna

Priveghere la Praznicul Inaltarii Sfintei Cruci
Asculta mai multe audio Diverse

Cantarea Sfintei Cruci

Cuvânt la Înălțarea cinstitei și de viaţă făcătoarei Cruci a Domnului (14 septembrie)

Împărățind în Roma Maxenţiu, persecutorul (307-312), făcea multă chinuire popoarelor, gonindu-i şi chinuindu-i nu numai pe creştini, dar şi pe păgânii săi ucigându-i şi jefuindu-le averile lor. Petrecea cu necurăţie, siluind casele celor de bun neam, şi era tuturor romanilor foarte greu şi urât, pentru acea tiranică, cumplită a lui viaţă şi prea spurcată. Deci, au trimis romanii, în taină, la împăratul Constantin (306-337) care petrecea atunci în Britania cu mama sa, Elena, rugându-l pe el să vină şi să-i scape de tiranul acela. Iar Constantin i-a scris mai întâi lui Maxenţiu, sfătuindu-l pe el prieteneşte să înceteze o tiranie ca aceea. Iar el nu numai că nu l-a ascultat pe dânsul şi nu s-a îndreptat, dar şi mai amar s-a făcut. S-a sculat chiar asupra lui Constantin, pe care toată oastea romanilor la împărăţie-l alesese, nevrând ca să-l aibă deopotrivă cu sine la împărăţie. Pentru că Maxenţiu, cu de la sine putere s-a suit în Roma pe scaunul împărătesc, nu cu voinţa poporului; ci numai cu sprijinul câtorva mai mari, cărora le-a făgăduit multe daruri şi cinste. Iar Constantin a fost ales împărat de către toţi cu un glas. Drept aceea, auzind Constantin că Maxenţiu tot neîndreptat petrecea, ba încă şi la alte fapte mai rele se întinde, s-a sculat şi a mers asupra lui cu război. Văzând însă că puterea oştilor sale nu este de ajuns şi gândind apoi la farmecele cele rele ale lui Maxenţiu, a început a se îndoi, pentru că ştia că Maxenţiu a vărsat mult sânge omenesc la facerea vrăjilor: mulţi băieţi, fete şi femei îngreunate a înjunghiat la jertfele diavolilor, căutând milostivirea deşerţilor idoli, spre care nădăjduia. Deci, văzând Constantin că la Maxenţiu era mare putere diavolească, a început a se ruga unui Dumnezeu care stăpâneşte cerul şi pământul, pe care şi neamul creştinesc îl cinsteşte, ca să-i dăruiască lui chip de biruinţă asupra prigonitorului. Drept aceea, rugându-se el cu osârdie, i s-a arătat în amiază-zi chipul Crucii Domnului închipuit cu stele, strălucind mai mult decât soarele şi deasupra scris pe dânsul: "În acest semn vei învinge". Au văzut aceea şi ostaşii toţi, între care era şi dulcele Artemie cel care după aceea a fost chinuit pentru Hristos de Iulian, şi se mirau. Iar cei mai mulţi dintre dânşii au început a se teme că păgânilor chipul crucii le era semn de mare nenorocire şi de moar-te, fiindcă pe cruce se pedepseau cu moarte tâlharii şi făcătorii de rele. Deci, ostaşii se temeau ca nu cumva războiul lor să fie fără noroc şi din pricina aceasta împăratul Constantin era în mare îndoială. Iar într-o noapte, pe când dormea el, i s-a arătat însuşi Hristos Domnul şi iarăşi i-a arătat semnul cinstitei cruci pe care îl văzuse şi i-a zis lui: "Să faci asemănare chipului acestuia şi să porunceşti ca să-l poarte înaintea oştilor şi nu numai pe Maxenţiu, ba încă şi pe toţi vrăjmaşii tăi îi vei birui". Deci, sculându-se împăratul, a spus mai marilor săi vedenia şi chemând argintari iscusiţi le-a poruncit lor să facă cinstita cruce de aur, de mărgăritar şi de pietre scumpe după chipul semnului celui arătat şi, ceva mai mult, a poruncit la toată oastea să închipuiască pe toate armele, pe coifuri şi pe zale semnul crucii.

Iar rău-credinciosul Maxenţiu, fiind înştiinţat de venirea lui Constantin în Italia asupra Romei, cu multă îndrăzneală şi-a scos oastea romană şi a mers împotriva marelui Constantin. Iar Constantin a poruncit ca să poarte cinstita cruce înaintea taberelor armatei sale. Şi când s-a început lupta cu Maxenţiu, atunci, cu puterea cinstitei cruci, Maxenţiu a fost biruit şi mulţimea ostaşilor lui a fost tăiată (28 octombrie 312), şi însuşi Maxenţiu a fugit. Şi l-a urmărit împăratul Constantin şi, fugind el pe podul de peste râul Tibru, pe care singur l-a zidit, s-a rupt podul, cu puterea lui Dumnezeu, şi s-a afundat ticălosul în râu cu oastea sa, ca şi faraonul cel de demult, încât s-a împotmolit râul de călăreţi, de cai şi de arme. Iar marele Constantin a mers în Roma biruitor şi l-a întâmpinat pe el tot po-porul cu bucurie mare şi cu cinste. Iar el înălţa mare mulţumire lui Dumnezeu, Celui ce i-a dat lui biruinţă asupra vrăjmaşului, cu puterea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci. Iar spre pomenirea biruinţei celei prea slăvite, a pus o cruce în mijlocul Romei, pe un stîlp de piatră şi a scris pe dânsa: "Cu acest mântuitor semn, cetatea aceasta a fost scăpată de sub jugul tiranului".

Având el al doilea război împotriva celor de la Bizanţ a căror numire de obârşie se trage încă de pe vremea împăratului Iudeei, Manasi, cînd un oarecare grec Bizas a pus temelia cetăţii, numind-o Bizantion, de unde mai târziu Bizanţ, şi fiind biruit Constantin de către aceştia de două ori, era întru mâhnire mare. Şi fiind într-o seară, şi-a ridicat ochii spre cer şi a văzut o scrisoare alcătuită de stele, care închipuia aceste: "Să mă chemi în ziua necazului tău". Apoi, înfricoşându-se, şi-a ridicat iar ochii spre cer şi a văzut o cruce de stele, ca şi mai înainte închipuită pe cer şi scriind dea-supra, împrejurul ei, aşa: "În acest semn vei învinge". Şi aşa purtându-se crucea înainte în tabere, a biruit pe vrăjmaşii săi şi a luat cetatea Bizantion.

Şi având el al treilea război cu goţii, la râul Dunării, iar i s-a arătat pe cer mântuitoarea armă şi i-a făcut ca şi mai înainte biruinţă. Şi de aici Constantin cunoscând puterea lui Hristos celui răstignit pe cruce, şi crezându-l pe acesta că este adevărat Dumnezeu, s-a botezat întru dânsul, cu maica sa Elena cea vrednică de laudă, pe care, ca pe o foarte iubitoare de Dumnezeu, a trimis-o la Ierusalim cu multă avere spre căutarea cinstitei cruci. Iar ea, ducându-se la Ierusalim, a cercetat sfintele locuri şi le-a curăţit de spurcăciunile idoleşti şi a scos la lumină cinstite moaşte ale diferiţilor sfinţi. Era atunci în Ierusalim patriarh Macarie (314-333), care a întâmpinat pe împărăteasa cu cuviincioasă cinste.

Deci, fericita împărăteasă Elena, vrând să găsească crucea cea de viaţă făcătoare a Domnului, cea ascunsă de evrei, a chemat pe toţi evreii şi i-a întrebat pe dânşii, ca să-i arate ei locul unde era ascunsă cinstita cruce a Domnului. Dar lepădându-se ei, că nu ştiu, împărăteasa Elena i-a îngrozit cu munci şi cu moarte, şi aceia i-au arătat ei un bărbat bătrân, anume Iuda, zicând: "Acesta poate să-ţi arate ţie ceea ce se caută, de vreme ce este fiul unui cinstit prooroc". Şi făcându-se multă cercetare, şi Iuda refuzând a spune, împărăteasa a poruncit să-l arunce pe el într-o groapă adâncă în care, petrecând el câtăva vreme, a făgăduit să spună. Apoi, scoţându-l pe el, merseră la un loc unde era un munte mare împresurat cu pământ şi cu pietre, pe care Adrian (117-138), împăratul Romei, zidise o capişte zeiţei Venera şi pusese într-însa un idol. Acolo, Iuda a arătat că este ascunsă crucea Domnului. Iar împărăteasa Elena a poruncit ca să se risipească capiştea cea idolească şi să se răscolească ţarina şi să se sape. Iar Macarie patriarhul, rugându-se la locul acela, iată a ieşit un miros de bună mireasmă şi îndată s-a arătat mormântul şi locul căpăţânii în partea dinspre răsărit şi aproape de dânsele au aflat îngropate trei cruci şi după aceea au aflat cinstitele piroane. Dar neştiind care ar fi fost crucea lui Hristos, s-a întâmplat în acea vreme că se ducea un mort la îngropare şi atunci Macarie, patriarhul, a poruncit celor ce-l duceau să stea; şi se aşezară crucile pe mortul acela câte una pe rând, iar când au pus crucea lui Hristos, îndată mortul a înviat şi s-a sculat viu cu puterea Dumnezeieştii Cruci a Domnului.

Deci, împărăteasa primind cu bucurie cinstita cruce, i s-a închinat şi a sărutat-o; asemenea şi toată suita împărătească, ce era cu dânsa. Iar alţii nu puteau să vadă şi să sărute sfânta cruce în acea vreme, din pricina mulţimii celei mari de lume, şi au dorit ca mă-car de departe s-o poată vedea. Atunci Macarie, patriarhul Ierusalimului, stând la un loc mai înalt, a făcut înălţarea, arătând cinstita cruce mulţimii, iar ei au strigat: "Doamne miluieşte". Şi de atunci s-a început praznicul "înălţării cinstitei Cruci a Domnului".

Deci, împărăteasa Elena a păstrat la sine o parte din acest cinstit lemn, precum şi sfintele piroane, iar cealaltă parte, punând-o într-o raclă de argint, a dat-o lui Macarie, patriarhul, spre ocrotirea neamului în viitor. Atunci Iuda cu mulţime de jidovi a crezut şi s-a botezat şi s-a numit din sfântul botez Chiriac. Mai în urmă, el a fost patriarh al Ierusalimului şi în vremea lui Iulian Apostatul (361-363) s-a sfârşit, fiind prigonit pentru Hristos. Iar sfânta împărăteasă Elena a poruncit să se zidească biserici în Ierusalim pe la sfintele locuri; mai întâi a poruncit să se zidească biserica Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, unde este sfântul mormânt al lui Hristos şi unde s-a aflat cinstita cruce. Apoi, a poruncit să se zidească în Ghetsimani, unde este mormântul Sfintei adormiri a Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu. Apoi a zidit celelalte optsprezece biserici şi le-a înfrumuseţat cu tot felul de podoabe, dăruindu-le cele de trebuinţă cu îndestulare. A venit în Bizanţ (Astăzi Constantinopol), aducând cu sine partea lemnului crucii celei de viaţă făcătoare şi sfintele piroane, cu care a fost pironit trupul lui Hristos. Aici, sfântul împărat Constantin a pus lemnul cel de viaţă făcător în raclă de aur, iar din sfintele piroane, unul s-a aruncat în Marea Adrianului, de către sfânta Elena, când se întorcea de la Ierusalim la Constantinopol, pentru alinarea mării, pentru că se ridicase furtună mare şi învăluire cu primejdie mare; pe altul, împăratul l-a ferecat în coiful său, pe al treilea l-a ferecat la zăbală, în frâul calului său, ca să se împlinească cele zise de Zaharia proorocul: "În ziua aceea va fi (scris) pe frâul cailor: Sfânt lui Dumnezeu Atotţiitorul" (Zaharia 14, 21), iar al patrulea piron l-a dat împărăteasa Elena Trevirilor în pază.

După sosirea Sfintei Elena de la Ierusalim în Bizanţ, iubitorul de Hristos împăratul Constantin a făcut trei cruci mari, după numărul celor ce i se arătaseră lui la războaie: cea dintâi în Roma, când l-a înecat pe Maxenţiu, a doua în Bizanţ, când l-a cucerit, a treia când a bătut pe goţi la râul Dunării. După chipul celor trei arătări a făcut trei cinstite cruci din materii scumpe şi a scris pe dânsele cu slove de aur cuvintele acestea: Is Hr Ni Ka, adică "biruieşte", arătând la toţi râvna dreptei credinţe. Iar ca să arate lumii că cu puterea crucii a biruit pe vrăjmaşi, a înălţat o cruce spre răsărit, în târgul de sus, apoi alta deasupra stâlpului cel roşu la locul iubirii de fraţi, iar pe cea de-a treia a înălţat-o pe locul cel de marmoră, cel foarte frumos, în târgul de pâine, la care loc se făceau multe puteri şi semne prin sfânta cruce. Încă se mărturisea de mulţi că îngerul Domnului se pogora din cer în lumină mare noaptea, în locul acela, şi tămâia împrejur cinstita cruce, cântând cântarea cea întreit sfântă cu glas dulce, şi apoi iar se suia la cer. Şi aceasta se făcea de trei ori pe an: adică în luna aceasta, la înălţarea cinstitei cruci, apoi în luna lui mai, în 6 zile, la arătarea Crucii Domnului pe cer şi în sfântul marele post cel de patruzeci de zile, în Duminica închinării crucii. Şi mulţi din oamenii cei cucernici, care cu cinste şi cu sfinţenie vieţuiau, vedeau această pogorâre a îngerului şi auzeau cântarea lui.

Încă se cuvine a pomeni şi că cinstitul şi de viaţă făcătorul lemnul Crucii Domnului a fost luat oarecând de Perşi (602-610) şi iar s-a întors în Ierusalim, spre mângâierea credincioşilor; pe vremea împăratului grec Foca, Chosroe II (590-628), împăratul perşilor, biruind Egiptul, Africa şi Palestina, a luat Ierusalimul şi pe mulţi creştini i-a ucis şi luând cu de-a sila vistieriile cele bisericeşti şi podoabele, între altele a luat şi vistieria cea de mult preţ, lemnul crucii Domnului celei de viaţă făcătoare, şi l-a dus în Persia. Peste puţin, murind Foca împăratul, a fost ales Eraclie (610-641); în locul lui, el încearcă să biruiască pe Chosroe II, dar de multe ori nebiruind a cerut pace, însă nu a câştigat-o de la vrăjmaşul cel mândru. Atunci fiind în mâhnire mare, a început a căuta ajutor la Dumnezeu, şi a poruncit tuturor credincioşilor să facă rugăciuni, privegheri şi postiri ca să-i scape Domnul de acela ce se lăuda, în mândria sa, că va pierde pe toţi creştinii; de acela ce hulea numele lui Iisus Hristos, ca să nu zică vrăjmaşii că mâna lor este înaltă şi idolii lor puternici, ci să cunoască neamurile că unul este Dumnezeul cel adevărat, Căruia cine poate să-I stea împotriva puterii şi tăriei? Şi chiar împăratul se ruga singur cu lacrimi şi cu post îndelungat. Apoi, adunându-şi toţi ostaşii şi în nădejdea ajutorului lui Dumnezeu înarmându-se cu puterea crucii, a mers asupra perşilor şi lovindu-se cu Chosroe II, l-a biruit şi l-a pus pe fugă. Şi a fost cu oştile în pământul Persiei şapte ani, luând cetăţile, robind satele şi biruind multe prigoniri ale lui Chosroe. Iar mai pe urmă Chosroe, neputând să se împotrivească puterii greceşti, a fugit din pământul său şi, trecând peste râul Tigru, cu cel mai tânăr fiu al său, Medars, a împărţit el împărăţia sa. De acest lucru s-a mâniat Siroes, fiul lui cel mai în vârstă, şi a gândit ca şi pe tată şi pe frate împreună să-i ucidă; lucru pe care l-a şi făcut degrabă. Iar după uciderea acelora, Siroes a fost moştenitor împărăţiei Persiei şi a trimis cu rugăminte şi cu multe daruri la Heraclie, împăratul grec, smerindu-se lui şi poftindu-l să înceteze a prăda pământul lui.

Atunci Heraclie, făcând pace cu împăratul Persiei, a luat de la perşi făcătorul de viaţă lemnul Crucii Domnului, cel luat de Chosroe din Ierusalim, care fusese patrusprezece ani la perşi, şi l-a adus împreună cu multe daruri la locul său, bucurându-se şi slăvind pe Dumnezeu pentru ajutorul Lui cel mare.

Iar cînd a ajuns la Ierusalim, a luat împăratul cinstitul lemn pe umerile sale, ca să-l ducă la locul lui cel mai dinainte. Însă era îmbrăcat în porfira cea împărătească, cu aur şi cu pietre scumpe împodobit, având în cap coroana cea împărătească. Atunci se făcu o minune înspăimântătoare, pentru că deodată a stat în uşile acelea, prin care se intra la locul căpăţânii, şi nu putea să păşească mai departe cu cinstitul lemnul Crucii, oprit fiind de puterea cea Dumnezeiască; şi toţi se minunau de un lucru ca acesta. Iar Zaharia, patriarhul Ierusalimului (609-631), care a mers cu toată mulţimea Ierusalimului în întâmpinarea împăratului, având ramuri de finic în mâini şi ieşind până la muntele Eleonului, mergea cu împăratul alături şi, căutând cu ochii, a văzut pe îngerul lui Dumnezeu ca un fulger în poartă stând, oprindu-le intrarea, şi zicând: "Nu cu astfel de chip Făcătorul nostru a purtat aici acest lemn al Crucii, cu care voi îl duceţi pe el". Aceasta văzând-o şi auzind-o patriarhul, s-a înspăimântat şi, întorcându-se spre împăratul, i-a zis: "Să ştii, împărate, că cu neputinţă îţi este ţie ca în haine bogate îmbrăcat şi cu podoabele împărăteşti înfrumuseţat să duci lemnul acesta sfânt, pe care, săracul Hristos, Cel ce a sărăcit pentru mântuirea noastră, l-a dus. Drept aceea, de voieşti ca să duci Crucea Lui, să urmezi sărăciei Lui". Atunci, împăratul a dezbrăcat de pe sine porfira şi coroana şi s-a îmbrăcat în haine sărăcăcioase şi proaste şi a dus cinstitul lemn al Sfintei Cruci fără de nici o împiedicare, mergând cu picioarele desculţe. Şi l-a dus în biserică, la locul de la care îl luase Chosroe al Perşilor. Acolo, binecredinciosul împărat Heraclie a pus iar lemnul Sfintei Cruci şi a fost mare bucurie şi veselie credincioşilor pentru întoarcerea Crucii Domnului, şi dănţuiau precum oarecând israilitenii pentru întoarcerea chivotului legii de la filisteni, lăudând pe Cel răstignit pe Cruce, Hristos Împăratul slavei, şi închinându-se aşternutului picioarelor Lui, Crucii celei sfinte. Căreia şi de la noi să fie cinste, slavă şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Pentru minunea prin care s-a cunoscut adevărata cruce a lui Hristos, mulţi nu se potrivesc în spusele lor. Unii zic că pe o fecioară moartă o duceau la îngropare şi cu puterea Sfintei Cruci a înviat; alţii zic că o văduvă moartă era cea care a înviat prin făcătorul de viaţă lemn, iar alţii povestesc că o văduvă zăcea în casă bolnavă şi era aproape de moarte. Mergând la ea patriarhul cu împărăteasa şi aducând crucile, le-a pus pe cea bolnavă şi, punându-se crucea Domnului, îndată s-a sculat sănătoasă. Alţii spun că un om mort pe care-l duceau la groapă a înviat prin atingerea Sfintei Cruci a Domnului. Iar Nichifor al lui Callist, cel numit Xantopol, în cartea 8, la cap. 29, zice că amândouă aceste minuni prin Crucea Domnului atunci s-au făcut aşa: văduva zăcând în casă bolnavă şi murind, de la porţile morţii a fost adusă la viaţă şi la sănătate, şi mortul cel dus la groapă a înviat.[Vieţile sfinţilor]

8 Septembrie - NAŞTEREA MAICII DOMNULUI

Cuvânt la Naşterea Preasfântei
Născătoare de Dumnezeu
(8 septembrie)

Domnul, Cel ce locuieşte în cer, vrând să Se arate pe pământ şi să vieţuiască cu oamenii, mai întâi a pregătit loc de sălăşluirea slavei Sale, pe Preacurata Maica Sa. Pentru că este obicei la împăraţi ca mai înainte să-şi pregătească, în cetatea în care vor să meargă, palatul de petrecere. Şi, precum palatele împăraţilor pământeşti se zidesc de prea înţelepţii lucrători din materiale mai scumpe, la loc mai înalt, mai frumoase şi mai desfătate decât alte locuinţe omeneşti, a trebuit a se zidi aşa şi palatul cerescului împărat al slavei.

În Legea veche, când a vrut Dumnezeu să petreacă în Ierusalim, Solomon I-a zidit Lui casă, cu prea înţeleptul lucrător Hiraam, care era meşter renumit şi plin de înţelepciune şi de ştiinţă, ca să săvârşească tot lucrul. Deci, a zidit-o din materii prime prea scumpe, din pietre alese, din lemne binemirositoare de cedru şi chiparos, care se aduceau din Liban, şi din aur curat, la un loc prea înalt, pe muntele Morea. Era prea frumoasă, căci a săpat heruvimi pe pereţi, şi nenumărate feluri de pomi şi de flori. Deci, avea şi lărgime casa aceea, ca să nu încapă cu înghesuială în ea mulţimea poporului lui Israel. Şi a venit întru ea slava Domnului în foc şi în nor. Dar nu era de ajuns casa aceea spre a cuprinde întru sine pe Dumnezeul cel neîncăput. Solomon i-a zidit Lui altă casă, dar Cel Prea Înalt nu locuieşte în biserici făcute de mâini omeneşti. "Ce casă îmi veţi zidi mie, zice Domnul, sau care este locul odihnei mele?" Deci, a binevoit, la începutul darului celui nou, a I se zidi casă, nefăcută de mână, pe Preacurata, Prea Binecuvântata Fecioara Maria. Şi de care lucrători s-a zidit casa aceea? Cu adevărat de cei prea înţelepţi, adică de însăşi înţelepciunea lui Dumnezeu, după cum zice Scriptura: "Înţelepciunea şi-a zidit ei însăşi casă". Pentru aceasta toate cele ce se fac cu înţelepciunea lui Dumnezeu sânt fă-cute bune şi desăvârşite. Iar de vreme ce palatul cel însufleţit l-a zidit înţelepciunea lui Dumnezeu Cuvântul, spunem deci că I s-a zidit lui Dumnezeu desăvârşită casă; Prea Luminatului Împărat I s-a zidit prea luminat palat; Prea Curatului Mire I s-a pregătit cea prea curată şi neîntinată cămară; neprihănitului Mieluşel I s-a zidit cea fără de prihană sălăşluire, la care lucru Însuşi este martor credincios în cer, zicând către dânsa: "Toată eşti bună, cea de aproape a Mea, şi prihană nu este în tine". Iar Sfântul Damaschin zice: "Toată eşti cămara Duhului, toată cetatea lui Dumnezeu şi noian de daruri, toată frumoasă, toată aproape de Dumnezeu".

Dar din ce fel de material s-a zidit palatul acesta? Din cele cu adevărat prea scumpe; căci ca dintr-o piatră scumpă s-a născut din neamul cel împărătesc, din David, care a biruit pe Goliat prin piatra aceea ce mai înainte închipuia pe Hristos, piatra cea nepusă în praştie. Şi ca din nişte lemne binemirositoare de cedru şi de chiparos, s-a născut Fecioara Născătoare de Dumnezeu din neamul arhieresc, cel ce aducea lui Dumnezeu jertfe binemirositoare. Tatăl ei, sfântul şi dreptul Ioachim, era fiul lui Varpafir cel ce-şi trăgea obârşia sa din Natan, fiul lui David, iar mama ei, sfânta şi dreapta Ana, era fiica lui Natan preotul din neamul lui Aaron. Şi era Preacurata Fecioara după tată din neam împărătesc, iar după mamă din neam arhieresc.

O, Doamne, din câte prea scumpe materii şi din ce prea cinstite neamuri s-a pregătit palatul cel însufleţit al Împăratului slavei! Şi precum în casa lui Solomon zidurile cele de piatră şi de lemn aveau mai multă cinste decât aurul cel curat cu care erau aurite; tot aşa în naşterea Preasfântei Născătoare de Dumnezeu neamurile bune, cel împărătesc şi arhieresc, s-au cinstit mai mult cu curăţia deplină a sfinţilor ei părinţi, care este mai scumpă decât tot aurul şi argintul şi mai cinstită decât pietrele cele de mult preţ. Tot lucrul pământesc nu este vrednic de cinstea ei, pentru că Preasfânta Fecioară s-a născut din curăţia părinţilor, care este mai presus decât tot neamul bun. Acest lucru îl mărturiseşte Sfântul Ioan Damaschin, vorbind aşa către sfinţii şi drepţii dumnezeieşti părinţi: "O, fericită însoţire, Ioachime şi Ano! din rodul pântecelui vostru cu adevărat fără de prihană v-aţi cunoscut!" După cuvântul Domnului: (r)Din rodurile lor îi veţi cunoaşte pe dânşii. Aţi rânduit viaţa voastră precum a fost plăcut lui Dumnezeu. Pentru că vieţuind în curăţie şi cuvioşie aţi răsărit vistieria fecioriei, pe Fecioara aceea ce a fost mai înainte de naştere fecioară, cu mintea, cu sufletul şi după naştere fecioară şi totdeauna fecioară, cu mintea, cu sufletul şi trupul de-a pururea feciorind.

Deci, se cădea ca fecioria cea născută pe sine din curăţie să se aducă trupeşte pe sine însăşi luminii celei uneia născute. O, doime a cinstitelor turturele cuvântătoare, Ioachime şi Ano! Voi, păzind fireasca lege cu curăţie, v-aţi învrednicit celor mai presus de fire daruri dumnezeieşti, pentru că pe Fecioara, dumnezeiasca Maică, voi vieţuind cu dreaptă credinţă şi cu cuvioşie, în omenească fire aţi născut, aţi odrăslit pe cea mai înaltă decât îngerii, pe fiica aceea ce şi pe îngeri acum stăpâneşte. O, prea frumoasă şi prea dulce fiică! O, crinule, cel ce ai crescut în mijlocul spinilor, fiind din rădăcină împărătească cea de bun neam! Prin tine împărăţia cu preoţia s-au îmbogăţit!"

Cu aceste cuvinte, Sfântul Ioan Damaschin arată din ce fel de părinţi s-a născut dumnezeiasca Maică, din cât de scumpe materii s-a pregătit palatul Împăratului ceresc. În ce fel de loc s-a dospit acest aluat însufleţit? Cu adevărat în cel preaînalt, pentru că Biserica dă o mărturie ca aceasta despre dânsa: "Cu adevărat eşti Fecioară curată mai presus decât toate". Însă nu cu înălţimea locu-lui, ci cu a bunătăţilor şi cu a darurilor dumnezeieşti, pentru că locul unde s-a născut prea Binecuvântata Fecioară era o cetate mică în pământul Galileei, care se numeşte Nazaret (Despre casa lui Ioachim şi Anei, după multă cercetare, n-am putut să aflăm, lămurit, unde a fost. Am găsit scris în unele locuri că a fost în Ierusalim, iar în aceste cărţi scrie că în Nazaret, şi nedumerirea a rămas tot nedumerire), sub Capernaum, cetatea cea mare, aflându-se neslăvită şi necinstită şi locuitorii ei defăimaţi. Mai apoi şi pentru Hristos s-a zis: "Din Nazaret oare poate să iasă ceva bun?" Iar Domnul, "Cel ce petrece întru cele înalte şi spre cei smeriţi priveşte", a binevoit să se nască Preacurata Maica Sa, nu în Capernaumul cel ce prin mândrie până la cer se înălţase, ci în smeritul Nazaret, arătând că tot ce este între oameni înalt este urâciune înaintea lui Dumnezeu, iar ceea ce este trecut de dânşii cu vederea şi defăimat, aceea la Dânsul este înalt şi cinstit. La aceasta se mai poate adăuga că din singur numele de Nazaret să se arate înălţimea bunătăţilor Preacuratei Fecioare. Precum prin naşterea Sa în Betleem, care se tâlcuieşte "casa pâinii", a închipuit cu taină că El este pâinea cea coborâtă din cer spre însufleţirea şi întărirea lumii, aşa şi în naşterea Preacuratei Maicii Sale în Nazaret, arată cele înalte pentru că Nazaretul se tâlcuieşte "înflorit, sfinţit şi deosebit de cele pământeşti, încununat şi păzit".

Toate acestea se arată luminos întru Preacurata Fecioară, pentru că ea este floarea ce a răsărit din pomul cel uscat, din pântecele cel neroditor şi sterp şi a înnoit firea noastră cea uscată; floarea cea neveştejită, care înfloreşte pururea prin feciorie, floarea cea cu bun miros care a născut mirosul cel frumos, pe singur Împăratul; floarea care a adus rod pe Hristos Domnul, ceea ce singură a răsărit mărul cel cu bun miros; este sfinţită cu darul Sfântului Duh, cel ce a venit spre dânsa şi a umbrit-o. Şi este mai sfântă decât toţi sfinţii, pentru că a născut pe Cuvântul, cel mai sfânt decât toţi sfinţii. Ea este deosebită de păcătoşii pământeşti, căci nici un păcat în toată viaţa sa n-a cunoscut.

Toţi cu David grăiesc: "Fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea". Numai singură aceea grăieşte: "Fără de nelegiuire am alergat şi v-am îndreptat", pentru că ea este îndreptarea oamenilor, nu numai nefăcând păcatul, ci şi pe păcătoşi abătându-i de la lucrurile cele rele, aşa cum zice Biserica spre dânsa: "Bucură-te, ceea ce curăţeşti lucrurile cele spurcate". Ea este încununată cu slavă şi cu cinste. Încununată cu slavă, că din împărăteasca rădăcină a răsărit, încununată cu cinste, că din arhiereasca seminţie a crescut. Încununată cu slavă, că din cei curaţi şi drepţi născători a odrăslit; încununată cu cinste, ca cea cinstită prin bunavestire şi slujire a arhanghelului; încununată cu slavă ca o maică a lui Dumnezeu. Că ce este oare mai slăvit decât a naşte pe Dumnezeu? Încununată cu cinste, ca cea pururea fecioară; căci ce este mai cinstită decât aceasta, ca şi după naştere a fi fecioară? Încununată cu slavă cea mai slăvită decât serafimii, care ca un serafim a iubit pe Dumnezeu; încununată cu cinste, cea mai cinstită decât heruvimii, ca ceea ce pe heruvimi cu înţelepciunea şi cu cunoştinţa cea dumnezeiască i-a covârşit. "Iar slavă, cinste şi pace se cuvine tot omului care face binele", zice apostolul. Şi cine din pământeni s-a aflat lucrător de bunătăţi mai bun decât Preacurata Fecioară? Toate poruncile Domnului le-a păzit, toată voia Lui a făcut-o, toate cuvintele Lui le-a luat în minte, toate graiurile Lui le-a ascuns în inima sa, toate lucrurile cele de milostivire le-a arătat celor de aproape. Deci, cu vrednicie s-a încoronat ca o lucrătoare a tuturor faptelor bune. Este încă şi păzită, că vistieria curăţiei sale fecioreşti o păzea cu străşnicie, încât nici îngerului nu voia să o încredinţeze, pentru că, văzând pe înger, s-a tulburat de cuvântul lui şi gândea în ce chip va fi acea închinare?

Toate acestea Nazaretul, prin numirea sa, le-a arătat a fi în Preacurata Fecioară şi cine nu va zice că palatul acesta înalt al lui Hristos, cu bunătăţile şi dumnezeieştile daruri nu este foarte înălţat? Înaltă este, că din cer s-a dăruit, deşi pe pământ din pământeni s-a născut. Din cer, că precum zic unii din gânditorii de Dumnezeu, arhanghelul Gavriil, cel ce a binevestit lui Zaharia naşterea lui Ioan, acelaşi a binevestit lui Ioachim şi Anei zămislirea Preasfântei Născătoare de Dumnezeu, acela a adus din cer şi numele ei cel prea binecuvântat zicând către maica cea neroditoare: "Ano, Ano, vei naşte pe fiica cea prea binecuvântată şi se va chema numele ei Maria".

Drept aceea fără îndoială poate să se numească cetate sfântă, Ierusalim nou, pogorât din cer de la Dumnezeu şi locaş al lui Dumnezeu între oameni. Înalt este lăcaşul lui Dumnezeu, că mai presus de serafimi s-a înălţat, născând pe Împăratul Hristos. "O, înălţime, cu anevoie de suit de gândurile omeneşti!"

Dar ce fel de frumuseţe are Fecioara Maria, palatul cel dumnezeiesc al lui Hristos, să ascultăm pe acelaşi Ioan Damaschin, care zice aşa: "S-a adus lui Dumnezeu, Împăratul tuturor, îmbrăcată cu bună podoabă a faptelor bune, ca şi cu o haină de aur şi înfrumuseţată cu darul Duhului Sfânt, a cărei slavă este înăuntru. Că precum la toată femeia, bărbatul este slava ei cea din afară, aşa slava Născătoarei de Dumnezeu este înăuntru, adică rodul pântecelui ei". Şi iar zice acelaşi: "Fecioară de Dumnezeu dăruită, biserică sfântă a lui Dumnezeu, pe care acel începător de lume, Solomon, a zidit-o, şi în dânsa a pietruit, nu cu aur împodobită, nici cu pietre neînsufleţite, ci, în loc de aur, strălucind cu Duhul, iar în loc de pietre scumpe, avându-L pe Hristos mărgăritarul cel de mult preţ". O podoabă ca aceasta este înfrumuseţarea palatului acestuia, mult mai frumoasă decât ceea ce a fost în biserica lui Solomon, în care se vedeau închipuite asemănări de heruvimi, de pomi şi de flori. Dar şi în această însufleţită biserică, în Preacurata Fecioară, se văd arătate chipuri de heruvimi, căci viţa sa cea de heruvim nu numai s-a asemănat heruvimilor, dar i-a şi întrecut.

Dacă Biserica a obişnuit a-i numi heruvimi pe alţi sfinţi, cântând: "Ce vă vom numi pe voi, sfinţilor? Heruvimi, că întru voi s-a odihnit Hristos", cu atât cu cât mai ales Fecioara Născătoarea de Dumnezeu este heruvim, în care s-a odihnit trupeşte Hristos şi pe mâinile ei cele preacurate a şezut Dumnezeu ca pe un scaun: "scaun de heruvimi, fecioara". A închipuit în sine şi asemănările pomilor celor bine roditori, făcându-se, duhovniceşte, măslin roditor în casa lui Dumnezeu şi finic înfloritor. Pentru aceasta acum se numeşte mlădiţa de viaţă purtătoare, Biserica cântând aşa: "Din cea neroditoare rădăcină, mlădiţă de viaţă purtătoare ne-a odrăslit nouă pe Maica Sa, Dumnezeul minunilor". Deci, acestea toate se grăiesc pentru frumuseţile ei cele duhovniceşti. Dar, pe lângă acestea, şi de cele trupeşti nu era lipsită, după cum adeveresc mulţi dascăli bisericeşti, că în toată partea cea de sub soare n-a fost şi nu va fi fecioară aşa de frumoasă, precum a fost Fecioara Născătoare de Dumnezeu, pe care, Sfântul Dionisie Areopagitul, văzând-o, voia să o numească Dumnezeu, de nu ar fi ştiut pe Dumnezeu cel născut dintr-însa. Pentru că dumnezeiescul dar de care era plină strălucea din prealuminată faţa ei. Un palat ca acesta înainte şi-a gătit Lui pe pământ, Împăratul cel ceresc frumos cu sufletul şi cu trupul, ca o mireasă împodobită bărbatului său. Dar încă şi desfătat: "Pântecele ei mai desfătat decât cerurile l-au lucrat". Şi au încăput întru dânsa Cel neîncăput, Hristos Dumnezeu.

Cea desfătată sălăşluire a Cuvântului, Preacurata Fecioară, nu numai lui Dumnezeu Cuvântul, ca unui împărat este desfătată, ci şi nouă, robilor celor ce alergăm către Dumnezeu, Cel ce S-a sălăşluit într-însa. Pe Dumnezeu L-a încăput în pântece, iar pe noi ne încape în a sa milostivire. Vasul cel ales, Sfântul Apostol Pavel, pornindu-se spre milostivire, zicea către iubiţii săi: "Inima noastră s-a lărgit, aveţi loc destul întru noi". Dar, la care din sfinţi poate să se găsească milostivirea aşa de desfătată spre încăpere tuturor, pre-cum, după Dumnezeu, a Mariei? Că încape aicea atât cel curat, după cum şi păcătosului iarăşi nu-i este strâmt aici. Acolo cel pocăit are locul său şi disperatul asemenea cu cel nepocăit. Ca şi în co-rabia lui Noe neoprită, nu numai celor curate, ci şi vietăţilor celor necurate se află scăpare.

Întru a ei milostivire toţi cei scârbiţi, năpăstuiţi, flămânzi, înviforaţi şi bolnavi află loc de ajuns, pentru că nu ştie să fie nemilostivă cea al cărei pântece ne-a născut nouă pe prea Bunul Dumnezeu. Mulţi străjeri înarmaţi păzesc palatele împăraţilor pământeşti şi nu dau voie tuturor ce voiesc să intre într-însele, ci îi opresc şi îi întreabă de unde şi la ce vin. Iar palatul lui Hristos cel însufleţit, deşi este înconjurat de heruvimi şi de serafimi şi de nenumărate cete ale îngerilor şi ale tuturor sfinţilor, la uşa milostivirii îndurărilor ei nimenea nu opreşte pe cela ce va să intre. Nu-i opresc străjerii, nu-i gonesc ostaşii, nici la ce vin nu-i întreabă, ci fără de apărare intră cu rugăciunea, şi primeşte dar spre cererea cea de folos.

Drept aceea să alergăm la milostivirea celei ce s-a născut din pântece neroditor, dându-i ei o închinăciune ca aceasta: "Bucură-te, palatul cel cu totul fără de prihană al Împăratului tuturor! Bucură-te, sălăşluirea lui Dumnezeu, Cuvântului, căreia, şi ţie, fiicei părintelui, Maicii Fiului, miresei Sfântului Duh, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh de la noi cei din ţărână, să fie cinste şi slavă în veci". Amin.[Vieţile Sfinţilor]

Duminica a XIII-a după Rusalii-Pilda lucrătorilor celor răi

Cuvânt de învăţătură al Stareţului Mănăstirii Putna, Părintele Melchisedec-6 septembrie 2009

Cuvant de invatatura-Putna-Staret Melchisedec
Asculta mai multe audio Diverse

Anul Nou bisericesc

Cuvânt la începutul Indictionului, adică la Anul Nou Bisericesc
(1 septembrie)

Dumnezeu, Împăratul veacurilor, Cel ce a pus vremile şi anii întru a Sa putere, a aşezat spre slava Sa şi spre folosul oamenilor felurite praznice. În Vechiul Aşezământ a dat poruncă să se prăznuiască în chip deosebit luna lui septembrie, la începutul anului bisericesc, ca poporul ales să se îndulcească de roadele câmpului, slujind bunului Dumnezeu cu mai multă dragoste.

A grăit Domnul cu Moise şi a zis: "Spune fiilor lui Israel: În luna a şaptea, ziua întâi a lunii să vă fie zi de odihnă, sărbătoarea trâmbiţelor şi adunare sfântă să aveţi; nici o muncă să nu faceţi, ci să aduceţi ardere de tot Domnului" (Leviticul 23, 24-25). Că precum Atotcreatorul, după zidirea lumii şi a tuturor făpturilor Sale, a binecuvântat şi a sfinţit ziua a şaptea, odihnindu-Se întru dânsa, aşa i-a poruncit şi omului, zicând: "Şase zile să lucrezi, iar în ziua a şaptea, care este sâmbăta (sabatul) Domnului Dumnezeului tău, să nu faci nici un fel de lucru în această zi". La fel şi ziua întâi din luna a şaptea a binecuvântat-o şi sfinţind-o, a poruncit poporului Său să se odihnească de lucrurile lui. În cartea Leviţilor zice către Moise: "În ziua a cincisprezecea a lunii a şaptea, când vă strângeţi roadele pământului, să sărbătoriţi sărbătoarea Domnului şapte zile..." (Leviticul 23, 39).

Iată care era pricina prăznuirii acestei luni. În această lună, scăzând apele potopului, corabia lui Noe a stat pe Muntele Ararat. În această lună, Sfântul prooroc Moise s-a coborât a doua oară din munte, avându-şi faţa prealuminată şi aducând Tablele cele noi, care aveau în ele scrisă Legea Domnului. În această lună a început a se zidi cortul Domnului în cetele israeliţilor. În această lună arhiereul cel mare intra singur, o dată pe an, în cortul ce se numea Sfânta Sfintelor, care era după a doua catapeteasmă, ca să aducă jertfă sângeroasă pentru sine şi pentru neştiinţele poporului. În această lună, poporul lui Dumnezeu se curăţa de păcatele făcute în anul întreg, smerindu-şi cu post sufletele înaintea lui Dumnezeu şi aducând ardere de tot Domnului.

În această lună a fost sfinţită prea minunata şi prea slăvita biserică a Domnului zidită de Solomon şi s-a pus în ea chivotul Legii. În această lună se adunau toate seminţiile lui Israel în Ierusalim la praznic, pentru că le poruncise Domnul, zicând: "Aceasta este cea mai mare zi de odihnă pentru voi şi să smeriţi sufletele voastre prin post" (Leviticul 16, 31). Din această lună începeau a se număra anii poruncilor Legii Vechi, care se întindeau până la 50 de ani, precum a poruncit Domnul celor ce intraseră în pământul făgăduinţei. Numărând 49 de ani, al 50-lea cu dinadinsul să-l prăznuiască, nu numai ei singuri şi robii lor, boii şi catârii lor, ci şi pământul pe care locuiau să fie nearat şi nesemănat; nici chiar spicele ce creşteau pe el să nu le strângă, nici strugurii din vii, nici roadele din grădini să nu se culeagă şi să fie lăsate spre hrana oamenilor săraci, a animalelor şi a păsărilor.

În cartea Leviticul se scrie: "În ziua curăţirii să trâmbiţezi cu trâmbiţa în toată ţara voastră. Să sfinţiţi anul al cincizecilea şi să se vestească slobozenie pe pământul vostru pentru toţi locuitorii lui... să nu semănaţi, nici să seceraţi ceea ce va creşte de la sine din pământ... Să nu culegeţi cele sfinţite ale lui Dumnezeu şi se vor hrăni săracii poporului tău, iar rămăşiţele le vor mînca fiarele cîmpului. Aşa să faci şi cu via ta şi cu măslinii tăi" (Levitic 25, 9, 10, 11; Ieşirea 23, 11). În al 50-lea an se iertau datoriile datornicilor, se dădea libertate robilor şi cu mare grijă se păzea pe sine tot omul, să nu mînie pe Dumnezeu cu vreun păcat, nici să mîhnească pe aproapele, pentru că era anul iertării şi al curăţirii de păcate. Această poruncă a Domnului se întindea pînă la al 50-lea an, şi se împărţea în şapte şeptimi de ani, adică de 7 ori cîte 7 ani, şi fiecare al 7-lea an se numea "sîmbătă" (sabat), adică odihnă.

Aşa a grăit Domnul, prin Moise, fiilor lui Israel: "Şase ani să semeni ogorul tău, şi şase ani să lucrezi via ta şi să aduni roadele lor; iar anul al şaptelea să fie an de odihnă a pămîntului, ogorul tău să nu-l semeni şi via ta să n-o tai în anul acela. ...Iar de veţi zice: Dar ce să mîncăm în anul al şaptelea, cînd nici nu vom semăna, nici nu vom aduna roadele noastre? Vă voi trimite binecuvîntarea Mea în anul al şaselea şi va aduce roadele sale pentru trei ani" (Leviticul 25, 3-4, 20-21). Toţi anii aceştia în care Domnul rînduise odihnă oamenilor şi pămîntului să înceapă din luna septembrie, după porunca Domnului: "Să vestiţi anul odihnei în luna a 7-a (adică în luna septembrie), pentru că aceasta este a 7-a lună de la martie, care este întîia lună de la facerea lumii."

Însă nu numai porunca Legii Vechi, ci şi Indictionul păgînilor tot din luna septembrie a fost rînduit să înceapă. Pentru Indictionul păgînilor romani se povestesc următoarele: August, împăratul Romei, după ce a biruit pe Antonie şi Cleopatra care stăpîneau Egiptul, a început să stăpînească singur toată lumea. Atunci, pentru adunarea impozitelor din toate părţile imperiului, a rînduit Indictionul care aminteşte porunca aceea dată la 15 ani o dată. Şi au despărţit Indictionul în trei părţi a cîte 5 ani, pentru ca dările de pe toţi cei 15 ani să se strîngă în anul al 5-lea. Indictionul îl aşezase însă pentru ţările cele mai îndepărtate, de la marginea imperiului, de la care cu greutate se adunau dările în toţi anii şi abia în anul al 5-lea putea să se aducă la Roma. Pentru aceasta fiecare al 5-lea an din Indiction se numea Lustrum, adică strălucit, întrucît în acel an oamenii se veseleau cu lumînări aprinse în mîini, pentru că impozitele strînse fuseseră predate Cezarului de bună voie, şi nu cu sila.

Indictionul s-a întins pînă la 15 ani, deoarece în primii 5 ani se dădeau fier şi aramă pentru facerea săbiilor, a suliţelor, a coifurilor, a scuturilor, a zalelor şi a altor arme ostăşeşti. În a doua perioadă de 5 ani, se lua argint pentru plata soldei ostaşilor, iar în a treia perioadă de 5 ani se aducea la Roma aur spre împodobirea zeilor lor mincinoşi. Astfel, ţinînd rotunjimea Indictionului de 15 ani, începea iarăşi întîiul an, numindu-l pe acela An Nou. Iar începutul acesta se aşeza la întîia zi a lunii septembrie, căci în acea vreme August, împăratul Romei, biruind pe Antonie şi Cleopatra, se cinstea singur stăpînitor a toată lumea. Aşa a fost aşezat Indictionul la romani.

Astfel a primit şi Sfînta Biserică să prăznuiască începutul Indictionului în ziua dintîi a lunii septembrie, pentru următoarele pricini: în această lună se prăznuia la evrei şi în toată lumea Anul Nou; acum a mers Domnul nostru Iisus Hristos în Nazaret, unde crescuse, şi în zi de sîmbătă a intrat în adunarea evreilor, cum era obiceiul la ei, să se adune mai ales sîmbăta în sinagogă şi să înveţe poporul din cărţile proorocilor. Atunci, intrînd Iisus în mijlocul dascălilor şi sculîndu-Se să citească, I-au dat cartea proorocului Isaia pe care, deschizînd-o, a aflat locul unde era scris: "Duhul Domnului peste Mine, pentru care M-a uns a binevesti săracilor, M-a trimis a vindeca pe cei zdrobiţi la inimă, a propovădui celor robiţi iertare şi orbilor vedere; a slobozi pe cei sfărîmaţi, uşurîndu-i; a mărturisi anul Domnului bine primit". Apoi, închizînd şi dînd cartea, a început să înveţe, arătîndu-Se pe Sine că este adevăratul Mesia trimis oamenilor de Dumnezeu-Tatăl, spre mîntuirea şi înnoirea vieţii, împlinindu-se astfel scriptura citită, şi toţi "Îl mărturiseau şi se mirau de cuvintele harului care ieşeau din gura Lui" (Luca 4, 17, 19).

Praznicul Anului Nou bisericesc s-a aşezat de către Sfinţii Părinţi la Sinodul I de la Niceea, cînd marele împărat Constantin, biruind pe Maxenţiu prigonitorul, a înnoit şi a luminat toată lumea cu dreapta credinţă, dezrădăcinînd praznicele păgîneşti. Astfel a izbăvit pe creştini de jugul greu al persecuţiilor, schimbînd înţelesul Indictionului. Sfinţii Părinţi au rînduit să se prăznuiască Anul Nou bisericesc ca un început al mîntuirii creştinilor, aducîndu-ne aminte de intrarea lui Hristos în mijlocul adunării evreilor şi de vestirea din cartea lui Isaia a "anului Domnului bine primit". Aşadar, nu prăznuim praznicul Legii Vechi în prima zi a lunii septembrie, ci prăznuim intrarea Domnului, cînd singur dătătorul Legii S-a arătat pe Sine lumii, pogorîndu-Se din cele de sus şi purtînd în Sine pe Duhul Tatălui; cînd a scris Legea lui Dumnezeu, nu cu degetul, ci cu dumnezeiasca Sa limbă şi cu prea dulcea Sa gură; nu pe lespezi de piatră, ci pe lespezile inimii noastre cele trupeşti. Mîntuitorul, zidind cortul cel gîndit al Bisericii Sale, S-a adus lui Dumnezeu-Tatăl jertfă sîngeroasă pe Sine pentru păcatele noastre, singur fiind Arhiereul cel mare Care a străbătut cerurile, curăţindu-ne pe noi de păcate prin sîngele Său vărsat pe Cruce pentru noi, făcîndu-ne pentru El biserici sfinte, după cuvîntul apostolului care zice: "Biserica lui Dumnezeu care sînteţi voi este sfîntă".

Pentru toate acestea, dînd mulţumire lui Dumnezeu, prăznuim anul Domnului cel bineprimit, căci am luat din mîinile Sale multe şi negrăite bunătăţi, pentru care ne sîrguim să fim Lui bine primiţi. Deci noi prăznuim Indictionul, nu pe cel al împăratului Romei, ci pe cel aşezat de Hristos, cerescul împărat al slavei. Iar Indictionul lui Hristos sînt poruncile Sale sfinte pe care sîntem datori să le păzim şi să le împlinim; pentru că El nu cere de la noi daruri, fier şi aramă, nici nu-i trebuie argint şi aur, precum arată David, zicînd către dînsul: "Domnul meu eşti Tu, pentru că nu-Ţi trebuiesc bunătăţile (darurile) mele". El, în loc de fier şi aramă, cere de la noi bunătăţile credinţei celei întemeiate pe dreapta cinstire de Dumnezeu. Pentru că aceasta este aşezată pe temelia pusă de Hristos prin vărsarea sîngelui Sfinţilor Mucenici care au fost chinuiţi pentru credinţa creştină, încît pentru fiecare dintre ei se poate zice: "Prin foc şi prin sabie a trecut sufletul lui" .

De aceea ne porunceşte Dumnezeu, Împăratul nostru cel ceresc, să credem în El cu dreaptă credinţă şi inimă curată, pentru că "cu inima se crede spre dreptate" şi prin această credinţă curată, ca şi cu o armă de fier şi cu un scut de aramă, să biruim pe cei împotrivă, adică pe diavoli. Astfel urmăm sfinţilor noştri strămoşi, care "prin credinţă au biruit împărăţii, au lucrat dreptate, au dobîndit făgăduinţele, au închis gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au întărit din slăbiciune, s-au făcut tari în războaie şi au întors oştirile vrăjmaşilor în fugă..." (Evrei 11, 33-34).

În loc de argint, Împăratul nostru Hristos cere bunătatea nădejdii în Dumnezeu, care mai mult decît argintul se face pricinuitoare omului de viaţa cea cu bună sporire. Pentru că dacă cel ce se îmbogăţeşte cu mult argint nădăjduieşte ca toate bunătăţile din lume să le cîştige, cu atît mai mult cel ce s-a îmbogăţit cu neîndoita nădejde în Dumnezeu va câştiga cele dorite. De acum el va vieţui cu bucurie, nebăgând seamă toate primejdiile şi necazurile care năvălesc asupra lui de la lume, de la trup şi de la diavolul; ci pe toate acelea cu dulceaţă le va răbda, cu nădejde în răsplătirea ce va să fie. Argintul pe stăpânul său îl înşeală de multe ori, pentru că, pierzîndu-l cu orice întîmplare, sărac pe el îl face şi cel ce nădăjduia să vieţuiască cu îndestulare pînă la sfîrşit, acela degrabă sărăcind, se lipseşte de pîine; iar cel ce nădăjduieşte spre Domnul, ca Muntele Sionului, nu se va clătina în veac, pentru că nădejdea nu ruşinează.

Nişte argint ca acesta cere Domnul de la noi şi ne porunceşte să nădăjduim nu spre bogăţia care degrabă piere, ci spre Dumnezeul cel viu, ale Cărui cuvinte sînt cuvinte curate, argint lămurit în foc, prin care fără de minciună ne-a făgăduit nouă cele veşnice şi negrăite bunătăţi întru a Sa împărăţie. Pentru nădejdea răsplătirii noastre să ne îndemnăm spre mai multă nevoinţă, ca nişte buni ostaşi ai lui Iisus Hristos; pentru că nădejdea luării de plată în-deamnă pe ostaş spre luptă, după cum zice Sfîntul Ioan Damaschin pentru răbdătorii de chinuri: "Mucenicii Tăi, Doamne, cu credinţa întărindu-se şi cu nădejdea împuternicindu-se, au stricat tirania vrăjmaşului şi au dobîndit cununile".

În loc de aur, Împăratul nostru Hristos cere de la noi bunătatea cea prea scumpă, adică nefăţarnică dragoste către Dumnezeu şi către aproapele. Pentru că dragostea prin aur se închipuieşte de dascăli pentru marea sa cinste. Că precum aurul este mai cinstit decât argintul, arama şi fierul, tot aşa şi dragostea este mai cinstită decât nădejdea şi credinţa. "Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; iar mai mare decât acestea este dragostea" (I Cor. 13,13). Un aur ca acesta cere de la noi Dumnezeu, poruncindu-ne să-L iubim cu nefăţărnicie, nu numai cu inima crezând şi cu gura mărturisind, ci şi în fapte arătându-I dragostea. Adică să ne punem pentru Dânsul sufletele noastre şi să fim gata de moarte pentru dumnezeiasca lui dragoste. Pentru aceasta şi pe cei de aproape ai noştri să-i iubim aşa, precum ne învaţă iubitul lui Hristos Apostol Ioan Teologul, zicând: "Fiii mei, să nu iubim cu cuvântul, nici cu inima, ci cu lucrul şi cu adevărul". Acest fel de dragoste se primeşte spre înfrumuseţare de la Cel mai frumos cu podoaba decît fiii oamenilor, de la Hristos Dumnezeul nostru.

Așadar, Biserica dreptmăritoare prăznuiește acest Indiction creștin în locul celui vechi al păgânilor, dezbrăcându-se de omul cel vechi cu faptele lui și îmbrăcându-se în cel nou, după chipul Celui ce l-a zidit. De aceea prăznuim anul nou așa cum ne sfătuiește Apostolul, zicând: "Întru înnoirea vieții să umblăm", adică să slujim lui Dumnezeu întru înnoirea Duhului, iar nu întru vechimea literei. Să prăznuim Indictionul, ascultând poruncile: "De veți umbla întru poruncile Mele și de veți păzi învățăturile Mele şi de le veți face, vă voi da vouă ploaie la vremea sa și pământul își va da roadele sale. Şi voi da pace în pământul vostru și veți izgoni pe vrăjmașii voștri și voi căuta spre voi şi vă voi binecuvânta şi nu se va îngrețoșa sufletul meu de voi. Şi voi umbla întru voi, şi voi fi vouă Dumnezeu şi voi Îmi veți fi Mie popor, zice Domnul Dumnezeu Sfântul lui Israel..."*[Viețile Sfinţilor]

* Sânt unii care socotesc indictioanele rânduite de la începutul lumii şi le numără de la întâiul an al zidirii lumii, dar aceasta o fac din neştiinţă. Acum însă se ştie că nu de la facerea lumii, ci de la aşezarea lui August s-au început indictioanele, precum am arătat mai sus. Înainte de August, împăratul romanilor, nu erau indictioane de la începutul lumii.

30 august - Sfântul Alexandru, arhiepiscopul Constantinopolului

De origine modesta si lipsit de ştiinţa cărţilor, dar prin virtuţile si harismele sale apostolice, sfântul Alexandru s-a aflat demn sa-l slujească pe sfântul Mitrofan (cf. 4 iunie), Arhiepiscop al Bizanţului, in calitate de preot al episcopului, iar mai târziu (314) ca episcop ajutător. După victoria sfântului Constantin asupra lui Licinius, împăratul a organizat o întâlnire oratorica intre Alexandru si ritorii păgâni din Bizanţ, care s-au văzut înfrânţi nu de discursul sfântului, ci de o minune ce a săvârşit-o. Cum sfântul arhiepiscop Mitrofan era prea bolnav si prea bătrân ca sa mai poată participa la primul Sinod Ecumenic de la Niceea (anul 325), l-a trimis pe Alexandru sa prezideze in locul lui. După închiderea lucrărilor Sinodului, împăratul Constantin a cerut la toţi Purtătorii - de - Dumnezeu  Părinţi ce au strălucit in timpul lucrărilor sa vina la Constantinopol (oraş pe care tocmai si l-a ales drept cetate imperiala) ca sa-l binecuvânteze. Un înger al Domnului i-a apărut in acele zile Sfântului Mitrofan, descoperindu-i ca avea sa-si încredinţeze Domnului sufletul sau in zece zile, si ca sa-l lase pe fericitul Alexandru arhiepiscop in locul lui. Părinţii episcopi care se aflau la Constantinopol in acele zile s-au bucurat de aceasta veste si, după ce au slujit slujba de înmormântare a Sfântului Mitrofan l-au înscăunat in mod solemn pe sfântul Alexandru ca prim Episcop al noii capitale a Imperiului. In urma Sinodului de la Nicea, Sfântul Alexandru, care avea deja aproape 70 de ani, a continuat sa apare Credinţa Ortodoxa in fata intrigilor lui Arie si a acoliţilor săi. Unii au spus chiar ca sfântul Alexandru ar fi făcut mai multe calatorii apostolice în Tracia, Macedonia, Tesalia si in insulele greceşti pentru a predica credinţa Sinodului ortodox de la Niceea.

Convocat la Nicomidia pentru ca sa-si explice credinţa, Arie (Arius) a reuşit sa-l însele pe împărat semnând o mărturisire de credinţa în care se mulţumea sa spună ca Fiul lui Dumnezeu este născut înainte de toţi vecii. Profitând deci de aceasta mărturisire de credita, Arie a cerut atunci reintegrarea sa in Biserica. Sub presiunea lui Eusebiu de Nicomidia, împăratul a primit favorabil cererea sa si a cerut Episcopilor reuniţi la sinodul din Tir sa o examineze (335). Acest sinod, compus in principal din partizani de-ai lui Arie, s-a întors cu răutate împotriva Sfântului Atanasie cel Mare (prăznuit la 18 ianuarie împreuna cu Sfântul Chiril, amândoi arhiepiscopi ai Alexandriei, si la 2 mai - aducerea moaştelor), pe care l-au tratat ca vrăjitor, ca brută si de semănător de discordie. Luând cunoştinţa de toate acestea, sfântul Atanasie s-a îmbarcat în secret pe o corabie cu destinaţia Constantinopol, unde a încercat in zadar sa vorbească cu împăratul, în timp ce sinodul de la Tir îl condamna la exil în Treves (oraşul german Trier de azi). Arie a încercat sa revină la Alexandria, insa la aceasta veste o răzmerita a izbucnit în oraş contra lui, astfel încât împăratul la chemat la Constantinopol ca sa se împărtăşească cu sfântul Alexandru. Eusebiu de Nicomidia si ai săi au făcut tot felul de presiuni asupra sfântului arhiepiscop ca sa slujească o Sfânta Liturghie in care sa se împărtăşească cu Arie ereticul. Atunci sfântul Alexandru s-a retras in biserica Sfânta-Irina si, îngenunchind în fata sfântului jertfelnic, s-a rugat zi si noapte cu aceste cuvinte: "Doamne, daca Arie trebuie sa fie împăcat cu Biserica, atunci slobozeşte pe robul tău cu pace. Dar daca ai mila de Biserica Ta si nu vrei ca moştenirea Ta sa se facă de ruşine, atunci ia-l pe Arie, pentru ca oamenii sa nu ia erezia drept Adevărată Credinţă". Sâmbăta, cu o zi înainte de duminica in care ar fi trebuie sa se petreacă aceasta slujba, pe când se găsea în piaţă, lângă coloana de porfira ridicata de Constantin, Arie a fost brusc chemat de nevoile fireşti, si pe când era la closet, maţele au crăpat în el, si acolo a si murit, în locul în care-si fac oamenii nevoile firii, lipsindu-se astfel si de împărtăşanie si de viata. Când a aflat aceasta veste, Sfântul Alexandru a dat slava lui Dumnezeu, nu pentru moartea aceluia, ci pentru ca Domnul si-a arata încă o data puterea Sa peste dorinţa mai-marilor lumii acesteia. Totuşi, cu aceasta tulburări nu au luat sfârşit, si sfântul Alexandru a trebuit sa continue sa lupte pentru Ortodoxie. A adormit în pace câteva luni după moartea Sfântului Constantin (337), la vârsta de 98 de ani, lăsând în scaunul de la Constantinopol pe Sfântul Pavel (prăznuit la 6 noiembrie). [Vieţile Sfinţilor]

29 august -Tăierea capului Sf.Ioan Botezătorul

În aceasta luna în ziua a douăzeci si noua, pomenirea taierii cinstitului cap al cinstitului slăvitului Prooroc înainte-mergător si Botezător Ioan.

Sfântul Ioan, Înaintemergătorul si Botezătorul Domnului a primit de la însuşi Domnul Hristos mărturia ca el era cel mai mare dintre toţi oamenii născuţi din femeie si cel dintâi intre Profeţi. Pe când încă se afla in pântecele mamei sale, el a tresărit de bucurie in preajma lui Mesia pe care îl purta in ea Prea Sfânta Maica a Domnului. La maturitate, el, "de care lumea nu era vrednica" (cf Evrei 11:38), se retrase in pustiu, acoperit cu o haina din par de cămila si încins cu o curea de piele, aceasta semnificând stăpânirea tuturor pornirilor trupeşti. Regăsind, ca un nou Adam, starea de armonie a firii noastre create pentru a se dedica numai lui Dumnezeu, el se hrănea cu cosaşi si cu miere sălbatica, si îşi ţinea in contemplare mintea netulburata de grijile acestei lumi. In anul 15 al domniei lui Tiberiu Cezar (anul 29), Ioan, când a auzit Cuvântul lui Dumnezeu in pustie, se duse in regiunea Iordanului, pentru a predica pocăinţa către mulţimile care veneau la el, atrase de viata sa îngereasca. El ii boteza in apele Iordanului in semn de curăţire de păcatele lor, si pentru a-i pregăti sa îl primească pe Mântuitorul el ii îndruma sa facă mai curând roade vrednice de pocăinţa, decât sa se laude ca sânt fiii lui Avraam. Reluând cuvintele profetului Isaia, el le spunea : "Glasul celui care striga in pustiu. Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi in loc neumblat cărările Dumnezeului nostru. Toata valea sa se umple si tot muntele si dealul sa se plece; si sa fie cele strâmbe, drepte, si cele colţuroase, cai netede. Si se va arata slava Domnului si tot trupul o va vedea căci gura Domnului a grăit". (Is. 40:3-5).

Pentru ca poporul se întreba daca nu era el Mântuitorul aşteptat de atâtea generaţii, Ioan le spuse: "Eu va botez cu apa, dar vine altul mai mare decât mine, El va boteza cu foc si cu Duh Sfânt". Curăţenia sa si dragostea sa pentru feciorie erau intr-atât de mari încât fu considerat vrednic nu doar de a-l vedea pe Mântuitor, al cărui Înaintemergător fusese pus, ci chiar sa Îl boteze in Iordan si sa fie martorul descoperirii Sfintei Treimi.

Sfântul Ioan medita fără încetare la Cuvântul lui Dumnezeu si le considera pe toate ale acestei lumi ca nesemnificative in fata respectării Legii dumnezeieşti, a cărei desăvârşită întruchipare era viata sa. De aceea nu se temea sa adreseze reproşuri aspre lui Irod Antipa, tetrarhul Galileii, om lipsit de ruşine si dezmăţat care, contrar Legii, se căsătorise cu Irodiada, soţia fratelui sau Filip pe când acesta din urma era încă in viata si avusese cu ea o fata, Salomeea. Făcându-se mijlocitorul conştiinţei înveterate a pescarului, Profetul ii vorbea in numele lui Dumnezeu : "Nu iţi este îngăduit sa ai ca soţie pe femeia fratelui tău". De aceea Irodiana nutrea in ea o ranchiuna puternica împotriva lui Ioan si voia sa îl omoare; era însă împiedicată de Irod care îl proteja, ca bărbat drept si sfânt, dar mai ales pentru ca se temea de poporul pe care îl cinstea ca pe un trimis al lui Dumnezeu. In cele din urma Irodiada cea perfida îşi atinse scopul si făcu astfel incit Profetul sa fie dus la închisoare in fortăreaţa din Macheronte. Când fu aniversarea zilei de naştere a regelui, in apropierea Pastelor, acesta invita pe notabilii regatului sau la un mare ospăţ, in timpul căruia toţi se dedară îmbuibării si beţiei. Salomeea dansa cu voluptate in fata mesenilor acestui banchet al slavei deşarte, si ea plăcu privirii desfrânate a tatălui sau care ii jura sa ii dea ca recompensa orice i-ar cere, chiar de-ar fi jumătate din regatul sau. La sfatul mamei sale, tânăra ceru sa ii fie adus imediat pe un platou capul lui Ioan Botezătorul. Regele se simţi încurcat, dar din cauza jurământului sau, si pentru a nu-si pierde onoarea in fata invitaţilor, se decise sa îl omoare pe Cel Drept. Sentinţa fu pe loc executata, un soldat ii taie capul Sfântului Ioan in închisoare si îl aduse imediat, încă sângerând, pe un platou, in sala de ospăţ care adresa in tăcere reproşul sau fata de slăbiciunea criminala a regelui. Salomeea prezenta mamei sale trofeul, cu aerul de a spune : "Mănâncă, o, mama, trupul celui care a trăit ca unul fără trup, si bea sângele lui. Aceasta limba care nu înceta sa ne facă reproşuri va tăcea de-acum pentru totdeauna".

Ucenicii Sfântului veniră sa îi ia trupul si merseră sa îl îngroape in Sevastia apoi se duseră sa îl înştiinţeze pe Iisus. Abia mult mai târziu Moaştele Sfântului Înaintemergător fura regăsite in mod miraculos, pentru a răspândi harul asupra credincioşilor care li se închina.

Acest act sângeros pare sa fi fost îngăduit de Dumnezeu pentru ca după ce a fost Înaintemergătorul lui Hristos pe pământ, Sfântul Ioan Botezătorul sa fie de asemenea in împărăţia morţilor si sa meargă sa înştiinţeze pe morţii cei drepţi de speranţa in Mântuire, venirea apropiata a lui Mesia care trebuia sa spargă prin Cruce porţile si închizătorile Iadului.

Prin viata precum si prin moartea sa, Înaintemergătorul rămâne de asemenea pentru toţi Creştinii un Profet si un stăpânitor al vieţii spirituale. Prin comportamentul sau ireproşabil, el ii învaţă sa lupte până la moarte împotriva păcatului, nu numai pentru respectul dreptăţii si ascultarea Legii lui Dumnezeu dar si pentru a înainta in virtute si curăţia inimii. Orice conştiinţa cizelata prin meditarea asupra Legii lui Dumnezeu se aseamănă deci cu Înaintemergătorul si croieşte "căile Domnului" in sufletul care se căieşte, pentru a-i da cunoaşterea Mântuirii (cf. Luca 1:76).[Vieţile sfinţilor]

Prohodul Maicii Domnului