sâmbătă, 22 septembrie 2007


Viata Sfantului Ierarh Mucenic Teodosie de la Manastirea Brazi


Sfântul lerarh Teodosie s-a născut in ţinutul Vrancei। In prima jumatate a veacului al XVII-lea, si, iubind din tinerete viaţa călugărească, s-a lepădat de lume si a primit sfantul chip ingeresc al calugariei. Cugetand ziua si noaptea la Legea lui Dumnezeu si deprinzand de la dascălii incercati din manastirile Tarii de Jos invataturile cele folositoare, a fost ales egumen al manăstirii Bogdana reconstruind, in vremea staretiei sale, acest sfant locas. Pentru vrednicia si pentru bunele sale obiceiuri, a fost hirotonit episcop de Radauti in anul 1670. iar peste un an a fost trimis sa pastoreasca Episcopia Romanului. Iubind cu adevărat sfintele lui Dumnezeu Biserici, a cercetat si a ajutat pe cat i-a stat in putinta schiturile si manastirile din eparhia sa, sprijinind, totodata, si pe binecredinciosii crestini aflati in felurite necazuri sau cuprinsi de saracie.

In anul 1674, fericitul si preainvatatul mitropolit Dosoftei, silit de vitregia vremurilor, s-a retras in Polonia, impreuna cu domnitorul Stefan Petriceicu, iar Moldova a fost asuprita de cetele de turci si de tatari, care au adus la carma tarii pe Dumitrascu din neamul Cantacuzinilor. Acesta, vazand ca moldovenii au fost lipsiti de pastorul lor, a cerut arhiereilor sa-si puna mitropolit. Noul domn avea nevoie urgenta de un nou cap al Bisericii Moldovene pentru a-si legitima domnia, primind de la acesta indatinata ungere. Ierarhul Teodosie, desi nu voia, mai mult fiind silit, a luat conducerea Mitropoliei Moldovei in acele vremuri greu de indurat, cand turcii si tatarii intrasera ca lupii infometati in smerita lui turma. De aceea, bunul arhiereu nu a rabdat mult a vedea in toate zilele cum sunt nedreptatiti crestinii, ci, punandu-si sufletul pentru acestia, a mers la domnitor si i-a cerut sa puna capat asupririi poporului si sa alunge dincolo de hotare pe pagani. Maniat, Dumitrascu Voda nu a voit sa auda mustrarile cele drepte ale mitropolitului, ci, fara judecata, l-a silit sa-si paraseasca scaunul, pe care nu statuse decat vreme de un an, fiind pus sub paza in Manastirea " Sfantul Sava " din Iasi. Rabdand cu mult curaj cumplita prigonire, ierarhul marturisitor al dreptatii a stat inchis acolo pana la revenirea in tara a blandului Dosoftei mitropolitul, care l-a scos pe fericitul Teodosie din surghiunul sau. Acesta s-a retras in partile Tarii de Jos. locuind cand la Focsani cand in Manastirea Bogdana.

In rastimp s-a ingrijit, indeosebi, de reconstruirea Manastirii Brazi, unde a ridicat o noua biserica si chilii, asezand acolo monahi, pe care i-a pus sub ascultarea egumenului Zaharia, care vietuise o vreme in Sfantul Munte Athos.

In anul 1688, pe cand se afla la Focsani a fost rapit si dus in Tara Romaneasca, unde a indurat, vreme de 10 saptamani, inchisoare si chinuri। fiind cercetat - pentru pricini inchipuite - de unii greci, pusi la cale de rudeniile lui Dumitrascu Voda, fostul domnitor al Moldovei. Scapand însă cu viata si din aceasta grea incercare, Ierarhul Teodosie a continuat sa se ocupe de sfintele locasuri din Tinutul Vrancei, pregatind toate cele necesare pentru ridicarea a inca trei schituri.

In toamna anului 1694 tatarii au navalit, din nou, in Moldova, jefuind pe crestini si distrugand bisericile. Cunoscandu-si mai dinainte sfarsitul, fostul mitropolit Teodosie s-a pregatit duhovniceste asa cum se cuvine a face orice crestin adevarat. Curand, la Mänästirea Brazi, a venit o ceatä de tatari, care l-au schingiuit pe batranul arhiereu, cerandu-i sa le predea avutul si odoarele sfantului locas. Acesta a refuzat, preferand mai degraba sa fie chinuit decat sa dea in mainile paganilor putinele valori si sfintele vase. In cele din urma, tatarii, dupa ce l-au chinuit indelung, i-au taiat capul. Noaptea, a fost ingropat in graba de cativa credinciosi. Asa a castigat cununa muceniciei mult-patimitorul Ierarh, primindu-si prin sabie sfarsitul, suferind pentru dragostea de Dumnezeu. Sfantul Antipa de la Calapodesti (1816-1882), pe care biserica noastra il pomeneste la 10 ianuarie, fiind novice la Manastirea Brazi, in anul 1842, a fost de fata la descoperirea in chip minunat a moastelor mitropolitului martir. El relateaza următoarele: " Inainte ca arhimandritul Dimitrie sa fie staret al Manăstirii Brazi din Moldova, el a trait viata pustniceasca aspra intr-o padure mare, unde din intamplare a gasit ingropat un vas mare plin cu bani de aur. In vas a gasit o insemnare, in care se spunea ca acesti bani sunt de la Mitropolitul Dositei (Thodosie) care i-a ascuns acolo, prevazandu-si sfarsitul sau mucenicesc din mana turcilor. In insemnare se mai spuneau si acestea: " cine va gasi acesti bani este indatorat sa zideasca din ei o manastire si trei schituri " si ca " la terminarea de zidit a celui din urma, al treilea schit, va afla si moastele mele ". Instiintand pe mitropolitul de la Iasi despre aceasta minunata descoperire si primind de la el binecuvantare, arhimandritul Dimitrie a inceput cu ravna sa implineasca ultima dorinta a fericitului mitropolit [ �] A inaltat o mare biserica, iar dupa ce a terminat de construit cel de-al treilea schit, a randuit ca in ograda lui (n.n. a schitului) sa se sape si pentru dansul un mormant.

[ �] Deoarece groapa pe care el poruncise sa i se sape se darama mereu, a pus sa se sape din nou, in prezenta lui, si, sapandu-se, s-a gasit sicriul cu moastele fericitului mitropolit [�] "

Despre aceea aflare a sfintelor moaste relateaza si insusi staretul Dimitrie, scriind, intr-o insemnare din 20 februarie 1842:

"Am vrut sa-mi fac mormantul meu in tintirim la Brazi, tocmai in mijlocul locului unde a fost biserica veche. Si, sapand adanc de sase palme [�] am gasit locul unde la picioarele raposatului Mitropolit Teodosie, ctitorul Manastirii Brazi, se gasea capul mormantului meu. Si, sapand in sus, am gasit tot trupul deplin, insirate oasele, iar capul l-am gasit cu gura in jos, pus pe o caramida mare in cornuri, precum este stiut cä a fost taiat de tatari si ingropat noaptea de niste credinciosi". Sfantul Antipa adauga: ,,M-am invrednicit eu insumi sa vad si sa sarut aceste moaste, din care iesea un parfum foarte mirositor ". La 6 mai 1842 osemintele au fost prohodite de un sobor de slujitori si asezate in mormant nou, zidit in partea de nord a paraclisului subteran.

Ierarhul-ctitor al Manastirii Brazi a fost cinstit de clerici, monahi si credinciosi inca din timpul vietii, pentru virtutile sale: dragostea de Dumnezeu si de semeni, blandetea, rabdarea, spiritul de dreptate. El s-a identificat cu durerile si nevoile credinciosilor din aceste tinuturi, participand activ la solutionarea conflictelor - cu precadere patrimoniale - ivite intre ei, atat ca episcop de Roman cat si ca fost mitropolit. El a sus cu tarie mentinerea privilegiilor acordate vrancenilor de Binecredinciosul Voievod Stefan cel Mare si Sfant.

O alta latura foarte importanta a activitatii sale o constituie ridicarea de sfinte locasuri. El a avut initiativa reconstruirii Manastirii Bogdana, indemnand la aceasta pe marele logofat Solomon Barladeanu. Dupa moartea acestuia, el a continuat lucrarile in calitate de cel dintai staret al Bogdanei, si a chemat la sfintirea ei pe patriarhul Dositei al Ierusalimului, care il aprecia in mod deosebit. Ca episcop de Roman, s-a ingrijit de bunul mers al unor manastiri din eparhia sa, precum: Soveja, Mera, Lepsa Buluc si Scanteia, asa cum o dovedesc documentele vremii. In mod deosebit, a purtat grija de reconstruirea Manastirii Brazi, pentru care a obtinut dreptul de proprietate asupra terenului inconjurator, iar apoi, ca fost mitropolit, a refacut din temelii acest asezamant monahal. Tot el a luat initiativa ridicarii Schiturilor Musinoaiele si Trotusanu cumparand, din vreme, terenuri in acest scop. Il putem, deci, considera, pe drept cuvant, unul din cei mai importanti ierarhi-ctitori de sfinte locasuri.

Cinstirea sa ca Sfant a inceput cu adevarat din momentul mortii lui martirice, prin care si-a pecetluit ostenelile intregii vieţi.
Potrivit relatarii Sfantului Antipa mitropolitul Teodosie si-a prevazut dinainte sfarsitul, ascunzand banii daruiti de credinciosi pentru construirea a patru biserici, insotindu-i cu un text lamuritor. Aflarea acestor bani de catre ieroschimonahul Dimitrie, tocmai cel insarcinat cu conducerea Manastirii Brazi, ne arata limpede lucrarea lui Dumnezeu, Care a facut sa se implineasca toate sfintele dorinte ale slujitorului Sau: zidirea celor patru locasuri de cult si, indata dupa aceasta, aflarea cinstitelor sale moaste. Prezenta unei miresme deosebite ce iese din acestea - lucru confirmat cu claritate nu de oricine, ci chiar de catre Sfantul Antipa - este un semn neindoielnic al sfinteniei potrivit Traditiei ortodoxe. Remarcam, de asemenea, ca Sfantul Antipa il numeste fericit pe mitropolitul Teodosie si se inchina cu evlavie sfintelor lui moaste. El subliniaza si faptul ca aflarea sfintelor moaste s-a facut ,, In chip minunat".Cinstirea acordata de Sfantul Antipa de la Calapodesti Ierarhului Martir Teodosie este o dovada incontestabila a cultului de care s-a bucurat. Nu mult dupa aflarea minunata a moastelor Mitropolitului Teodosie, capul a fost scos din mormant si tinut in mare cinste de vietuitorii sfantului locas.


Trebuie subliniat ca moartea martirica a mitropolitului nu a fost nicicand data uitarii la ctitoria sa, asa cum reiese din cuvintele staretului Dimitrie, care, afland moastele fericitului arhiereu. spune: ,,Este stiut ca a fost taiat de tatari si ingropat noaptea de credinciosi ". Credem ca tot staretul Dimitrie i-a scos din mormant capul spre a fi cinstit, fapt de care amintea, in 1857, egumenul Manastirii Bogdana, Antonie Dumbrava: " La Manastirea Brazi din tinutul Putnei si acum se afla tidva capului sau (n.n. - a mitropolitului), scoasa din mormant si pastrata cu mare cinste ". Capul sfantului ctitor si patimitor a fost astfel pastrat si cinstit cu evlavie in altarul paraclisului subteran, pana la desfiintarea asezamantului monahal de la Brazi in anul 1959. De atunci, capul a fost pus inapoi in mormant.


Dupa 1989, redeschiderea Brazilor ca manastire in urma demersurilor facute de noi catre Sfantul Sinod si prin osteneala unor maici, in frunte cu fosta stareta Iustina si maica Pavelina, care-si aveau metania aici, a readus si cinstirea fericitului Mitropolit Teodosie. Acesta a fost pictat ca sfant cu aureola la troita de la intrarea in manastire, precum si in pridvorul Palatului episcopal din Buzau, iar la inceputul anului 2002, cercetarile facute din incredintarea noastra, pe locul fostului paraclis subteran, au dus la aflarea sfintelor moaste ale Mitropolitului Teodosie.


Viata curata si sfanta a Ierarhului Mucenic Teodosie, ravnitoarea slujire a lui Hristos prin intreita misiune arhiereasca, osteneala lui pentru ridicarea de sfinte locasuri si pentru cinstirea celor sfinte, smerenia sa adanca, dragostea pentru buna randuiala si chivernisire a obstilor monahale, grija parinteasca fata de pastoritii sai - ca aparator al celor nedreptatiti si sprijinitor al celor saraci -, rabdarea tuturor suferintelor si prigonirilor nedrepte la care a fost supus, precum si lucrarea lui incununata de jertfa martirica au facut ca sa fie intotdeauna cinstit cu evlavie de dreptslavitorii crestini.


De aceea, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, ca urmare a deselor noastre demersuri si la propunerea Comisiei Sinodale pentru Canonizarea Sfintilor Romani, a aprobat canonizarea Mitropolitului Teodosie al II-lea al Moldovei, randuind a fi cinstit in toata Biserica noastra si trecut in calendarul crestin-ortodox cu denumirea de SFANTUL IERARH MUCENIC TEODOSIE DE LA MANASTIREA BRAZI, ziua de praznuire fiind 22 septembrie - data trecerii sale la cele vesnice dupa cum rezulta si din Tomosul Sinodal.


Spre deplina cinstire a Ierarhului Martir, am randuit si alcatuirea sfintelor sale slujbe, ce se publica in continuare, pentru ca preotii nostri, cantaretii de strana, monahii, monahiile si dreptcredinciosii crestini, citindu-le in biserici ori in casele fratiilor lor in ziua pomenirii, in clipe de liniste si la vreme de necaz, sa dobandeasca ocrotirea si mijlocirea Ierarhului Teodosie, la Dumnezeu, pentru iertare de pacate, sanatate, pace si mantuire.

Pentru rugaciunile Sfantului Ierarh Teodosie, Doamne, miluieste-ne si ne mantuieste pe noi. Amin !

+ EPIFANIE

EPISCOPUL BUZAULUI SI VRANCEI

Aadresa pt. acatistul sfantului Ierarh Teodosie de la manastirea Brazi
http://www.teodosie-focsani.as.ro/acatist.html

joi, 13 septembrie 2007

http://www.credinta-ortodoxa.ro/-preluare

Editorial

„Scapă cine poate!”

Sâmbătă 8 septembrie 2007, de Ioan Enache


Două evenimente majore, aparent fără legătură între ele, domină conştiinţa credincioşilor ortodocşi români în această perioadă: primul, documentul Dominus Iesus, dat publicităţii de Papa Benedict al XVI-lea la, 13 iulie curent; cel de-al doilea, moartea subită şi controversată a Părintelui Patriarh Teoctist, la 30 iulie. Deşi le despart, temporal, 17 zile, cele două evenimente pot fi considerate simultane. Fireşte că documentul pontifical a fost elaborat mult înainte de 13 iulie, fireşte că el exprimă un punct de vedere peren, statornic, al citadelei catolicismului. Ce spune papa, şocându-i pe toţi pescuitorii în apele tulburi ale neo-creştinismului? Că există o singură biserică creştină adevărată şi aceea este catolicismul. În concepţia lui, adoptată de toţi catolicii, deci, în concepţia lor, Ortodoxia are succesiune apostolică şi sacramente (pentru noi sunt Sfinte Taine!), dar nu este biserică, logic, din moment ce există doar una, aceea catolică. Toate denominaţiunile protestante şi neoprotestante nu sunt biserici, nici măcar ramuri şi rămurele ale creştinismului, ci, clar, erezii, lipsite complet de adevăr. Ortodoxia ar fi putut deveni biserică, dacă nu ar avea o rană adâncă, aceea de a nu recunoaşte primatul papal. Dacă s-ar vindeca de această bubă deschisă, supurantă, rău mirositoare (pentru catolici!), Ortodoxia ar intra de la sine în catolicism şi ar beneficia de toate binefacerile Bisericii romano-catolice! Ce „biserici surori”, ce „respiraţie prin cei doi plămâni ai creştinismului”!? Ce frânturi de adevăr, ramuri şi rămurele!? Gata, nu există aşa ceva! Pseudo-clarificarea problemei adevărului, izvorâtă de la Vatican, tocmai când dezbaterile ecumeniste dăduseră în clocot, lasă fără aer numeroase trompete de pe tărâm ortodox românesc, dar şi de pe alte meleaguri mai întinse, retează elanurile către compromis şi planurile de tratate ale misionarilor unui nou creştinism. În ce se mai regăsesc sectarii acum, dacă nu li se recunoaşte statutul de biserici? În neantul unor iluzii pe care le hrănesc cu vorbe goale de vreo două secole încoace? Cu ce îşi mai alimentează ecumeniştii, inclusiv cei ortodocşi, ficţiunile unificatoare şi globalizatoare, dacă li s-au tăiat argumentele? Pe de altă parte, plecarea la Domnul a Părintelui Patriarh Teoctist pare să fi descătuşat mari energii ecumeniste româneşti, prin deschiderea succesiunii la tronul patriarhal. Simultaneitatea celor două evenimente creează, paradoxal, un echilibru aparent între creşterea vacarmului ecumenist şi liniştea datorată upercutului aplicat de papă în plexul ecumeniştilor. În realitate, lucrurile se potrivesc de minune cu planurile jonglerilor care se află pe un etaj superior papei şi tuturor liderilor spirituali.

Reţinem, întâi, că documentul papal devine piatră de hotar în negocierile ecumeniste mondiale. De aici înainte trebuie schimbate căile de abordare a sincretismului ecumenist, nu mai merge conceptul de unitate între biserici (fiindcă nu mai sunt biserici!), nu se mai poate discuta de recunoaşterea reciprocă a tainelor, de pildă, botezul, (care taine? Vaticanul spune că sectarii nu au taine!), nu se mai poate recunoaşte „harul” unora şi al altora (pentru că n-au preoţie, prin succesiune apostolică, iar lucrul acesta li s-a spus clar), nu se mai poate relativiza adevărul creştin (fiindcă, nu-i aşa?, dogma adevărului aparţine exclusiv catolicismului), precum şi alte chestiuni şi teorii, înflorite ca metastazele într-un organism cuprins definitiv de cancer (organism care, în mod sigur, va sucomba şi, ulterior, va fi înlocuit!). Într-un fel special, nouă ne-a picat „bine” pseudo-revoluţia teologică zădărâtă de Vatican, fiindcă acum nu ne mai poate acuza nimeni de fundamentalism ortodox, de reacţiune (la ce? la post-modernismul ecumeniştilor!), de idei învechite. Noi, împreună cu mulţi alţii, susţinem că nu există decât una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică, aceea ortodoxă, păstrătoare a dreptei credinţe fără nici un fel de schimbări, a adevărului revelat, a harului deplin, primite direct de la Hristos, Dumnezeu Întrupat, şi dăruite ucenicilor Săi, ai căror urmaşi duhovniceşti suntem. Papa susţine tot una, dar pe aceea al cărei şef este el. Şi Hristos ne-a spus că este una, şi Sfinţii Apostoli, şi Sfinţii Părinţi, şi Sfintele Sinoade Ecumenice, numai ecumeniştii contemporani au descoperit că sunt nenumărate „biserici”, mai ales unii ierarhi, lideri spirituali, intelectuali de elită („boieri ai minţii”, nu?), formatori de opinie (ziarişti şi comentatori a toate şi a tot!), pioni politici care întăresc, cu neruşinare, această minciună. Parţial, minciuna multicreştinismului este destructurată de către Benedict al XVI-lea. Şi nu au ce să-i facă. Deocamdată. Am spus parţial, pentru că pontiful roman îşi foloseşte autoritatea şi funcţia pentru a deturna adevărul care nu poate fi decât unul: Biserica Ortodoxă este una, sfântă, sobornicească şi apostolească, adevăr recunoscut inclusiv de papi până la anul 1054. El o uzurpă pe aceasta şi pune în locul ei Biserica romano-catolică, aruncând Ortodoxia în neant, teoretic, ucigând-o. Biserica împărătească originală este dată la o parte şi uzurpatorul se aşază pe sine pe tronul lui Hristos şi decretează pentru toţi aventurierii post-creştini: „Dacă vreţi unitate, numai în catolicism o puteţi găsi”. Ce înseamnă uzurpator? „Persoană care îşi însuşeşte în mod fraudulos un bun, un drept, o calitate etc.” (DEX, p. 1143). Nu se poate mai potrivită formulare pentru situaţia când cel eretic se dă drept original, se prezintă pe sine ca fiind autentic. Simptomul delapidatorului clasic! Este modalitatea tipică pentru Antihrist, care se va prezenta drept Mesia. Papa joacă acelaşi rol, într-un plan ceva mai mic, dar tot de anvergură planetară. Grăbirea morţii Părintelui Patriarh Teoctist, în acest context de halucinaţii ecumeniste (la începutul lunii septembrie 2007, Sibiul devine capitală ecumenistă mondială), are în ea ceva care ţine tot de uneltirea uzurpatorului care, ca şi papa, este urmaşul neautentic la tron, este moştenitorul nelegitim, bastardul propulsat de întâmplări la măriri, poziţie din care uneltirile se vor înmulţi în proporţie geometrică. Această moarte provocată şi succesiunea obligatorie constituie şi ele o bornă de hotar, dar în istoria Bisericii Ortodoxe Române. Dacă şeful ecumeniştilor români ajunge patriarh acum, urmează reforme şi transformări în biserică, pe care nimeni nu le-ar fi putut visa măcar. Dar dacă ni se va alege un patriarh tradiţionalist, conservator al valorilor adevărate ale Ortodoxiei, asta înseamnă că a lucrat mila lui Dumnezeu Care voieşte să mai amâne câţiva ani plonjonul bisericii în vâltoarea nenorocirilor. Categoric, ar însemna că ni se mai acordă un răgaz, un interval pentru pocăinţă, sau, mă rog, pentru a respira o vreme în atmosfera curată a Ortodoxiei. Dar ceea ce trebuie să se întâmple, se va petrece negreşit, fiindcă asta e voinţa lumii în care trăim. Voia liberă a omului Dumnezeu nu o îngrădeşte. Iar diavolul se precipită, ştie că are timpul scurt, de aceea a făcut ce a făcut să scape urgent de bătrânul patriarh şi a dat drumul la „decretul” papei, pentru ca lucrătorii săi să aibă front larg de lucru.

Reţinem, în al doilea rând, încă o întâlnire a celor două evenimente care ne marchează în prezent. Bătătoritele căi ale ecumenismului fragmentarist, mai bine zis călătoriile pe loc ale unui secol de dialoguri şi redactări de documente sterile, probabil i-au enervat pe şefii din umbră ai globalizării. Sigur, erezia ecumenismului, în forma actuală, şi-a făcut datoria, a surpat mintal multă lume, a distrus mentalităţi, a destructurat credinţe, a creat orizontul pentru o nouă religie sincretistă. Dar nu mai înaintează deloc. Şi atunci se ordonă trecerea la planul B. Nu se poate impune o religie mondială unică prin negocierea cu o mie sau mai multe de atât denominaţiuni creştine. Deci, e bine ca ele să fie unite, în prealabil, într-un singur creştinism. Şi, fiindcă aici nu mai e deloc vorba de voia lui Hristos, Care a zis „ca toţi să fie una” (Ioan 17, 21), „întru adeavărul Tău” (Ioan 17, 17), adică în dreapta credinţă ortodoxă, au hotărât ca adunarea să se facă sub „cele trei coroane” ale papei şi sub faldurii cardinalilor catolici. De aceea a apărut tocmai acum, la ţanc!, Dominus Iesus, pentru ca să se lămurească toţi în ce direcţie au de mers. E un fel de li se spune: „Mai terminaţi cu babilonia ecumenistă, că e depăşită. Mai bine veniţi la adevăr, adică la catolicism şi vom fi toţi una”. Aceasta e uzurparea lui Hristos şi a Ortodoxiei, dar oricum nu are importanţă, pentru că noul creştinism, preconizat a fi catolic, nu-l are demult pe Hristos, nici harul Duhului Sfânt. Va fi un creştinism fără Hristos, doar este papa prezent acolo, locţiitorul Domnului pe pământ. Să nu uităm că doi mari duhovnici contemporani, vizionari, Părintele Paisie Aghioritul şi Părintele Seraphim Rose, au scris de mai multe ori că drumul către o religie mondială unică se va croi prin atragerea, mai cu voie, mai fără voie, sub cupola catolică, a tuturor fragmentelor creştine. Iar acest nou creştinism, fără Dumnezeu, se va concilia şi uni, sub duhul păcii şi al dragostei lumeşti, cu celelalte mari religii: mozaismul, budismul, islamul, hinduismul etc. Ne amintim că şi Părintele Rafail Noica, recent, în „Scrisoare către un Arhiereu” ne-a spus că vor fi biruinţe catolice şi ale masonilor şi abia la urmă se va vedea dacă vor mai rămâne dreptcredincioşi. Succesiunea patriarhală de la Bucureşti, zorită peste măsură, s-ar putea să coincidă cu o cârmire hotărâtă către catolicism, mai ales că, alături de arhierei, sunt şi anumite mulţimi care cer asta. Numai că, să fim circumspecţi, acestea nu vor fi decât victorii pe hârtie ale misionarilor globalizării, forţate şi impuse din interior şi din exterior. În viaţă, însă, nu vor izbândi. De ce? Simplu: pentru că au încercat de mai multe ori, în decursul veacurilor, au semnat hârtii imperiale şi patriarhale, catolicii au însângerat Muntele Athos, ucigând călugări ortodocşi, dar unirea nu a avut loc. De ce nu au reuşit unirile anterioare cu catolicii? Pentru că sunt în minciună, sunt în uzurpare şi împotriva voii lui Dumnezeu. Nu catolicismul este una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică, ci Ortodoxia, şi Dumnezeu este Acela care a stabilit asta, chiar dacă mulţi oameni nu vor să o recunoască. De aici rezultă că orice faptă potrivnică voinţei divine este sortită pieirii. Ştim asta de la învăţatul Gamaliel. Este suficient să existe doi-trei, chiar şi unul singur, care să nu se împărtăşească din acelaşi potir cu apostaţii, pentru ca biruinţa lor să fie anulată. Unirea cu catolicii şi cu celelalte religii este o himeră lumească şi o lucrătură a Satanei care, prin aceasta, pregăteşte terenul pentru venirea lui Antihrist.

Al treilea punct în care se întâlnesc cele două evenimente evocate mai sus este convergenţa întru limpezire. Şi comunicatul papal şi urgentarea morţii Părintelui Patriarh Teoctist au menirea să dea fermitate opţiunii creştinilor ortodocşi. Vrem nu vrem, (chiar dacă se mai amână o vreme, cum este posibil, prin intervenţia proniei divine) va trebui să decidem clar: devenim catolici sau rămânem ortodocşi cu orice risc. Aceste două evenimente sunt catalizatori, în plan duhovnicesc, care despart şi limpezesc apele. Problema a fost formulată de Mihai Eminescu, în mai 1882, într-un articol din ziarul „Timpul”, când a fost inaugurată Mitropolia catolică din Bucureşti: „Acum ce facem? Trecem toţi la catolici?” Părintele Adrian Făgeţeanu de la Mânăstirea Locurele a lansat, pe 23 august 2007, un dicton, preluat din limba franceză, care a fost postat pe internet (vezi „Război întru cuvânt”): „Scapă cine poate!” („Sauve qui peut!”). Am ajuns la borna de hotar pe care scrie mare: Scapă cine poate! Părinţii athoniţi ne-au trimis mesaje intense să îndesim rugăciunile, să cerem ajutorul lui Dumnezeu şi mila Maicii Domnului, că pe altcineva, în situaţia dată, nu ne mai putem bizui. Numai la cer e singura nădejde!

joi, 6 septembrie 2007



Cuvânt la Naşterea Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu
(8 septembrie)



În această zi în Prolog se pomeneşte şi despre oarecare plăcut al lui Dumnezeu, Nichita, ce s-a numit Hartularie, fiind pus în povestire de preotul care a avut vrajbă cu diaconul Sozont.

Domnul, Cel ce locuieşte în cer, vrând să Se arate pe pământ şi să vieţuiască cu oamenii, mai întâi a pregătit loc de sălăşluirea slavei Sale, pe Preacurata Maica Sa. Pentru că este obicei la împăraţi ca mai înainte să-şi pregătească, în cetatea în care vor să meargă, palatul de petrecere. Şi, precum palatele împăraţilor pământeşti se zidesc de prea înţelepţii lucrători din materiale mai scumpe, la loc mai înalt, mai frumoase şi mai desfătate decât alte locuinţe omeneşti, a trebuit a se zidi aşa şi palatul cerescului împărat al slavei.

În Legea veche, când a vrut Dumnezeu să petreacă în Ierusalim, Solomon I-a zidit Lui casă, cu prea înţeleptul lucrător Hiraam, care era meşter renumit şi plin de înţelepciune şi de ştiinţă, ca să săvârşească tot lucrul. Deci, a zidit-o din materii prime prea scumpe, din pietre alese, din lemne binemirositoare de cedru şi chiparos, care se aduceau din Liban, şi din aur curat, la un loc prea înalt, pe muntele Morea. Era prea frumoasă, căci a săpat heruvimi pe pereţi, şi nenumărate feluri de pomi şi de flori. Deci, avea şi lărgime casa aceea, ca să nu încapă cu înghesuială în ea mulţimea poporului lui Israel. Şi a venit întru ea slava Domnului în foc şi în nor. Dar nu era de ajuns casa aceea spre a cuprinde întru sine pe Dumnezeul cel neîncăput. Solomon i-a zidit Lui altă casă, dar Cel Prea Înalt nu locuieşte în biserici făcute de mâini omeneşti. "Ce casă îmi veţi zidi mie, zice Domnul, sau care este locul odihnei mele?" Deci, a binevoit, la începutul darului celui nou, a I se zidi casă, nefăcută de mână, pe Preacurata, Prea Binecuvântata Fecioara Maria. Şi de care lucrători s-a zidit casa aceea? Cu adevărat de cei prea înţelepţi, adică de însăşi înţelepciunea lui Dumnezeu, după cum zice Scriptura: "Înţelepciunea şi-a zidit ei însăşi casă". Pentru aceasta toate cele ce se fac cu înţelepciunea lui Dumnezeu sunt fă-cute bune şi desăvârşite. Iar de vreme ce palatul cel însufleţit l-a zidit înţelepciunea lui Dumnezeu Cuvântul, spunem deci că I s-a zidit lui Dumnezeu desăvârşită casă; Prea Luminatului Împărat I s-a zidit prea luminat palat; Prea Curatului Mire I s-a pregătit cea prea curată şi neîntinată cămară; neprihănitului Mieluşel I s-a zidit cea fără de prihană sălăşluire, la care lucru Însuşi este martor credincios în cer, zicând către dânsa: "Toată eşti bună, cea de aproape a Mea, şi prihană nu este în tine". Iar Sfântul Damaschin zice: "Toată eşti cămara Duhului, toată cetatea lui Dumnezeu şi noian de daruri, toată frumoasă, toată aproape de Dumnezeu".

Dar din ce fel de material s-a zidit palatul acesta? Din cele cu adevărat prea scumpe; căci ca dintr-o piatră scumpă s-a născut din neamul cel împărătesc, din David, care a biruit pe Goliat prin piatra aceea ce mai înainte închipuia pe Hristos, piatra cea nepusă în praştie. Şi ca din nişte lemne binemirositoare de cedru şi de chiparos, s-a născut Fecioara Născătoare de Dumnezeu din neamul arhieresc, cel ce aducea lui Dumnezeu jertfe binemirositoare. Tatăl ei, sfântul şi dreptul Ioachim, era fiul lui Varpafir cel ce-şi trăgea obârşia sa din Natan, fiul lui David, iar mama ei, sfânta şi dreapta Ana, era fiica lui Natan preotul din neamul lui Aaron. Şi era Preacurata Fecioara după tată din neam împărătesc, iar după mamă din neam arhieresc.

O, Doamne, din câte prea scumpe materii şi din ce prea cinstite neamuri s-a pregătit palatul cel însufleţit al Împăratului slavei! Şi precum în casa lui Solomon zidurile cele de piatră şi de lemn aveau mai multă cinste decât aurul cel curat cu care erau aurite; tot aşa în naşterea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu neamurile bune, cel împărătesc şi arhieresc, s-au cinstit mai mult cu curăţia deplină a sfinţilor ei părinţi, care este mai scumpă decât tot aurul şi argintul şi mai cinstită decât pietrele cele de mult preţ. Tot lucrul pământesc nu este vrednic de cinstea ei, pentru că Preasfânta Fecioară s-a născut din curăţia părinţilor, care este mai presus decât tot neamul bun. Acest lucru îl mărturiseşte Sfântul Ioan Damaschin, vorbind aşa către sfinţii şi drepţii dumnezeieşti părinţi: "O, fericită însoţire, Ioachime şi Ano! din rodul pântecelui vostru cu adevărat fără de prihană v-aţi cunoscut!" După cuvântul Domnului: (r)Din rodurile lor îi veţi cunoaşte pe dânşii. Aţi rânduit viaţa voastră precum a fost plăcut lui Dumnezeu. Pentru că vieţuind în curăţie şi cuvioşie aţi răsărit vistieria fecioriei, pe Fecioara aceea ce a fost mai înainte de naştere fecioară, cu mintea, cu sufletul şi după naştere fecioară şi totdeauna fecioară, cu mintea, cu sufletul şi trupul de-a pururea feciorind.

Deci, se cădea ca fecioria cea născută pe sine din curăţie să se aducă trupeşte pe sine însăşi luminii celei uneia născute. O, doime a cinstitelor turturele cuvântătoare, Ioachime şi Ano! Voi, păzind fireasca lege cu curăţie, v-aţi învrednicit celor mai presus de fire daruri dumnezeieşti, pentru că pe Fecioara, dumnezeiasca Maică, voi vieţuind cu dreaptă credinţă şi cu cuvioşie, în omenească fire aţi născut, aţi odrăslit pe cea mai înaltă decât îngerii, pe fiica aceea ce şi pe îngeri acum stăpâneşte. O, prea frumoasă şi prea dulce fiică! O, crin-ule, cel ce ai crescut în mijlocul spinilor, fiind din rădăcină împărătească cea de bun neam! Prin tine împărăţia cu preoţia s-au îmbogăţit!"

Cu aceste cuvinte, Sfântul Ioan Damaschin arată din ce fel de părinţi s-a născut dumnezeiasca Maică, din cât de scumpe materii s-a pregătit palatul Împăratului ceresc. În ce fel de loc s-a dospit acest aluat însufleţit? Cu adevărat în cel preaînalt, pentru că Biserica dă o mărturie ca aceasta despre dânsa: "Cu adevărat eşti Fecioară curată mai presus decât toate". Însă nu cu înălţimea locului, ci cu a bunătăţilor şi cu a darurilor dumnezeieşti, pentru că locul unde s-a născut prea Binecuvântata Fecioară era o cetate mică în pământul Galileei, care se numeşte Nazaret (Despre casa lui Ioachim şi Anei, după multă cercetare, n-am putut să aflăm, lămurit, unde a fost. Am găsit scris în unele locuri că a fost în Ierusalim, iar în aceste cărţi scrie că în Nazaret, şi nedumerirea a rămas tot nedumerire), sub Capernaum, cetatea cea mare, aflându-se neslăvită şi necinstită şi locuitorii ei defăimaţi. Mai apoi şi pentru Hristos s-a zis: "Din Nazaret oare poate să iasă ceva bun?" Iar Domnul, "Cel ce petrece întru cele înalte şi spre cei smeriţi priveşte", a binevoit să se nască Preacurata Maica Sa, nu în Capernaumul cel ce prin mândrie pînă la cer se înălţase, ci în smeritul Nazaret, arătând că tot ce este între oameni înalt este urâciune înaintea lui Dumnezeu, iar ceea ce este trecut de dânşii cu vederea şi defăimat, aceea la Dânsul este înalt şi cinstit. La aceasta se mai poate adăuga că din singur numele de Nazaret să se arate înălţimea bunătăţilor Preacuratei Fecioare. Precum prin naşterea Sa în Betleem, care se tâlcuieşte "casa pâinei", a închipuit cu taină că El este pâinea cea coborâtă din cer spre însufleţirea şi întărirea lumii, aşa şi în naşterea Preacuratei Maicii Sale în Nazaret, arată cele înalte pentru că Nazaretul se tâlcuieşte "înflorit, sfinţit şi deosebit de cele pământeşti, încununat şi păzit".

Toate acestea se arată luminos întru Preacurata Fecioară, pentru că ea este floarea ce a răsărit din pomul cel uscat, din pântecele cel neroditor şi sterp şi a înnoit firea noastră cea uscată; floarea cea neveştejită, care înfloreşte pururea prin feciorie, floarea cea cu bun miros care a născut mirosul cel frumos, pe singur Împăratul; floarea care a adus rod pe Hristos Domnul, ceea ce singură a răsărit mărul cel cu bun miros; este sfinţită cu darul Sfântului Duh, cel ce a venit spre dânsa şi a umbrit-o. Şi este mai sfântă decât toţi sfinţii, pentru că a născut pe Cuvântul, cel mai sfânt decât toţi sfinţii. Ea este deosebită de păcătoşii pământeşti, căci nici un păcat în toată viaţa sa n-a cunoscut.

Toţi cu David grăiesc: "Fărădelegea mea eu o cunosc şi pă-catul meu înaintea mea este pururea". Numai singură aceea grăieşte: "Fără de nelegiuire am alergat şi v-am îndreptat", pentru că ea este îndreptarea oamenilor, nu numai nefăcând păcatul, ci şi pe păcătoşi abătându-i de la lucrurile cele rele, aşa cum zice Biserica spre dânsa: "Bucură-te, ceea ce curăţeşti lucrurile cele spurcate". Ea este încununată cu slavă şi cu cinste. Încununată cu slavă, că din împărăteasca rădăcină a răsărit, încununată cu cinste, că din arhiereasca seminţie a crescut. Încununată cu slavă, că din cei curaţi şi drepţi născători a odrăslit; încununată cu cinste, ca cea cinstită prin bunavestire şi slujire a arhanghelului; încununată cu slavă ca o maică a lui Dumnezeu. Că ce este oare mai slăvit decât a naşte pe Dumnezeu? Încununată cu cinste, ca cea pururea fecioară; căci ce este mai cinstită decât aceasta, ca şi după naştere a fi fecioară? Încununată cu slavă cea mai slăvită decât serafimii, care ca un serafim a iubit pe Dumnezeu; încununată cu cinste, cea mai cinstită decât heruvimii, ca ceea ce pe heruvimi cu înţelepciunea şi cu cunoştinţa cea dumnezeiască i-a covârşit. "Iar slavă, cinste şi pace se cuvine tot omului care face binele", zice apostolul. Şi cine din pământeni s-a aflat lucrător de bunătăţi mai bun decât Preacurata Fecioară? Toate poruncile Domnului le-a păzit, toată voia Lui a făcut-o, toate cuvintele Lui le-a luat în minte, toate graiurile Lui le-a ascuns în inima sa, toate lucrurile cele de milostivire le-a arătat celor de aproape. Deci, cu vrednicie s-a încoronat ca o lucrătoare a tuturor faptelor bune. Este încă şi păzită, că vistieria curăţiei sale fecioreşti o păzea cu străşnicie, încât nici îngerului nu voia să o încredinţeze, pentru că, văzând pe înger, s-a tulburat de cuvântul lui şi gândea în ce chip va fi acea închinare?

Toate acestea Nazaretul, prin numirea sa, le-a arătat a fi în Preacurata Fecioară şi cine nu va zice că palatul acesta înalt al lui Hristos, cu bunătăţile şi dumnezeieştile daruri nu este foarte înălţat? Înaltă este, că din cer s-a dăruit, deşi pe pământ din pământeni s-a născut. Din cer, că precum zic unii din gânditorii de Dumnezeu, arhanghelul Gavriil, cel ce a binevestit lui Zaharia naşterea lui Ioan, acelaşi a binevestit lui Ioachim şi Anei zămislirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, acela a adus din cer şi numele ei cel prea binecuvântat zicând către maica cea neroditoare: "Ano, Ano, vei naşte pe fiica cea prea binecuvântată şi se va chema numele ei Maria".

Drept aceea fără îndoială poate să se numească cetate sfântă, Ierusalim nou, pogorât din cer de la Dumnezeu şi locaş al lui Dumnezeu între oameni. Înalt este lăcaşul lui Dumnezeu, că mai presus de serafimi s-a înălţat, născând pe Împăratul Hristos. "O, înălţime, cu anevoie de suit de gândurile omeneşti!"

Dar ce fel de frumuseţe are Fecioara Maria, palatul cel dumnezeiesc al lui Hristos, să ascultăm pe acelaşi Ioan Damaschin, care zice aşa: "S-a adus lui Dumnezeu, Împăratul tuturor, îmbrăcată cu bună podoabă a faptelor bune, ca şi cu o haină de aur şi înfrumuseţată cu darul Duhului Sfânt, a cărei slavă este înăuntru. Că precum la toată femeia, bărbatul este slava ei cea din afară, aşa slava Născătoarei de Dumnezeu este înăuntru, adică rodul pântecelui ei". Şi iar zice acelaşi: "Fecioară de Dumnezeu dăruită, biserică sfântă a lui Dumnezeu, pe care acel începător de lume, Solomon, a zidit-o, şi în dânsa a pietruit, nu cu aur împodobită, nici cu pietre neînsufleţite, ci, în loc de aur, strălucind cu Duhul, iar în loc de pietre scumpe, avându-l pe Hristos mărgăritarul cel de mult preţ". O podoabă ca aceasta este înfrumuseţarea palatului acestuia, mult mai frumoasă decât ceea ce a fost în biserica lui Solomon, în care se vedeau închipuite asemănări de heruvimi, de pomi şi de flori. Dar şi în această însufleţită biserică, în Preacurata Fecioară, se văd arătate chipuri de heruvimi, căci viţa sa cea de heruvim nu numai s-a asemănat heruvimilor, dar i-a şi întrecut.

Dacă Biserica a obişnuit a-i numi heruvimi pe alţi sfinţi, cântând: "Ce vă vom numi pe voi, sfinţilor? Heruvimi, că întru voi s-a odihnit Hristos", cu atât cu cât mai ales Fecioara Născătoarea de Dumnezeu este heruvim, în care s-a odihnit trupeşte Hristos şi pe mâinile ei cele preacurate a şezut Dumnezeu ca pe un scaun: "scaun de heruvimi, fecioara". A închipuit în sine şi asemănările pomilor celor bine roditori, făcându-se, duhovniceşte, măslin roditor în casa lui Dumnezeu şi finic înfloritor. Pentru aceasta acum se numeşte mlădiţa de viaţă purtătoare, Biserica cântând aşa: "Din cea neroditoare rădăcină, mlădiţă de viaţă purtătoare ne-a odrăslit nouă pe Maica Sa, Dumnezeul minunilor". Deci, acestea toate se grăiesc pentru frumuseţile ei cele duhovniceşti. Dar, pe lângă acestea, şi de cele trupeşti nu era lipsită, după cum adeveresc mulţi dascăli bisericeşti, că în toată partea cea de sub soare n-a fost şi nu va fi fecioară aşa de frumoasă, precum a fost Fecioara Născătoare de Dumnezeu, pe care, Sfântul Dionisie Areopagitul, văzând-o, voia să o numească Dumnezeu, de nu ar fi ştiut pe Dumnezeu cel născut dintr-însa. Pentru că dumnezeiescul dar de care era plină strălucea din prealuminată faţa ei. Un palat ca acesta înainte şi-a gătit Lui pe pământ, Împăratul cel ceresc frumos cu sufletul şi cu trupul, ca o mireasă împodobită bărbatului său. Dar încă şi desfătat: "Pântecele ei mai desfătat decât cerurile l-au lucrat". Şi au încăput întru dânsa Cel neîncăput, Hristos Dumnezeu.

Cea desfătată sălăşluire a Cuvântului, Preacurata Fecioară, nu numai lui Dumnezeu Cuvântul, ca unui împărat este desfătată, ci şi nouă, robilor celor ce alergăm către Dumnezeu, Cel ce S-a sălăşluit într-însa. Pe Dumnezeu L-a încăput în pântece, iar pe noi ne încape în a sa milostivire. Vasul cel ales, Sfântul Apostol Pavel, pornindu-se spre milostivire, zicea către iubiţii săi: "Inima noastră s-a lărgit, aveţi loc destul întru noi". Dar, la care din sfinţi poate să se găsească milostivirea aşa de desfătată spre încăpere tuturor, pre-cum, după Dumnezeu, a Mariei? Că încape aicea atât cel curat, după cum şi păcătosului iarăşi nu-i este strâmt aici. Acolo cel pocăit are locul său şi disperatul asemenea cu cel nepocăit. Ca şi în corabia lui Noe neoprită, nu numai celor curate, ci şi vietăţilor celor necurate se află scăpare.

Întru a ei milostivire toţi cei scârbiţi, năpăstuiţi, flămânzi, înviforaţi şi bolnavi află loc de ajuns, pentru că nu ştie să fie nemilostivă cea al cărei pântece ne-a născut nouă pe prea Bunul Dumnezeu. Mulţi străjeri înarmaţi păzesc palatele împăraţilor pământeşti şi nu dau voie tuturor ce voiesc să intre într-însele, ci îi opresc şi îi întreabă de unde şi la ce vin. Iar palatul lui Hristos cel însufleţit, deşi este înconjurat de heruvimi şi de serafimi şi de nenumărate cete ale îngerilor şi ale tuturor sfinţilor, la uşa milostivirii îndurărilor ei nimenea nu opreşte pe cela ce va să intre. Nu-i opresc străjerii, nu-i gonesc ostaşii, nici la ce vin nu-i întreabă, ci fără de apărare intră cu rugăciunea, şi primeşte dar spre cererea cea de folos.

Drept aceea să alergăm la milostivirea celei ce s-a născut din pântece neroditor, dându-i ei o închinăciune ca aceasta: "Bucură-te, palatul cel cu totul fără de prihană al Împăratului tuturor! Bucură-te, sălăşluirea lui Dumnezeu, Cuvântului, căreia, şi ţie, fiicei părintelui, Maicii Fiului, miresei Sfântului Duh, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh de la noi cei din ţărână, să fie cinste şi slavă în veci". Amin.

Pentru praznicul de acum noi l-am istorisit mai înainte.