duminică, 15 august 2010

Adormirea Preasfintei Născătoare Dumnezeu


Când Hristos, Dumnezeul nostru, a rânduit să iasă din această lume preasfânta şi curata Maica Sa şi să o ducă în împărăţia cerurilor [...] i-a vestit dinainte slăvită mu­tare. Şi l-a trimis din nou pe Arhanghelul Gavriil să-i anunţe slăvită mutare, ca odi­nioară minunata zămislire.

Arhanghelul a venit deci şi a întins ra­mura de finic care era semnul biruinţei, şi a spus: „Fiul şi Domnul tău te cheamă: E ceasul venirii la Mine a Maicii Mele! De aceea m-a trimis să-ţi vestesc din nou, bine­cuvântată între femei! Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine! Rugăciunile si cererile tale urcă la Fiul tău în ceruri si, potrivit cererii tale, îţi porunceşte să laşi această lume şi să urci în sălaşele cereşti, şi să fii alături de El în viaţa cea veşnică şi fără sfârşit!" Când Sfânta Născătoare de Dumnezeu Maria a auzit aceasta, s-a umplut de bucurie şi a dat îngerului răs­punsul ei dintâi: „Iată roaba ta! Fie mie şi acum după cuvântul tău!" Şi îngerul a plecat.

Atunci Preabinecuvântata şi slăvită Născătoare de Dumnezeu Maria s-a ridi­cat, şi plină de bucurie s-a dus în Muntele Măslinilor, ca să aducă Domnului în linişte şi în lucrarea harului mulţumirea şi cereri­le ei pentru sine şi pentru lumea întreagă. Când a sfârşit, copleşită de Domnul, s-a întors în Sion şi îndată Domnul l-a tri­mis pe un nor pe Ioan Evanghelistul şi Cuvântătorul de Dumnezeu, căci Sfânta Fecioară dorea să-l vadă, întrucât Domnul îi dăduse porunca înfierii. Cea binecu­vântată între femei 1-a văzut şi mult s-a bucurat, apoi l-a înştiinţat pe Ioan şi pe fecioarele ce se aflau cu dânsa de vestea cea primită prin înger cu privire la mutarea ei, şi le-a arătat ramura de finic.

Le-a cerut apoi să gătească casa, să aprindă sfeşnicele şi căţuia cu tămâie, iar ei plângeau şi se tânguiau de despărţire, căci după Dumnezeu pe ea o aveau de nădej­de şi ajutor. Iar Maica lui Dumnezeu grăia cuvinte dulci şi de mângâiere celor ce se petreceau a fi cu dânsa, şi în timp ce era ea aşa grăind şi binecuvântând, s-a auzit glas de tunet puternic şi un nor cu paşnică adi­ere. Şi din nor au căzut ca nişte picături de rouă bine înmiresmată sfinţii ucenici şi apostoli ai lui Hristos, ce fuseseră adunaţi de la marginile pământului înaintea casei Sfintei Fecioare.

Şi iată că s-a întâmplat mărita şi mi­nunata venire a lui Hristos. Dumnezeul şi fiul ei, şi împreună cu El au venit oştirile nenumărate ale îngerilor şi arhanghelilor şi alte oştiri ale serafimilor, heruvimilor, scaunelor: toţi stăteau cu frică înaintea Domnului, căci unde va fi împăratul, aco­lo îl vor însoţi şi oştirile. După care Sfinţii Apostoli au văzut la fel de limpede, fiecare a văzut slava după puterea lui. Şi venirea de acum a Domnului era mai măreaţă şi mai înfricoşătoare decât cea dintâi, căci S-a arătat mai strălucitor decât fulgerul şi de­cât Schimbarea la Faţă lucrată pe Tabor, deşi a fost mai puţin decât slava Sa fireas­că, căci aceasta e nepătrunsă şi nevăzută. Atunci Apostolii au tremurat şi au căzut la pământ ca nişte morţi, iar Domnul le-a spus: „Pace vouă!", ca şi odinioară când a trecut prin uşile cele încuiate. Căci erau în aceeaşi casă a lui Ioan adunaţi, atunci de frica iudeilor, acum pentru adormirea Maicii lui Dumnezeu.

Iar Preasfânta, Preacurata şi Preabinecuvântata Maică a lui Hristos s-a umplut de bucurie, şi faţa sa strălu­cea de strălucirea slavei dumnezeieşti. Şi ea vedea cu frică şi evlavie slava şi strălu­cirea ce scânteiau din împăratul şi Fiul ei Iisus Hristos, şi a slăvit încă şi mai mult Dumnezeirea Sa, s-a rugat pentru Apostoli şi pentru toţi cei ce se găseau acolo. A cerut mijlocire pentru toţi credincioşii oriunde erau ei; pentru lumea întreagă şi pentru tot sufletul care cheamă pe Domnul şi îşi adu­ce aminte de numele Maicii Sale, oriunde l-ar pomeni, ea a cerut să se reverse acolo binecuvântarea.

Şi, de îndată, la porunca Domnului, îngerii au început să laude cu glas dulce, cu glas auzit şi dorit, iar Sfinţii Apostoli s-au închinat în Duhul Sfânt şi lăudau cu laudă îngerească. Şi aşa, Preasfânta Maică a Domnului şi-a încredinţat fericitul şi curatul ei suflet Domnului, Împăratului si Fiului ei, si a adormit un somn dulce şi mult dorit. Aşa cum a ocolit durerile naşterii cu naştere negrăită, tot astfel nici durerile morţii n-au atins-o în vremea morţii sale, căci Împăratul şi Domnul fi­rilor a fost şi atunci şi acum strămutătorul firilor.

Mulţimile îngerilor şi-au întins mâi­nile lor nevăzute la trecerea sufletului ei sfânt. Casa şi împrejurimile s-au um­plut cu o mireasmă negrăită. Iar deasupra trupului ei sfânt plutea o lumină nevăzu­tă de ochi. Şi aşa, Învăţătorul şi ucenicii, cerul şi pământul au condus-o pe Sfânta Fecioară, Învăţătorul şi Domnul milostiv si slăvit a dus sfântul suflet al Maicii Sale preacurate în ceruri, iar ucenicii au aşezat trupul ei neprihănit pe pământ pentru a-l unge cu miresme şi a-l duce acolo unde ea voia, şi după puţină vreme, pentru a fi dus în rai sau în locul pe care l-ar voi Fiul şi Dumnezeul ei.

De îndată însă ce s-a auzit de moartea Sfintei Împărătese, toţi bolnavii şi nepu­tincioşii s-au strâns acolo. Atunci ochii orbilor s-au deschis, urechile surzilor s-au destupat, ologii s-au ridicat ca să meargă, dracii au fost alungaţi şi toată suferinţa şi boala s-au vindecat. Văzduhurile şi cerurile cerurilor se sfinţiseră prin înălţarea sufletu­lui sfânt, iar pământul se tăcuse cinstit cu sfinţire prin trupul ei neprihănit. (...)

Iar Sfinţii Apostoli au luat sicri­ul cu trupul cel fără de prihană al Maicii lui Dumnezeu şi l-au purtat spre ţarina Ghetsimaniului, cum le fusese poruncit mai dinainte de Preasfânta Fecioară. Îngerii mergeau înainte, străjuiau de jur împrejur şi încheiau mersul picioarelor lor. Apostolii psalmodiau şi toţi credincioşii o conduceau cu credinţă. Şi la Ghetsimani, toţi fericiţii Apostoli le-au încredinţat lui Petru şi Pavel sarcina de a pune în mormânt sfântul trup, căci Evanghelistul Ioan purta căţuia şi tă­mâia cu tămâie înmiresmată trupul sfânt al împărătesei şi îl umplea de lacrimi. Astfel, această Sfântă a Sfintelor, trupul Preabinecuvântatei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria a fost pecetluit în mormânt, iar Sfinţii Apostoli au rămas acolo trei zile.

Însă martori vrednici de crezare şi nemincinoşi ne-au înştiinţat şi de acest lucru, că unul din Apostoli, din voia proniei, n-a putut fi înştiinţat împreună cu ceilalţi. A treia zi a sosit şi Apostolul acesta, şi i-a gă­sit pe ceilalţi prieteni ai săi cântând psalmi înaintea mormântului sfânt. Şi i-a rugat să-i deschidă cinstitul mormânt, ca să vadă şi să se închine slăvitului trup al Maicii Domnului. Fericiţii Apostoli au ascultat cererea fratelui lor, prin porunca Duhului Sfânt, şi au deschis mormântul cu frică. Şi când l-au deschis, n-au mai găsit tru­pul slăvit al Sfintei Maici a lui Hristos, căci fusese mutat acolo unde voise Fiul şi Dumnezeul ei.

Astfel, deci, cerurile şi oştirile îngerilor s-au cutremurat prin urcuşul sufletului, iar mai apoi al trupului Preasfintei şi Fericitei Fecioare. Iar pământul a fost sfinţit prin purtarea ei pe pământ şi prin punerea în mormânt şi de la sfintele veşminte ale trupului său. Toate văzduhurile şi toate făpturile au primit har prin vederea ei şi bunătatea ei nevăzută şi neîncetată, şi tot pământul şi toate cetăţile şi toate sufletele credincioşilor s-au umplut şi au sporit prin lucrarea neîncetată a minunilor ei şi prin vindecările şi bunătăţile nenumărate pe care Sfânta Maica lui Hristos le arată peste fiecare. Şi cine ar fi în stare să povestească ajutoarele ei şi grija ei pentru noi toţi, sau ce limbă va rosti cum se cuvine mulţimea bunătăţilor sale, pe care le-a arătat şi le ara­tă din zi în zi neamului omenesc?

Fragment din "Viaţa Maicii Domnului" de Sf Maxim Mărturisitorul-preluat din Revista"Presa Ortodoxa" nr.7-2009

joi, 5 august 2010

MOTIVELE CARE NE DUC LA PATIMA DEZNĂDEJDII


Să nu mire pe nimeni dacă eu amintesc cam des despre boala aceasta a sufletului. Astăzi lumea este bântuită mai mult ca oricând de răutatea aceasta şi cele mai multe crime - despre care aflăm din ziare sunt urmările deznădejdii. Nu este nici o patimă din care vrăşmaşul să aibă atâta câştig, precum este patima deznădăjduirii. Din cauza ei ne întâmplă sinuciderile, omorurile şi lepădările de credinţă.
Iar dacă unii deznădăjduiţi nu se omoară singuri trupeşte, adică nu se sinucid, aceasta se datorează mai mult împrejurărilor, însă ei sufleteşte sunt morţi înainte de mormânt. Căci deznădejdea este moartea duhovnicească, de vreme ce omul îşi întoarce faţa de către ajutorul lui Dumnezeu şi se dă în stăpânirea celui rău. „Cel care deznădăjduieşte îşi ucide singur sufletul său!" - zice Sf. Ioan Scărarul în cuvântul 5 pentru Pocăinţă. Toate păcatele aduc duşmănie între om şi Dumnezeu. Sunt însă unele păcate mai grele, care se cheamă păcate de moarte şi anume: mândria, iubirea de arginţi, zavistia, curvia, lăcomia pântecului, mânia şi trândăvia. Acestea se cheamă păcate de moarte, pentru că sunt împotriva celor două porunci din Sfânta Evanghelie - a iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele - şi ele pricinuiesc moarte sufletului, adică osândă veşnică. Din acestea şapte odrăslesc toate celelalte păcate. Însă milostivul Dumnezeu a pus la îndemâna omului taina Pocăinţei princare se poate vindeca sufleteşte, oricât de păcătos ar fi el.
Vrăşmaşul mântuirii a mai născocit o răutate, care nu are vindecare şi aceasta este patima deznădăjduirii. Deşi păcatele amintite mai sus se cheamă păcate de moarte, toate se iartă prin pocăinţă curată.
Numai păcatul deznădăjduirii, când stăpâneşte pe om, nu are vindecare, căci deznădăjduirea este însăşi părăsirea pocăinţei şi întoarcerea de către mila lui Dumnezeu.
Pentru aceasta Soborul al şaptelea de la Niceea a hotărât că numai păcatele cele nepocăite sunt spre moarte. Deci, putem spune că numai acolo unde se cuibăreşte deznădăjduirea, nu mai este vindecare şi nici iertare. Să ne înfricoşăm de răutatea aceasta şi să fugim de ea ca de veninul şarpelui, căci ea este lepădarea Darului Sfânt şi defăimarea milostivirii celei nemăsurate a lui Dumnezeu.
Mulţi dintre credincioşii creştini, care se adapă cu mustul deşertăciunii lumeşti, îşi dau seama de primejdia sufletească în care se află şi doresc mântuirea, dar nu mai au curajul s-o caute. Ei zic că mântuirea lor s-a şters din „Condica lui Dumnezeu" şi orice ar face, nu mai este îndreptare pentru ei. Socotesc că prea mult s-au abătut din calea Sfintelor Porunci şi pentru aceasta Dumnezeu nu-i mai primeşte. Partida aceasta de oameni au pierdut nădejdea mântuirii şi sunt asemenea! unor răniţi, care nu mai primesc nici o doctorie spre vindecare, iar rănile lor se cangrenează şi putrezesc.
Slăbănogirea aceasta sufletească, cu îndoială şi deznădejde, vine şi la mulţi credincioşi, care au hrană pentru suflet precum şi liman prielnic, de mântuire, dar nu ştiu să le preţuiască. Şi anume, sunt unii care au cunoscut deşertăciunea vieţii, s-au trezit din somnul păcatului şi au luat drumul pocăinţei. Dar pricepând ei cât de mult sunt datori lui Dumnezeu pentru păcatele lor şi văzând că nu pot împlini canonul pocăinţei aşa cum se cuvine, încep să se împuţineze la suflet şi pierd nădejdea mântuirii. Sunt însă, şi unele persoane care s-au păzit de viermele stricăciunii lumeşti, au destule cunoştinţe duhovniceşti, însă au o oarecare împuţinare de suflet şi îndoială pentru mântuirea lor.
Urmărind mai cu de-amănuntul diferite cazuri, vom vedea că împuţinarea de suflet şi deznădejdea se ivesc din următoarele motive:
1. Înainte de toate şi la cei mai mulţi este lipsa de povăţuitor duhovniceşti, apoi,
2. Necunoştinţa Sfintelor Scripturi pentru care ne robesc părerile greşite şi înşelăciunea minţii.
3.
Vătămarea dreptei credinţe când facem prietenie cu ereticii şi cu necredincioşii,
4. Trândăvia duhului (adică părăsirea celor duhovniceşti şi nesimţirea) fără căinţă,
5.
Nemărturisirea curată (când o facem de mântuială sau cu ascunsuri şi pricinuiri),
6.
Împărtăşirea cu nevrednicie (când ştim că nu suntem pregătiţi şi ne apropiem cu obrăznicie, de ochii oamenilor),
7. Când suntem stăpâniţi de mândrie şi nu ne plecăm spre vindecare,
8. Când am căzut sub legătură cu afurisenie de la arhiereu sau de la preot şi nu căutăm dezlegare de la slujitorul pe care l-am scârbit,
9. Când am făcut vreo nedreptate mare (prin furt sau prin clevetire şi nu căutăm a repara greşeala, împărtăşindu-ne neîmpăcaţi),
10.
Când ne lăsăm robiţi de întristare peste măsură, căci această întristare este însăşi deznădejde,
11. Când din zavistie hulim Sfânta Credinţă, ori numele lui Dumnezeu ori persoanele sfinţite,
12. Când blestemăm (pe noi sau pe alţii) şi ne jurăm fără socoteală şi nu căutăm vindecare.

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul-"Hrană duhovnicească"