duminică, 25 iulie 2010

Convorbirea Domnului cu Petru şi noua minune

Iată lipsa Domnului în tot timpul acelei nopţi pline de primejdii şi groază a făcut şi mai dorită întâlnirea cu El. Glasul Celui iubit, corespundea întru totul acestui dor, a făcut pe Petru să îndrăznească un lucru, în care credinţa se lupta cu dragostea: "Răspunzând Petru a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe apă” (v. 28).

Această chemare a lui Petru dovedeşte devotamentul faţă de Hristos. Fără îndoială că, în timpul acelei nopţi furtunoase mintea lui Petru era necontenit întoarsă spre Domnul. Dar când a avut fericirea să simtă prezenţa dorită a lui Iisus, cu nerăbdare s-a grăbit să-L întâlnească, fără să pună la socoteală piedicile fizice de netrecut ale mării şi ale furtunii. Acest lucru se vede din faptul că Petru n-a zis: Porunceşte-mi să merg pe mare, căci acest lucru ar fi dovedit o mândrie fără scop. Ci a zis: "Dacă eşti Tu, porunceşte-să viu la tine, pe deasupra apei". Căci vreau să vin la Tine. Cred, nu numai că poţi să mergi Tu pe deasupra valurilor, ci poţi porunci şi altora să facă acelaşi lucru. Această faptă a lui Petru ne dă în acelaşi timp o frumoasă pildă de dragoste către Hristos. Petru a arătat că atunci când vine Hristos la noi, pe drumul binefacerii - şi când nu vine El cu binefacere? - atunci noi trebuie să ne grăbim să-i ieşim în cale pe drumul datoriei, chiar dacă acest drum ar fi primejdios şi chiar dacă ar duce la moarte. Dar este de asemenea un lucru foarte important că Petru, cu toată dorinţa lui de a se întâlni cât mai curând cu Hristos, nu întreprinde nimic pentru împlinirea dorinţei, mai înainte de a primi de la Hristos poruncă în privinţa aceasta. Petru nu zice: Doamne, deoarece eşti Tu, eu voi veni la Tine, ci zice: deoarece eşti Tu porunceşte-mi să viu la Tine. Eu aştept porunca Ta...

Căci creştinul nu trebuie niciodată să se expună la vreo primejdie, până când n-a primit poruncă de la Hristos. Numai când s-a arătat voia specială a lui Hristos, care voie se arată în Evanghelia Sa, numai atunci creştinul trebuie să înfrunte orice fel de primejdie, fără să ia nimic în considerare. Altfel, când creştinul se expune la primejdie din neprevedere, din propria lui voie, îşi pricinuieşte ispite, din care nu se ştie dacă va ieşi mântuit sau pierdut.

Şi deoarece tocmai cu acest rost vrea Petru drumul îndrăzneţ, deoarece Domnul ştia dragostea sinceră şi zelul fără răutate al ucenicului Său, de aceea şi primeşte Domnul propunerea lui Petru şi îi zice: "Vino". După ce Domnul cunoscuse din cele întâmplate mai înainte câtă neputinţă era în firea lui Petru, totuşi aici pune la încercare credinţa şi dragostea ucenicului, îl cheamă să meargă la El pe apă. Căci Domnului i-au bineplăcut întotdeauna dovezile de dragoste ale robilor Săi, chiar dacă sunt legate cu neputinţe şi nedesăvârşiri. Domnul face din neputinţele acestea ale lor mijloace de curăţire şi de sporire a credinţei şi a dragostei. Şi iată acum o minune nouă: "Coborându-se din corabie, Petru a pornit pe apă, ca să meargă la Iisus" (v. 29). Petru s-a coborât din corabie şi călca pe mare, ca şi cum marea ar fi fost un element solid. Mergea ca cineva care merge pe uscat. Petru era om ca toţi oamenii, cu trup material, supus legilor gravităţii, şi totuşi a umblat pe deasupra mării! Cine altul ar fi putut să suspende legile firii, nu numai în folosul propriului Său trup, ci şi pentru trupul altuia, ca şi acesta să umble pe deasupra apei învăluite, care este lichidă şi nestatornică, afară numai de Dumnezeu? Şi cine altul va întreprinde o călătorie atât de îndrăzneaţă, decât un om credincios şi devotat lui Hristos, în măsura în care era Petru? Iată noua minune.

Dar puterea Domnului face şi astăzi minuni, oriunde găseşte credinţă. Dar ce fel de minuni? Cele ce se fac în lumea morală. Lumea păcatului este o mare tulburată, mult mai periculoasă decât marea furtunoasă a Galileii. Este o mare, în care cel ce se cufundă, îşi pierde şi sufletul şi viaţa. Totuşi, cu puterea lui Hristos, creştinul credincios poate să meargă pe suprafaţa acestei mări a lumii, fără să se cufunde în adâncul răutăţii ei, fără să se tulbure şi să fie biruit de momelile şi de plăcerile sau de spaimele lumii. Ci dimpotrivă, el poate să biruiască şi să supună lumea. Aceasta este biruinţa, care biruie lumea: credinţa noastră, declară purtătorul de biruinţă, Evanghelistul Ioan, credinţă din partea creştinilor buni biruitori din orice vreme. Şi adaugă: "Cine este cel ce a biruit lumea, decât ce ce crede că Iisus este Fiul lui Dumnezeu" (I In. 5, 4-5).

Serafim Papacotas- MINUNILE DOMNULUI

joi, 22 iulie 2010

Astăzi este sărbătoarea Sfintei Maria Magdalena

Sfânta Maria Magdalena a fost una dintre persoanele asuprite de patimi, una dintre persoanele pe care le-a transformat Domnul Hristos şi a făcut-o din rea bună prin puterea Domnului Hristos. Noi nu avem puterea să ne depăşim pe noi înşine, oricât am fi de luători aminte la viaţa noastră, şi oricât am şti lucrurile acestea nu ne putem realiza noi pe noi înşine, ci avem trebuinţă de ajutorul lui Dumnezeu. La călugărie se şi zice când îl întreabă pe candidatul la călugărie: "Vei rămâne în mănăstire până la ultima suflare a ta?" El răspunde: "Aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu". Noi contăm pe ajutorul lui Dumnezeu. Şi ajutorul lui Dumnezeu s-a dat Sfintei Maria Magdalena în înţelesul că a mântuit-o Domnul Hristos de boli, şi a mânuit-o de patimi, de draci. Şi când a înviat din morţi, ca semn că a înviat pentru păcătoşi, S-a arătat Sfintei Maria Magdalena, cea odinioară păcătoasă, ca să se ştie că Domnul Hristos a venit, cum a spus El Însuşi, ca să mântuiască pe cei păcătoşi. A zis către Zaheu: "Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia că şi acesta fiul lui Avraam este, că Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cei pierduţi" (Luca 19, 9-10). Sfântul Apostol Pavel spune că "Hristos a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu" (I Timotei 1, 15).

Noi nu ne mântuim prin puterile noastre

Intervenţia Domnului Hristos e necesară în astfel de împrejurări, noi nu ne mântuim prin puterile noastre, ci ne mântuim prin puterea lui Dumnezeu, prin puterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Nu ne mântuim cum zic cei care urmează practici extra-creştine, practici de la păgâni, şi neglijează creştinismul, şi zic că omul cumva se mântuieşte pe el însuşi prin experienţă, prin eşecuri şi succese, trage nişte concluzii şi aşa se mântuieşte. Noi nu credem aşa, noi credem că avem trebuinţă de mântuire, de aceea zicem "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul".

Iubiţi credincioşi, Sfânta Maria Magdalena este considerată ca fiind femeia păcătoasă pe care o prezintă Sfântul Evanghelist Luca în capitolul 7, de la versetul 37 până la sfârşitul capitolului, care a mers şi a udat cu lacrimi picioarele Domnului Hristos, le-a uns cu mir, le-a şters cu părul capului ei şi Domnul Hristos a zis: "I se iartă păcatele cele multe pentru că mult a iubit". A spus femeii păcătoase pe care de fapt nu o numeşte evanghelistul Maria Magdalena, dar pentru că îndată la începutul capitolului 8 e vorba şi de Maria Magdalena, noi credem, şi crede Biserica, că Sfântul Evanghelist a făcut această legătură între Maria Magdalena şi femeia păcătoasă.

Credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace...

Şi pentru că e vorba de femeia păcătoasă care a udat cu lacrimi picioarele Mântuitorului şi le-a uns cu mir, aş vrea să vă pun în atenţie o alcătuire de la slujbele noastre, şi anume referitoare la ceea ce a făcut femeia păcătoasă, o alcătuire care zice aşa: "Lacrimi dă-mi mie, Dumnezeule, ca oarecând femeii celei păcătoase şi mă învredniceşte să ud precuratele Tale picioare, care din calea rătăcirii pe mine m-au izbăvit. Şi mir de bună mireasmă să aduc Ţie - fiţi atenţi ce s-aduc - viaţă curată, prin pocăinţă mie agonisită, ca să aud şi eu glasul Tău cel dorit: credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace". Femeia aceea păcătoasă avea lacrimi, noi nu avem lacrimi, sau avem lacrimi întâmplătoare, şi atunci cerem de la Domnul Hristos ce nu avem noi. De ce lacrimi ? Pentru că Sfântul Isaac Sirul spune că "lacrimile sunt semne în trup despre aşezarea minţii". Sunt deci exteriorizări ale unei sensibilităţi. Şi atunci noi, pentru că nu avem lacrimi, cerem şi zicem "Lacrimi dă-mi mie, Dumnezeule, - Mântuitorul e Dumnezeu - cum ai dat cândva femeii celei păcătoase şi mă învredniceşte să ud preacuratele Tale picioare, care din calea rătăcirii pe mine m-au izbăvit". Şi femeia păcătoasă mai avea ceva, mir, mir de mult preţ. Şi zicem mai departe: "Şi mir de bună mireasmă să aduc Ţie viaţă curată - deci mirul nostru nu-i mir, ci viaţa curată, mirul nostru-i viaţa curată; cum se ajunge la viaţa curata ? Prin pocăinţă - prin pocăinţă mie agonisită, - de ce ? Ca având lacrimile şi viaţă curată, ca să aud şi eu glasul Tău cel dorit: - exprimarea adevărului care zice - credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace".

Maria Magdalena a fost mironosiţă, purtătoare de mir

Şi pentru că Maria Magdalena a fost mironosiţă, purtătoare de mir - asta înseamnă mironosiţă - s-a dus cu mir la mormântul Domnului nostru Iisus Hristos să completeze ceea ce a făcut Sfântul Iosif din Arimateea şi Sfântul Nicodim. Fiţi atenţi, ea nu s-a gândit - şi nici celelalte mironosiţe nu s-au gândit - că de fapt s-au împlinit cele de înmormântare, au vrut să ducă şi ele ceva din partea lor. Şi poate că şi-au zis cam aşa: Iosif şi Nicodim şi-au dus mirul lor, vrem şi noi să ducem nişte mir la mormântul Mântuitorului, spre cinstirea Mântuitorului. Bineînţeles, au pregătit mir, au cumpărat miresme, şi s-au dus cu el şi nu l-au folosit. Ştiţi de ce vreau să vă spun lucrul acesta? Pentru că Dumnezeu primeşte şi intenţiile omului, nu primeşte numai faptele omului. Sigur că Domnul Hristos a primit mirul femeilor mironosiţe de care nu a mai fost nevoie şi mai ales a primit inima lor cinstitoare. Şi cu asta fac eu o legătură care-mi place tare mult.

Sursa: Monitorul de Suceava



sâmbătă, 3 iulie 2010

SFÂNTUL VOIEVOD ȘTEFAN CEL MARE


“Apărător neînfricat al credinței și patriei străbune, mare ctitor de lăcașuri sfinte, Ștefane Voievod, roagă pe Hristos Dumnezeu, să ne izbăvească din nevoi și din necazuri.”
















TETRAEVANGHELIAR

joi, 1 iulie 2010

Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuți

Tropar, glas 8

Cu ostenelile nevoinţelor duhovniceşti toată viaţa ţi-ai petrecut-o şi, primind vrednicia arhieriei, cu smerenie şi cu frică de Dumnezeu ai slujit Biserica lui Hristos, pe Care roagă-L, Sfinte Ierarhe Leontie, să mântuiască sufletele noastre.

Viaţa Sfântului Ierarh Leontie, Episcopul Rădăuţilor

Acest sfânt purtător de Dumnezeu, Leontie, s-a născut din părinţi dreptmăritori creştini, în oraşul Rădăuţi, la începutul secolului al XIV-lea.
Încă din pruncie, mergând cu părinţii săi la biserică,
a fost cuprins de o mare dragoste faţă de casa lui Dumnezeu, unde, mai apoi, mergea zilnic şi asculta cu toată luarea aminte întreaga slujbă, căutând să se apropie cât mai mult sufleteşte de sfinţiţii slujitori, de Cuvioşii Părinţi şi de ostenitorii de la această biserică voievodală.

Părinţii din obştea Catedralei, văzându-l cu atâta dragoste pentru casa lui Dumnezeu şi pentru sfintele slujbe, l-au primit în obştea lor, unde fericitul Leontie în toate arăta râvnă şi smerenie.

Pentru viaţa lui duhovnicească a fost călugărit, primind numele de Lavrentie. Râvna lui pentru nevoinţele duhovniceşti sporea tot mai mult. Luând binecuvântare de la stareţul obştii, s-a îndreptat către un loc sihăstresc, nu departe de Putna, unde erau câţiva sihaştri. Mitropolitul Moldovei de atunci, Iosif Muşat, aflând de această vatră sihăstrească cu rânduială prea frumoasă, a mers şi a sfinţit biserica acelui schit şi, o dată cu aceasta, a hirotonit în preot pe Cuviosul Lavrentie, numindu-l tot atunci egumen, potrivit dorinţei acelei obşti.

Aici, în această cuvioasă obşte, vine să se nevoiască şi Cuviosul Daniil Sihastrul, sub povaţa părintelui său duhovnicesc Lavrentie.

Înfiinţându-se scaun episcopal la Rădăuţi, în timpul lui Alexandru cel Bun, nu după multă vreme de la întemeierea Episcopiei Rădăuţilor, Cuviosul Lavrentie este chemat la această înaltă vrednicie şi răspundere de ierarh. Primind harul arhieriei, din ascultare, lasă locul nevoinţelor sale sihăstreşti. Arhiereu fiind, nu a încetat nici o clipă nevoinţele duhovniceşti. A hirotonit preoţi şi diaconi, a sfinţit biserici şi a vegheat la păstrarea rânduielilor canonice, păzind scumpătatea şi pogorământul în toate cele rânduite de Biserica lui Hristos spre folosul cel mântuitor al păstoriţilor săi sufleteşti.
După ani mulţi de arhipăstorie, simţindu-se slăbit cu trupul, s-a retras din scaunul arhieresc reîntorcându-se la mănăstirea sa, Laura.

Aici, a primit schima cea mare, luând numele de Leontie, nevoindu-se zi de zi şi ducând cu adevărat viaţă de înger în trup, până la trecerea sa la cele veşnice.

Cunoscându-şi dinainte sfârşitul vieţii sale pământeşti, a chemat întreg soborul pentru a le da ultimele sale poveţe părinteşti. A rânduit ca egumen al acestei sfinte mănăstiri pe cel mai apropiat ucenic al său, pe Cuviosul Daniil Sihastrul şi, binecuvântându-l, a adormit în Domnul întru nădejdea învierii şi a vieţii veşnice. Credincioşii şi fiii lui duhovniceşti veneau la mormântul său primind binecuvântare şi tămăduiri de tot felul de boli. Curând a fost dezgropat şi dus la Rădăuţi potrivit dorinţei credincioşilor. La racla moaştelor sale venea multă lume, din împrejurimi şi chiar de la mari depărtări, cunoscând darul lui Dumnezeu care se revărsa cu prisosinţă asupra celor care se rugau cu credinţă.

Amintirea faptelor sale minunate a rămas din generaţie în generaţie până astăzi. Satul Laura, unde a fost mănăstirea în care s-a nevoit Sfântul Leontie pe când era egumenul mănăstirii, înainte de a fi chemat la treapta arhieriei, îi poartă numele (acest nume de Laura era numele acelei mănăstiri).

Cu rugăciunile Sfântului Ierarh Leontie, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi. Amin.