duminică, 28 martie 2010

Duminica Floriilor



Predica SF. NICOLAE VELIMIROVICI la duminica a VI-a din POSTUL MARE (Duminica Floriilor)

Cine aduce bucurie casei? Oaspetele binevenit.
Cine aduce si mai mare bucurie casei? Un prieten al casei.
Cine aduce cea mai mare bucurie casei? Gospodarul care se întoarce acasă, după o lipsa îndelungata.
Fericite mâinile care L-au primit pe Domnul nostru Iisus ca pe Oaspetele binevenit!
Fericite buzele care L-au întâmpinat pe El ca pe un Prieten!
Fericite sufletele care s-au închinat Lui ca Gospodar, cu o cântare de bun venit!
Dar unii nu-L cunoşteau pe El, nici nu-L primeau pe El, fie ca oaspete, prieten ori gospodar, ci au luat pietre în mâinile lor ca sa le arunce în El si cu sufletele lor cele muritoare au pus la cale moartea trupului Lui.
Aceasta era firea Dumnezeiasca a Domnului Hristos, ca, oriunde Se arata El - Dumnezeu în trup omenesc - oamenii se despărţeau de-a dreapta si de-a stânga Lui, aşa cum se vor despărţi ei când va veni El în ziua cea de pe urma a istoriei lumii acesteia. Si până în ziua de astăzi, când vorbirea dintre oamenii din lume se îndreaptă către Domnul nostru Iisus, aceştia se despart la stânga si la dreapta. Cât de bine desluşită trebuie sa fi fost aceasta despărţire în zilele vieţii Sale întrupate pe pământ!
Pericopa Evanghelica de astăzi arata doua împrejurări în care se spune lămurit despre aceasta despărţire a oamenilor privitor la simţămintele lor fata de Domnul. Mai întâi, la cina din satul Betania, se aflau, pe de o parte, Apostolii, împreuna cu Lazăr care fusese înviat din morţi, si se mai aflau surorile acestuia, Marta si Maria, care Îl aveau pe Domnul ca oaspete; si, pe de alta parte, se afla vânzătorul Iuda care s-a răzvrătit atunci când Maria a uns capul Domnului cu mir. În cea de-a doua împrejurare, se aflau, pe de o parte, oamenii care I-au făcut o primire triumfătoare la intrarea Domnului în Ierusalim; si, pe de alta parte, se aflau fariseii, cărturarii si înalţii preoţi, care au pus la cale nu numai uciderea lui Hristos, ci si a prietenului Sau, Lazăr.
“Deci, cu sase zile înainte de Paşti, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morţi.” Unde fusese Domnul înainte de aceasta? Din Evanghelia care se afla înaintea acestei pericope, vedem ca îndată după învierea lui Lazăr, Domnul S-a retras în pustie, într-o cetate numita Efraim. El S-a mers acolo  pentru a nu fi prins si ucis de către bătrânii iudei, fiindcă învierea lui Lazăr ridicase mânia acestor bătrâni mai mult decât oricare dintre minunile Sale. Ni se arata lămurit faptul ca Lazăr era un om foarte cunoscut si ales. Aceasta se mărturiseşte de către mult popor care se afla la casa sa, atât la vremea morţii sale, cât si după învierea sa: “Si mulţi dintre iudei veniseră la Marta si Maria ca sa  le mângâie pentru fratele lor” (Ioan 11:19), si “pentru el, mulţi iudei au venit” sa vadă minunea pe care Domnul o făcuse cu el.
Si astfel, întrucât nu sosise vremea Sa, Domnul a plecat mai departe de Ierusalim si S-a ascuns de vrăjmaşii cei rai. Si El a făcut aceasta pentru noi.
Mai întâi, pentru ca moartea Lui sa nu aibă loc în chip neştiut, ci în fata miilor si miilor de oameni care se vor aduna în Ierusalim pentru Pastile (evreilor); pentru ca lumea întreaga sa poată cunoaşte ca El a murit cu adevărat si pentru ca Învierea Lui sa fie după aceea, o minune limpede si de netăgăduit.
În al doilea rând, ca sa ne înveţe ascultarea desăvârşită fata de Voia lui Dumnezeu - pentru ca noi sa nu ne repezim sa murim din vreo pricina sau alta, după hotărârea noastră, ci sa facem Voia lui Dumnezeu si sa fim gata sa suferim atunci când Dumnezeu hotărăşte şi Îşi descoperă Voia Lui. Pentru ca, daca noi ne lăsam cu totul în Voia lui Dumnezeu, ” si par din capul vostru nu va pieri”(Luca 21:8), si totul ni se va întâmpla noua la vremea potrivita, nici mai devreme, nici mai târziu.
Daca suntem vrednici sa murim cu moarte duhovniceasca pentru Domnul Hristos si daca în acelaşi timp, facem ascultare desăvârşita fata de Voia lui Dumnezeu, căutând în aceasta slava lui Dumnezeu si nu pe a noastră, atunci moartea noastră mucenicească va veni la vremea potrivita si în acel chip, care va aduce cel mai mare ajutor atât noua, cât si celor apropiaţi noua.
De aceea, noi nu trebuie sa credem ca Domnul Iisus fugea de moarte ascunzându-Se de călăii Săi; El nu fugea, ci numai Îşi amâna moartea până la vremea hotărâta de către Tatăl Sau, vremea când moartea Sa va fi de cel mai mare preţ pentru omenire. Din cele ce relatează Evanghelia, este cu totul lămurit faptul ca Dumnezeu nu Se înfricoşa de suferinţa si de moarte în nici un chip. Odată, pe când spunea mai dinainte despre suferinţa si moartea Sa si Petru si-a făcut gândul sau ca aceasta nu se va întâmpla niciodată, Domnul l-a certat pe Petru si i-a zis: “Mergi înapoia Mea, satano! Căci tu nu cugeti cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor!” (Marcu 8:31-33).
Cu sase zile înaintea Paştilor, Domnul S-a întors în Betania, unde locuia prietenul Sau Lazăr - cel pe care Domnul îl înviase din morţi. Acolo Îl aştepta cina: “Si I-au făcut acolo cina, si Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau cu El la masa” . (Evanghelistul Ioan nu ne spune în casa cui se servea cina aceea. La prima vedere, se pare ca cina era chiar în casa lui Lazăr. Dar, potrivit lui Matei (26:6) si lui Marcu (14:3) - care, de asemenea, relatează aceasta întâmplare - se vede lămurit ca cina era în casa lui Simon, leprosul. Altfel, s-ar înţelege ca aceeaşi întâmplare a avut loc de doua ori în Betania, într-un timp foarte scurt: o data în casa lui Lazăr si o data în casa lui Simon leprosul, ceea ce este greu de crezut. Este neîndoios faptul ca acest Simon L-a întâmpinat cu bucurie pe Domnul, fiindcă Domnul îl vindecase de lepra, aşa cum era de neînchipuit ca un lepros sa pregătească cina si sa cheme oaspeţi, când neamurile cele mai apropiate nu cutezau sa intre în legătura cu el, gândindu-ne la asprimea legii lui Moise.)
“Iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau cu El la masa. ” Evanghelistul întăreşte aceasta dinadins, pentru a arata adevărul învierii lui Lazăr. Bărbatul înviat din morţi ducea o viata normala, umbla de colo colo, mergea pe la oameni acasă, mânca si bea. Nu era o umbra nematerialnică care, prin închipuire, sa se arate înaintea oamenilor si apoi degrabă sa dispară, ci un om viu, sănătos, normal, aşa cum fusese înainte de boala si moartea sa.
Domnul îl adusese iarăşi la viata si apoi a plecat pentru câteva zile din Betania în cetatea Efraim. Lazăr a rămas cu viata atât când Hristos era de fata, cât si atunci când El nu era; de aceea, nu se poate spune ca Lazăr doar părea ca este viu pentru alţii, atunci când Hristos era de fata si îl stăpânea.
Iată, acum, când Domnul Se întoarce în Betania, Lazăr sade la masa cu Domnul, lângă care şedea si oaspetele Simon - probabil ca acesta era si rudenie cu Lazăr. Ce privelişte minunata! Domnul sade la masa cu doi bărbaţi cărora  El le dăduse mai mult decât ceea ce ar fi putut face lumea întreaga: El îl înviase pe unul din morţi si îl vindecase pe celalalt de lepra. Trupul celor doi începuse sa putrezească - al unuia în mormânt si al celuilalt de lepra. Prin puterea Lui minunata, El a readus viata în unul si starea de sănătate în celalalt. Si acum, chiar înainte de a porni pe drumul Crucii, El S-a abătut ca sa-i vadă si a aflat în ei prieteni plini de recunoştinţa.
O, daca ne-am da seama cu toţii cum Hristos, în fiecare zi, ne izbăveşte de stricăciunea acestui pământ si de lepra vieţii acesteia stăpânite de patimi, L-am întâmpina si L-am primi în inimile noastre si nu L-am lăsa niciodată sa plece de sub acoperisul sufletului nostru!
“Deci Maria, luând o litra cu mir de nard curat, de mare pret, a uns picioarele lui Iisus si le-a sters cu parul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului. ”
Primii doi Evanghelişti povestesc faptul ca femeia a turnat mir pe capul lui Hristos, Sfântul Marcu a mai adăugat ca ea, “spărgând vasul, a turnat mir pe capul lui Iisus” (Marcu 14:3).
Uleiurile de cel mai mare preţ erau păstrate în vase bine făcute si pecetluite cu mare grija. Femeia a spart vasul si-a turnat mir mai întâi pe capul Lui si apoi - ca semn de mare respect si smerenie fata de El - pe picioarele Lui.
Ea nu a mai zăbovit ca sa deschidă vasul cu grija, ci l-a spart cu scopul de a turna peste Domnul tot mirul si sa nu mai rămână nimic. Si astfel, în vreme ce Marta slujea în casa si la masa, aşa cum obişnuia ea, Maria, în felul ei, si-a arătat si ea evlavia fata de Învăţătorul făcător de minuni. Fiecare dintre cele doua surori si-a arătat evlavia fata de Domnul în chipul sau.
Cu un alt prilej, când Marta iarăşi slujea si Maria şedea la picioarele lui Hristos si asculta cuvintele Lui cele sfinte, Iisus a adus lauda mai înalta Mariei decât Martei, spunând: “Maria partea cea buna si-a ales” (Luca 10:42), dorind sa întărească prin aceasta însemnătatea mai mare a râvnei duhovniceşti fata de râvna muncii.
Acum, Maria dobândise mirul cel de nard de mult preţ si, după un obicei răsăritean, îl turnase pe capul si pe picioarele Celui Unuia Care, prin curăţia Sa mai presus de fire, a spălat si a uns sufletul ei. Cei ce erau de fata la acestea, au avut răspuns diferit; cei mai mulţi dintre ei au rămas tăcuţi si tăcerea aceasta era răspunsul lor la fapta Mariei, dar unul dintre ei - chiar singurul dintre ei - nici nu a păstrat tăcerea, nici nu a încuviinţat fapta. Evanghelistul, care era si el de fata, descrie nemulţumirea aceluia singur, în chipul acesta:
“Iar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea sa-L vândă, a zis: Pentru ce nu s-a vândut  mirul acesta cu trei sute de dinari si sa-i fi dat săracilor? Dar el a zis aceasta nu pentru ca îi era grija de săraci, ci pentru ca era fur, si, având punga, lua din ce se punea în ea. ”
Potrivit primilor doi Evanghelişti, nu numai Iuda a fost cel care s-a împotrivit, ci si ceilalţi ucenici (Matei) si alţii dintre cei care erau de fata (Marcu). Faptul ca s-au împotrivit mai mulţi, fie în taina în sufletele lor, fie pe şoptite, se face lămurit din răspunsul lui Hristos din Evanghelia de astăzi: “Las-o… ca pe săraci întotdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi întotdeauna.”
Domnul a răspuns la plural. Dar oricât de mulţi s-au împotrivit si oricât de limpede era nemulţumirea lor, este semnificativ faptul ca Iuda era cel mai mânios, nemulţumirea lui s-a arătat cu glas, cu glas mare.
De ce Evanghelistul îl pomeneşte numai pe el, întărind aceasta în chip deosebit, dând numele sau întreg si faptul ca urma să-L vândă pe Domnul? Pentru ca cititorul sa nu-l ia drept celalalt Apostol Iuda. Atunci, Iuda s-a împotrivit pentru ca acest mir de mult preţ a fost turnat fără pricina si nu a fost vândut pe bani care sa fie daţi la săraci. El a mai arătat si preţul ridicat al acestui mir bine mirositor: trei sute de dinari. Acesta era într-adevăr un preţ ridicat pentru un vas cu mir, care era preţuit în general la câţiva bănuţi de aur.
Dar aceasta arata adânca evlavie pe care o avea Maria fata de Domnul Iisus. Cine ştie câta vreme strânsese ea, ca sa aibă atât de mulţi bani, ca sa-i dea pe toţi deodată si sa dea o astfel de semnificaţie veşnica acestei clipe fără de asemănare? Iuda s-a simţit foarte îndurerat ca aceşti bani de aur nu ajunseseră în punga lui. Evanghelistul spune deschis ca el era “fur”.
Domnul trebuie sa fi ştiut ca Iuda fura din punga în care se ţineau bănuţii adunaţi pentru săraci. Dar, chiar daca era aşa, El niciodată nu l-a dat pe Iuda pe fata pentru furt, poate pentru ca El nu preţuia de loc banii si nu voia sa vorbească despre ei, sau poate pentru ca El aştepta clipa potrivita ca sa poată spune totul despre Iuda, în câteva cuvinte. Iată cuvintele cumplite pe care le-a rostit Domnul ucenicilor Săi despre Iuda: “Oare nu v-am ales Eu pe voi, cei doisprezece? Si unul dintre voi este diavol!”
Atunci, de ce sa fie numit Iuda fur, când el merita sa fie numit diavol?
La împotrivirea lui Iuda, Domnul a răspuns astfel: “Las-o, ca pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Ca pe săraci întotdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna.”
O, ce răspuns minunat si cu simţire este acesta!
Aceleaşi buze care spuseseră: “Milă voiesc, iar nu jertfă” şi care spuseseră tânărului bogat: “Vinde averea ta şi dă-o săracilor” - aceleaşi buze îndreptăţesc acum vărsarea mirului de mult preţ de către Maria. Nu cumva este aici vreo împotrivire? Nu; nici un fel de împotrivire, căci “omul nu trăieşte numai cu pâine” si fapta aceasta a Mariei este atât jertfa, cât si milostenie - fata de cel mai mare Sărac care a călcat vreodată pe acest pământ.
El nu este cel care a fost întotdeauna sărac - ai cărui bunici si străbunici au fost săraci - care este prea sărac, ci Împăratul care se aşează deopotrivă cu săracii, care este cu adevărat sărac; aşadar, ce sa spunem despre Împăratul împăraţilor care, stăpânind peste cetele de îngeri fără de moarte, din cel dintâi ceas al facerii, Se întrupează din dragoste pentru oameni, născându-Se într-o peştera si fiind sluga tuturor?
Vacile si oile au dat ieslea lor Noului-Născut, dar după moartea Lui cine va unge trupul Sau cu mir, aşa cum era obiceiul si pentru cei săraci atunci când mureau? Iată cine va face aceasta - Maria. Învăţată de Duhul Sfânt, ea săvârşeşte mai dinainte ritualul ungerii trupului lui Hristos, pregătindu-l astfel pentru înmormântare.
Pentru ea, aceasta este o cina de taina la care ea pecetluieşte o taina, nu asupra trupului celui viu al Domnului, ci asupra leşului Sau. Ca si cum ea ar fi ştiut ca Făcătorul de minuni, Cel cu tărie, care îl adusese pe fratele ei mort printre cei vii si îl adusese printre cei sănătoşi pe oaspetele cel lepros, va cădea în doua-trei zile în mâinile oamenilor celor rai, cine Îl va da pe El la moartea călăului. Aşadar - “Las-o”; las-o sa împlinească aceasta pregătire pentru înmormântare asupra trupului Meu.
Pe săraci îi veţi avea întotdeauna cu voi si voi trebuie sa va osteniţi sa îndepliniţi poruncile Mele despre milostenie. Tot ceea ce faceţi pentru cei săraci, pentru Mine faceţi; si, de asemenea, tot ceea ce Mie Îmi faceţi, voi faceţi pentru săraci. Tot ceea ce faceţi pentru Mine, Eu va voi întoarce însutit vouă si săracilor voştri.
Domnul a mai spus: “Adevărat zic vouă: Oriunde se va propovădui Evanghelia, în toata lumea, se va spune si ce a făcut aceasta, spre pomenirea ei” (Marcu 14:9).
Vedeţi cum Domnul nostru cel împărătesc răsplăteşte împărăteşte slujirea făcută Lui? El răsplăteşte dragostea cu dragoste însutita si, pentru cei trei sute de dinari pentru care s-a plâns Iuda, a răsplătit pe Maria cu viata veşnica. Cu cei trei sute de dinari pe care furul Iuda i-ar fi ascuns în întuneric împreuna cu numele Mariei, Maria a cumpărat un mărgăritar fără de preţ: o învăţătura de folos pentru milioane si milioane de creştini; o învăţătura despre felul în care Domnul da răsplata împărăteasca celor care Îi slujesc.
“Deci mulţime mare de iudei a aflat ca este acolo si a venit nu numai pentru Iisus, ci sa vadă si pe Lazăr, pe care-l înviase din morţi. Si s-au sfătuit cu arhiereii ca si pe Lazăr sa-l omoare. Căci, din cauza lui, mulţi dintre iudei mergeau si credeau în Iisus.”
Si aici, iarăşi oamenii au fost despărţiţi de puterea lui Hristos. Unii merg sa vadă pe Făcătorul de minuni si pe Lazăr, minunea Făcătorului de minuni; alţii uneltesc sa-i ucidă pe amândoi - nu numai pe Hristos, ci si pe Lazăr.
De ce pe Lazăr? Ca sa nu mai fie martorul viu al lucrărilor minunate ale lui Hristos. Atunci, de ce nu au pus ei la cale sa ucidă pe toţi bărbaţii, femeile si copiii asupra cărora Îşi arătase Domnul puterea Lui Dumnezeiasca - toţi orbii care au văzut, surzii care au auzit, muţii care au vorbit, posedaţii de diavol care s-au însănătoşit, morţii care au fost aduşi iarăşi la viata, leproşii care s-au curăţit si paraliticii, ologii si smintiţii care au fost vindecaţi … si toţi cei care au fost însănătoşiţi în chip minunat?
Mărturisitorii puterii făcătoare de minuni a lui Hristos erau de găsit în oraşele si satele de pe toata întinderea Israelului. De ce nu se sfătuiau arhiereii sa-i ucidă pe toţi si nu numai pe Lazăr? Nu pentru ca acestor oameni rai le era frica sa verse sânge si sa-i pornească pe oameni împotriva lor, ci pentru ca le-ar fi fost cu neputinţă sa împlinească aceasta si ar fi fost primejdios pentru ei.
Dar ei voiau sa-l ucidă pe Lazăr, mai ales pentru ca învierea lui a adus mai multa nelinişte printre iudei, decât oricare alte minuni ale Mântuitorului; si pentru ca mulţi oameni, mergând sa-l vadă pe Lazăr, văzându-l, au început sa creadă în Domnul Iisus; si poate pentru ca erau foarte aproape si ei se temeau ca toţi oamenii care erau adunaţi în Ierusalim pentru Sărbătoare vor merge în Betania sa-l vadă pe cel care fusese înviat din morţi si vor ajunge sa creadă în Hristos.
Si astfel, în vreme ce oamenii îşi căutau mântuirea, căpeteniile lor duhovniceşti se sileau sa-i îngrădească si sa-i împiedice pe calea mântuirii. Dar toate ostenelile acestor cârmuitori rai de oameni care voiau sa pună capăt lucrărilor lui Dumnezeu au fost deşarte. Cu cât s-au împotrivit aceştia mai mult lucrărilor lui Dumnezeu, cu atât mai desluşit se vedeau aceste lucrări.
Acest lucru s-a făcut mai lămurit mai târziu în istoria Bisericii lui Hristos, chiar până în zilele noastre: o întreaga armata a împotrivitorilor Biserici lui Hristos au lovit-o dinafara si dinăuntru, dar toate aceste loviri nu numai ca nu au izbândit, ci, dimpotrivă, au dus la răspândirea si statornicirea ei în lume. Mâinile neputincioase ale omului nu ar fi putut sa aiba izbânda împotriva Atotputernicului Ziditor si a lucrărilor Sale. Se face numai Voia Lui cu toate puterile împotrivitoare, fie din iad ori de pe pământ.
Următoarea întâmplare din Evanghelia de astăzi arata faptul ca oamenii erau cu mult mai deschişi adevărului decât căpeteniile lor - aceia aveau inima mult mai mare si mai plina de recunoştinţa. Aceasta întâmplare este intrarea triumfătoare a lui Hristos în Ierusalim.
“A doua zi, mulţimea multa, care venise la sărbătoare, auzind ca Iisus vine în Ierusalim, au luat ramuri de finic si au ieşit în întâmpinarea Lui si strigau: Osana! Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!”
În ziua care a urmat după cina din Betania, Domnul a pornit spre Ierusalim,  spre cetatea care “ucidea proorocii”.
Dar Ierusalimul nu era numai sălaşul fariseilor strâmtoraţi la minte, al cărturarilor mândri si al înalţilor preoţi urâtori de Dumnezeu, ci mai erau si mulţimi mari de oameni, o mulţime de pelerini si evlavioşi, bărbaţi si femei.
În timpul Pastilor, Ierusalimul avea aproape tot atât de mulţi locuitori ca si Roma, capitala de atunci a lumii. Aceasta mulţime nenumărata de oameni - o mare mulţime de oameni cu o judecata pătrunzătoare si libera - era adunata la Ierusalim, pentru a se apropia de Dumnezeu. În felul acesta, în aceasta zi, ei au avut cu adevărat o simţire a apropierii tainice a lui Dumnezeu si au văzut în Domnul Iisus pe îndelung aşteptatul Împărat din casa lui David.
De aceea, când cobora Domnul de pe Muntele Măslinilor, aceşti oameni suiau ca să-L întâmpine. Unii îşi aşterneau vesmintele pe cale, înaintea Lui, alţii tăiau ramuri de finic si împodobeau cu ele drumul si cu toţii strigau cu bucurie întâmpinându-L: “Osana! Osana Fiului lui David! Osana întru cei de sus!”
Binecuvântat fie Împăratul lui Israel, care vine întru numele Domnului! Împotrivindu-se  ameninţării Romei, împotrivindu-se stricăciunii si micimii neschimbate a bătrânilor lor, sufletele oamenilor credeau în puterea unei minuni de la Dumnezeu, care va schimba întreaga împrejurare, cu neputinţa de răbdat.
Si sufletele oamenilor simţeau ca izvorul acestei minuni era Domnul Iisus si de aceea L-au întâmpinat cu atâta bucurie. Oamenii nu au cunoscut cum a săvârşit El aceasta schimbare hotărâtoare de-a lungul întâmplărilor; ei fuseseră povăţuiţi sa aştepte sa se înfăptuiască numai într-un anumit chip si acela era cu ajutorul împăratului din Casa lui David, care va stăpâni în Ierusalim pe tronul lui David. Pentru aceasta pricina, oamenii L-au văzut pe Iisus ca pe un împărat si L-au întâmpinat cu bucurie si cu nădejdea ca El va împăraţi acum în Ierusalim, cu totul altfel decât în Roma si în Ierusalimul zilelor lor.
Dar credinţa oamenilor stârnea frica fariseilor; si aceasta bucurie le-a adus lor mânie. De aceea unii farisei I-au spus lui Hristos ca sa-i stăpâneasca pe ei ca sa nu mai strige în felul acela. Dar blândul Hristos, care era Îşi cunoştea puterea Sa fără margini, le-a răspuns: “Zic vouă: Daca vor tăcea aceştia, pietrele vor striga” (Luca 19:40). Acesta este răspunsul Împăratului împăraţilor, îmbrăcat precum omul cel sărac si călărind pe un asin, căci Evanghelistul povesteşte cum calarea Domnul pe un asin în aceasta intrare biruitoare:
“Si Iisus, găsind un asin tânăr, a şezut pe el, precum este scris: “Nu te teme, fiica Sionului! Iată Împăratul tău vine şezând pe mânzul asinei.”
Ceilalţi Evanghelişti povestesc în amănunt cum Domnul, fiind atât de sărac ca nu avea nimic al Sau, a ajuns sa aibă un asin. De aceea, Sfântul Ioan trece peste aceasta, socotind un lucru deja cunoscut si spune doar atât: El a găsit un asin.
Luca, Evanghelistul care da cele mai multe amănunte, povesteşte despre puterea si mai dinainte cunoaşterea minunata a lui Hristos, prin care a găsit asinul: “Mergeţi în satul dinaintea voastră si, intrând în el, veţi găsi un mânz legat pe care nimeni dintre oameni n-a şezut vreodată. Si, dezlegându-l, aduceţi-l.” (Luca 19:30).
La porunca Lui, ucenicii au pornit si l-au găsit întocmai cum spusese El. Mânzul era cu mama lui. De ce nu a mers Domnul calare pe asina, ci pe mânzul pe care nu călărise încă nimeni? Pentru ca asina nu se lasă nici călărită, nici condusa. Asina semnifica poporul iudeu si mânzul semnifica neamurile păgâne. Aceasta este tălmăcirea data de Părinţi si este neîndoios ca tălmăcirea lor este dreapta.
Israelul Îl va prigoni pe Hristos si păgânii Îl vor primi. Cei mai mulţi dintre păgâni vor fi purtători de Hristos de-a lungul istoriei si vor intra cu El în Ierusalimul de sus, în Împăraţii cerurilor.
“Acestea nu le-au înţeles ucenicii Lui la început, dar când S-a preaslăvit Iisus, atunci si-au adus aminte ca acestea erau scrise pentru El si I le-au făcut Lui”. În general, ucenicii au înţeles foarte puţin din ceea ce s-a întâmplat cu Învăţătorul lor până când El le-a sporit înţelegerea (Luca 24:45) si Duhul lui Dumnezeu i-a luminat cu limbi de foc. Numai atunci au priceput ei toate lucrurile, aducându-şi-le aminte.
“Deci da mărturie mulţimea care era cu El, când l-a strigat pe Lazăr din mormânt si l-a înviat din morţi. De aceea L-a si întâmpinat mulţimea, pentru ca auzise ca El a făcut minunea aceasta”.
Aici se vorbeşte despre doua categorii de oameni: unii care au fost de fata la învierea lui Lazăr în Betania, si alţii care erau oaspeţi ai Ierusalimului si care auziseră de la primii despre lucrarea minunata asupra lui Lazăr.
Cei din primul grup erau mărturisitori, ce văzuseră cu ochii lor, si cei din al doilea grup au venit să-L întâlnească din pricina acestei marturii. Si în vreme ce fumul jertfelor se ridica deasupra Templului lui Solomon; în vreme ce cărturarii se sfădeau cu putere, cu privire la tablele Legii celei vechi a lui Moise; în vreme ce preoţii nepăsători, mărindu-se, făceau pregătiri pentru sărbătoare; în vreme ce bătrânii poporului îşi crispau buzele ca sa-i lămurească mai bine pe oameni ca aceasta mulţime se strânsese acolo pentru folosul acelora; în vreme ce leviţii făceau împărţire limpede, care sa-i mulţumească, a jertfelor care le aparţineau lor - oamenii umblau râvnitori după minuni si după Săvârşitorul acelor minuni.
Si valuri mari de oameni îşi întorseseră spatele către Templul lui Solomon din Ierusalim, aducătorilor de jertfe si preoţilor si întregii acestei lucrături a societăţii de piaţa pe care o făcuseră; poporul întorsese spatele tuturor acestora si îşi îndreptase fata către Muntele Măslinilor, de unde venea Făcătorul de Minuni.
Ce folos le puteau aduce turnurile moarte ale Ierusalimului, cu morţii cei vii din ele, sufletelor flămânde si însetate ale oamenilor, care căutau o spărtura în cerurile închise si priveliştea Dumnezeului Celui viu?
Cele doua chipuri ale mândriei - aceea a romanilor si aceea a fariseilor - care au umplut Ierusalimul, nu erau în stare sa plăsmuiască nici măcar un singur fir de par, fie alb sau negru. Si iată, coborând de pe Muntele Măslinilor, era Cel Unul care, cu glasul Sau, a chemat din mormânt pe mortul cel de a Patra Zi, înviindu-l din morţi si slobozindu-l din stricăciunea mormântului!
O, oare când ne vom îndepărta duhurile de lucrăturile înfumurate dar neputincioase ale lumii acesteia si le vom întoarce către Muntele cel ceresc, către Împăratul Hristos?
O, când ne vom pune toata nădejdea noastră în El? Sufletul nostru Îl căuta pe Izbăvitorul păcatului si al morţii, pe care lumea întreaga nu-L poate întrece prin propriile osteneli.
Hristos este acest Izbăvitor. Sufletele noastre sunt flămânde si însetate de Împăratul smerit dar întru putere mare: smerit întru puterea Sa, dar puternic întru smerenia Sa, sufletele noastre Îl caută pe Împăratul care este prietenul fiecăruia dintre noi, pe Împăratul a cărui împărăţie nu are margini si a cărui dragoste pentru oameni nu se poate măsura.
Acesta este Împăratul, Domnul nostru Iisus Hristos. De aceea, noi toţi strigam către El: “Osana! Osana!”
Lui sa-I aducem slava si lauda, dimpreună cu Tatăl si cu Duhul Sfânt - Treimea cea de-o-fiinţă si nedespărţita, acum si pururea si-n vecii vecilor. Amin.

sâmbătă, 27 martie 2010

Sâmbăta lui Lazăr

Sf. Evanghelie după Ioan(11, 1-45)







Învierea lui Lazăr.


1. Şi era bolnav un oarecare Lazăr din Betania, satul Mariei şi al Martei, sora ei.


2. Iar Maria era aceea care a uns cu mir pe Domnul şi I-a şters picioarele cu părul capului ei, al cărei frate Lazăr era bolnav.


3. Deci au trimis surorile la El, zicând: Doamne, iată, cel pe care îl iubeşti este bolnav.


4. Iar Iisus, auzind, a zis: Această boală nu este spre moarte, ci pentru slava lui Dumnezeu, ca, prin ea, Fiul lui Dumnezeu să Se slăvească.


5. Şi iubea Iisus pe Marta şi pe sora ei şi pe Lazăr.


6. Când a auzit, deci, că este bolnav, atunci a rămas două zile în locul în care era.


7. Apoi, după aceea, a zis ucenicilor: Să mergem iarăşi în Iudeea.


8. Ucenicii I-au zis: Învăţătorule, acum căutau iudeii să Te ucidă cu pietre, şi iarăşi Te duci acolo?


9. A răspuns Iisus: Nu sunt oare douăsprezece ceasuri într-o zi? Dacă umblă cineva ziua, nu se împiedică, pentru că el vede lumina acestei lumi;


10. Iar dacă umblă cineva noaptea se împiedică, pentru că lumina nu este în el.


11. A zis acestea, şi după aceea le-a spus: Lazăr, prietenul nostru, a adormit; Mă duc să-l trezesc.


12. Deci I-au zis ucenicii: Doamne, dacă a adormit, se va face bine.


13. Iar Iisus vorbise despre moartea lui, iar ei credeau că vorbeşte despre somn ca odihnă.


14. Deci atunci Iisus le-a spus lor pe faţă: Lazăr a murit.


15. Şi Mă bucur pentru voi, ca să credeţi că n-am fost acolo. Dar să mergem la el.


16. Deci a zis Toma, care se numeşte Geamănul, celorlalţi ucenici: Să mergem şi noi şi să murim cu El.


17. Deci, venind, Iisus l-a găsit pus de patru zile în mormânt.


18. Iar Betania era aproape de Ierusalim, ca la cincisprezece stadii.


19. Şi mulţi dintre iudei veniseră la Marta şi Maria ca să le mângâie pentru fratele lor.


20. Deci Marta, când a auzit că vine Iisus, a ieşit în întâmpinarea Lui, iar Maria şedea în casă.


21. Şi a zis către Iisus: Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit.


22. Dar şi acum ştiu că oricâte vei cere de la Dumnezeu, Dumnezeu îţi va da.


23. Iisus i-a zis: Fratele tău va învia.


24. Marta i-a zis: Ştiu că va învia la înviere, în ziua cea de apoi.


25. Şi Iisus i-a zis: Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.


26. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac. Crezi tu aceasta?


27. Zis-a Lui: Da, Doamne. Eu am crezut că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume.


28. Şi zicând aceasta, s-a dus şi a chemat pe Maria, sora ei, zicându-i în taină: Învăţătorul este aici şi te cheamă.


29. Când a auzit aceea, s-a sculat degrabă şi a venit la El.


30. Şi Iisus nu venise încă în sat, ci era în locul unde Îl întâmpinase Marta.


31. Iar iudeii care erau cu ea în casă şi o mângâiau, văzând pe Maria că s-a sculat degrabă şi a ieşit afară, au mers după ea socotind că a plecat la mormânt, ca să plângă acolo.


32. Deci Maria, când a venit unde era Iisus, văzându-L, a căzut la picioarele Lui, zicându-I: Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit.


33. Deci Iisus, când a văzut-o plângând şi pe iudeii care veniseră cu ea plângând şi ei, a suspinat cu duhul şi S-a tulburat întru Sine.


34. Şi a zis: Unde l-aţi pus? Zis-au Lui: Doamne, vino şi vezi.


35. Şi a lăcrimat Iisus.


36. Deci ziceau iudeii: Iată cât de mult îl iubea.


37. Iar unii dintre ei ziceau: Nu putea, oare, Acesta care a deschis ochii orbului să facă aşa ca şi acesta să nu moară?


38. Deci suspinând iarăşi Iisus întru Sine, a mers la mormânt. Şi era o peşteră şi o piatră era aşezată pe ea.


39. Iisus a zis: Ridicaţi piatra. Marta, sora celui răposat, I-a zis: Doamne, deja miroase, că este a patra zi.


40. Iisus i-a zis: Nu ţi-am spus că dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?


41. Au ridicat deci piatra, iar Iisus Şi-a ridicat ochii în sus şi a zis: Părinte, Îţi mulţumesc că M-ai ascultat.


42. Eu ştiam că întotdeauna Mă asculţi, dar pentru mulţimea care stă împrejur am zis, ca să creadă că Tu M-ai trimis.


43. Şi zicând acestea, a strigat cu glas mare: Lazăre, vino afară!


44. Şi a ieşit mortul, fiind legat la picioare şi la mâini cu fâşii de pânză şi faţa lui era înfăşurată cu mahramă. Iisus le-a zis: Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă.


45. Deci mulţi dintre iudeii care veniseră la Maria şi văzuseră ce a făcut Iisus au crezut în El.






Sf. Nicolae Velimirovici


Predică: Despre moartea ca somn


Lazăr, prietenul nostru a adormit; Mă duc să-l trezesc (Ioan 11: 11).


Domnul Vieţii numeşte moartea „somn". O cit de mare mângâiere sunt cuvintele acestea pentru noi! O ce dulce veste este aceasta lumii! Moartea trupului, prin urmare, nu înseamnă sfârşitul omului, ci ea este doar un somn din care El ne poate trezi; El Care a trezit praful pământului la viaţă prin Cuvântul Său.


Când Domnul a strigat cu glas mare Lazăre! (Ioan 11: 43), omul s-a trezit şi a trăit. Domnul cunoaşte numele fiecăruia dintre noi. Dacă Adam a cunoscut numele fiecărei creaturi a lui Dumnezeu, cum atunci să nu ne cunoască Domnul nostru pe fiecare după nume? El nu numai că ne cunoaşte pe fiecare după numele nostru, dar ne şi cheamă pe nume. O, dulce este glasul de viaţă dătător a Unului Singur iubitor de oameni! Acest glas poate ridica şi din pietre fii ai lui Dumnezeu. Cum atunci nu ne-ar putea ridica El şi pe noi din somnul cel de piatră al păcatului?


S-a povestit că un om a ridicat piatra ca să-l ucidă pe fratele lui. Dar în acea clipă a auzit glasul mamei lui strigându-l pe nume. Doar ce a auzit acel glas şi braţul a început să-i tremure. El a dat drumul pietrei şi i-a fost ruşine de fapta lui rea. Glasul mamei lui l-a împiedicat să comită crima, păcatul de moarte. Dacă glasul unei mame poate mântui şi scăpa de la moarte, cu cit mai mult nu va face-o glasul lui Dumnezeu, Făcătorul vieţii?


Ori de câte ori Domnul a strigat pe cineva pe nume, chiar mort cu trupul fiind acela, el s-a trezit şi a înviat. Dar dacă cel mort era mort cu sufletul, el nu s-a trezit şi nu a înviat când l-a strigat Dumnezeu. Căci pentru această trezire, şi pentru această viaţă, trebuie ca cel strigat să vrea să audă glasul care-l cheamă.


O, Iudă! Tu vinzi cu o sărutare! Iuda, cu o sărutare vinzi pe Fiul Omului (Luca, 22: 48)? Iată, aşa a strigat Glasul Dătător de viaţă, dar cel mort cu sufletul nu l-a auzit! Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti (Fapte 9: 4)? Acelaşi Glas Dătător de Viaţă a strigat iar cel adormit in somnul păcatului a auzit şi s-a trezit şi s-a făcut viu. Cu adevărat, mult mai adânc este somnul păcatului decât somnul morţii, iar cel căzut in somnul păcatului cu greu se mai poate trezi.


O! Dulce al nostru Doamne, trezeşte-ne pe noi din somnul păcatului, trezeşte-ne, Doamne!


Căci a Ta este slava şi mulţumită in veci, Amin.


miercuri, 24 martie 2010

25 martie - BUNA VESTIRE

PREDICA PĂRINTELUI CLEOPA LA SĂRBĂTOAREA BUNEI VESTIRI A PREA SFINTEI NĂSCĂTOARE DE DUMNEZEU
ŞI PURUREA FECIOAREI MARIA


Astăzi tună glas de bucurie în tot pământul. Astăzi, Arhanghelul Gavriil vesteşte Fecioarei Maria mântuirea neamului omenesc.
Ziua de astăzi este mai sfântă şi mai înveselitoare decât toate zilele veacului, căci aduce bucurie şi vesteşte mântuirea la toată lumea. Astăzi, Dumnezeu a căutat cu milă şi cu îndurare din cer pe pământ, că a auzit suspinele strămoşilor noştri şi plângerea tuturor celor ce se chinuiau în iad, de la începutul lumii.
Iubiţii mei fraţi în Hristos, mai înainte de a spune altele, să ştiţi acest lucru: atât de adâncă este taina dumnezeiescului praznic de astăzi, încât nici mintea Serafimilor şi a Heruvimilor, nu poate a o pătrunde. Această părere nu este a mea, ci a Bisericii lui Hristos, care cântă: „Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută”. (Bogorodicina Învierii, glas 4). Dar oare, fraţii mei, a fost cu totul ascunsă de îngeri şi de oameni această taină a întrupării lui Dumnezeu Cuvântul? Nu cu totul, fiindcă a fost cunoscută şi de îngeri, şi de oameni, în chip umbros şi întunecat. Căci îngerii au vestit-o patriarhilor; ea a fost închipuită şi de sfinţii prooroci şi cu mult înainte, prin tainice proorocii, a fost descoperită. Dar ceea ce nici de îngeri nici de oameni nu s-a ştiut, a fost chipul zămislirii şi al naşterii mai presus de gând şi de cuvânt, al întrupării lui Dumnezeu din fecioară (Sfântul Maxim Mărturisitorul, în Filocalia, vol. II, Întrebarea 42, p. 229). Aceasta o adevereşte iarăşi Biserica, prin cântarea : „Iar minunea naşterii Tale a o spune limba nu poate” (Axion).
În cele ce urmează vreau să arăt mai întâi cum a luat pricină acest minunat praznic al Bunei Vestiri. Sfânta Evanghelie ne spune: „Iar în luna a şasea (adică în luna lui martie, căci la evrei anul începându-se de la 1 septembrie, această lună a lui martie cădea a şasea) a fost trimis Arhanghelul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. Şi intrând îngerul la ea, a zis. «Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei»” (Luca 1, 26-28). Iar Fecioara s-a spăimântat şi s-a tulburat la vederea îngerului şi la auzirea cuvintelor lui. Şi cugeta întru sine: Oare cine să fie acesta? Iar îngerul Domnului, văzând-o pe ea tulburată şi spăimântată, a liniştit sufletul ei cu aceste cuvinte: „Nu te teme, Marie, căci ai aflat har de la Dumnezeu. Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte Fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Prea Înalt se va chema” (Luca 1, 30-32).
Fecioara Maria, aducându-şi aminte cum şarpele a înşelat pe Eva şi pe Adam în rai, gândea întru sine: Oare nu va fi lucrul acesta ce se arată mie vreo nălucire sau vreo ispită? Oare să nu fie vreo înşelăciune? Apoi a zis către înger: „Văd chipul tău, că te arăţi mie ca un om; dar graiul şi portul tău nu-ţi este din această lume. Mie îmi spui lucruri mari şi minunate, care nu mă pricep cum pot să fie. Tu zici că Dumnezeu Se va sălăşui în mine. Dar cum poate să încapă întru mine Dumnezeu, Care toată zidirea o a făcut şi pe care nici o zidire nu-L poate încăpea?! În ce chip sunt cuvintele acestea, eu mă mir şi mă minunez! Iar Arhanghelul, voind a-i lămuri minunea cea mai presus de fire care va fi cu ea, i-a adus aminte de alte minuni mari şi preaslăvite ale lui Dumnezeu, din vechime, şi îi zise ei: „Adu-ţi aminte, preafericită fecioară, că la Dumnezeu nici un lucru nu este cu neputinţă! (vezi Luca 1, 37). Adu-ţi aminte cum toiagul lui Aaron, uscat fiind, a odrăslit (vezi Numerii 18, 8). Adu-ţi aminte cum Sara, femeia lui Avraam, fiind stearpă şi bătrână, a născut pe Isaac (vezi Facerea 21, 23). Adu-ţi aminte cum Ana, mama ta, fiind stearpă, te-a născut pe tine (Prolog, 8 septembrie), apoi cum rugul acela pe care l-a văzut Moise Proorocul la muntele Sinai, arzând cu pară, nu se mistuia (vezi Ieşirea 3, 25). Aşa şi tu vei lua întru tine focul dumnezeirii şi nu te vei arde. «Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri» (Luca 1, 35). De vrei să te încredinţezi şi de altă minune, mai nouă, du-te la vara ta Elisabeta şi vezi că şi aceea, fiind stearpă, are acum a şasea lună de când a zămislit (vezi Luca 1, 36)”. Ascultând cu mare atenţie şi cu mare luare aminte cuvintele dumnezeiescului Arhanghel şi înţelegând ce fel de chemare are ea de la Dumnezeu, Sfânta Fecioară s-a plecat a primi cuvintele lui şi, hotărându-se din inimă să asculte porunca lui Dumnezeu cea trimisă ei prin îngerul său, cu mare smerenie zis: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38)
Iată, iubiţii mei fraţi în Hristos, cum a luat început şi pricină prealuminatul praznic al Bunei Vestiri, pe care noi astăzi îl prăznuim. Şi să ştiţi că, o dată cu începutul acestui dumnezeiesc praznic, s-a început a se împlini şi planul lui Dumnezeu pentru mântuirea neamului omenesc şi al descoperirii tainei celei din veac ascunse şi din îngeri neştiute. Acest început, după toată dreptatea, îl prăznuieşte Biserica lui Hristos astăzi, cântând: „Astăzi este începătura mântuirii noastre şi arătarea tainei celei din veac” (troparul praznicului); şi iarăşi: „Astăzi se binevesteşte pământului bucurie mare” (stihira).
Cu adevărat, fraţilor, astăzi este ziua din luna a şasea, întru care mult înveselitorul Arhanghel Gavriil a adus bucurie duhovnicească la toată lumea. El a fericit-o pe Fecioara Maria, spunându-i mai întâi „Bucură-te” şi apoi: „ceea ce eşti plină de dar”. I-a zis: că prin tine vine bucurie la toată lumea şi întristarea neamului omenesc se risipeşte. Ea e plină de dar, căci cu adevărat ea este comoara tuturor darurilor celor duhovniceşti.
Prea Curata şi Prea Sfânta Fecioară Maria este cu adevărat comoara şi vistieria tuturor darurilor Sfântului Duh. Iar pentru a vă da seama de acest mare adevăr, am să folosesc o asemănare. E o asemănare între cetele îngereşti şi Maica Domnului.
Ascultaţi: Sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi, ca Maxim Mărturisitorul, marele Grigore Cuvântătorul de Dumnezeu, Grigore de Nyssa, Vasile cel Mare şi dumnezeiescul Dionisie Aeropagitul (vezi Sfântul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simţiri, cap. XI, p. 399) zic că fiecare ceată din cele nouă cete îngereşti a luat de la Dumnezeu o deosebită vrednicie şi însuşire sau proprietate (Sfântul Dionisie Areopagitul, Ierarhia cerească). Şi dacă aceste sfinte şi prea curate cete de îngeri au o mare felurime de calităţi spirituale şi o mare felurime de daruri şi de vrednicii date lor de Dumnezeu, apoi Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria pe toate aceste sfinte cete le covârşeşte cu vrednicia, cu slava şi cu darul (Luca 1, 28).
Îngerii, ceata cea mai de jos din cereasca ierarhie, au de la Dumnezeu darul şi vrednicia de a sluji la mântuirea sufletului omenesc şi de a povăţui pe oameni la vieţuirea cea cu dreptate şi cu fapte bune, pentru a împlini ei voia lui Dumnezeu (Luca I, 22; Evrei 1, 7-14). Iar Prea Sfânta şi Prea Curata Fecioara Maria, prin darul cel dat ei de Dumnezeu, mai mult decât toţi îngerii povăţuieşte pe cei credincioşi pe calea mântuirii (Sfântul Ioan Damaschin, Octoihul Maicii Domnului, Mănăstirea Neamţ, 1810, p. 277). Arhanghelii, ca binevestitori, au darul de a descoperi tainele proorociilor şi ale cunoştinţei voii lui Dumnezeu (Vieţile Sfinţilor, la 8 noiembrie). Iar Prea Sfânta Fecioară Maria, încă din acest veac, a luat de la Dumnezeu darul proorociei şi al descoperirii tainelor dumnezeieşti. Astfel, proorocind prin Duhul Sfânt, mai înainte a arătat slava ei cea viitoare, zicând: „Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile” (Luca1, 48). Iar după ce a născut pe Mântuitorul lumii Hristos, a covârşit cu sfinţenia şi cu darul toate cetele arhanghelilor (Sfântul Ioan Damaschin, op. cit. , cap. IV, p. 123).
Şi dacă îngerii de la ceata sfintelor Începătorii, mai mari peste cetele cele mai de jos, slujesc la îndreptarea a toată lumea şi la păzirea împărăţiilor, a ţărilor şi a tuturor ţinuturilor (Psalmul 44), apoi Prea Sfânta Fecioară Maria, fiind Împărăteasa tuturor cetelor îngereşti (Vieţile sfinţilor, 8 septembrie), cu sfintele şi preaputernicele ei rugăciuni lucrează mai mult decât orice ceată de îngeri şi de începătorii, la îndreptarea şi mântuirea a toată lumea şi la paza tuturor împărăţiilor şi a tuturor popoarelor lumii (ibidem).
Şi dacă îngerii din ceata sfintelor Stăpâniri au mare stăpânire asupra diavolilor şi mare putere de a opri şi potoli furia lor, spre a nu vătăma pe cineva din oameni pe cât ar voi ei (ibid.), apoi câtă stăpânire nu are Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu asupra diavolilor, şi cât nu poate ea opri puterea drăcească de a nu face rău celor bine credincioşi, care o slăvesc pe ea din inimă şi se închină ei cu credinţă şi cu umilinţă?
Şi dacă îngerii din ceata sfintelor Puteri din cer, prin darul cel dat lor de la Dumnezeu, pot să reverse darul facerii de minuni asupra plăcuţilor lui Dumnezeu şi să întărească pe oameni spre a fi cu răbdare şi cu tărie de suflet în necazuri şi în suferinţele lor (Sfântul Dionisie Areopagitul, Ierarhia cerească, cap. XXXII), apoi câtă putere de facere de minuni nu are Maica Domnului şi câte nu poate ea să întărească şi să îmbărbăteze în necazuri şi în scârbe pe toţi aceia care au dreaptă credinţă şi o cheamă pe ea din inimă spre ajutor?
Şi dacă îngerii din ceata sfintelor Domnii din cer au darul şi puterea de la Dumnezeu de a domni peste ceilalţi îngeri care sunt mai jos decât ei, şi au puterea de a învăţa pe oamenii cei credincioşi de a-şi stăpâni simţirile şi patimile lor şi a se face domni peste voile lor cele pătimaşe (Axion la Naşteriea Domnului), apoi câtă putere nu are Împărăteasa tuturor îngerilor şi Doamna lumii, Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, de a domni şi de a împărăţi peste domnii şi împăraţii lumii acesteia, şi de a povăţui tot sufletul cel binecredincios, spre a-şi stăpâni simţirile şi toate poftele cele pătimaşe şi a ajunge, prin darul lui Dumnezeu, domni şi împăraţi peste toate patimile şi voile lor cele rele?
Şi dacă ceata preafericitelor Scaune din cer, mai mult decât alte cete de îngeri, au darul de a odihni şi de a purta pe Dumnezeu, după dar, nu după fiinţă, căci după fiinţă El este necuprins (Axion la Naşterea Domnului), apoi care dintre îngeri şi dintre oameni a odihnit şi a purtat pe Dumnezeu mai mult ca Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, care a purtat în pântecele şi în braţele ei pe Dumnezeu Cuvântul şi s-a făcut prin aceasta scaun însufleţit şi cuvântător al Împăratului Slavei (Ierarhia cerească, la cap. 3), după cum şi Biserica lui Hristos adevereşte cântând: „Că mitrasul tău scaun L-a făcut şi pântecele tău mai desfătat decât cerurile L-a lucrat” (Sfântul Ioan Damaschin, op. cit., p. 125)?
Dacă ceata preasfinţilor şi preaînţelepţilor Heruvimi, mai mult decât alte cete de îngeri care stau mai jos decât dânşii, pururea strălucesc cu lumina înţelegerii şi cu revărsarea înţelepciunii şi cunoştinţei dumnezeieşti, şi sunt luminaţi în chip covârşitor de Dumnezeu spre a înţelege marea adâncime a tainelor Sale, şi au puterea de a lumina pe îngerii cei mai de jos decât ei cu înţelegerile cele dumnezeieşti (Vieţile Sfinţilor, 8 noiembrie), apoi oare câtă înţelegere duhovnicească şi câtă adâncime de taine dumnezeieşti nu poartă întru sine Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, care pe sine sălaş Înţelepciunii lui Dumnezeu s-a făcut (Sfântul Ioan Gură de Aur, „Cuvânt la Serafim”, Puţul, Buzău, 1833)?
Şi dacă ceata preaîndumnezeiţilor Serafimi sunt prea înfierbântaţi de dragostea de Dumnezeu (ibid.) şi au îndoită putere de sfântă înspăimântare, îndoită putere de vedere dumnezeiască şi îndoită putere de înălţare şi slavoslovie, mai mult decât toate celelalte cete îngereşti care stau mai jos decât ei (Psalmii 44, 11), apoi câtă fierbinţeală de dumnezeiască dragoste nu are Prea Sfânta şi Prea Curata Fecioară Maria, care pe Dumnezeiescul Izvor cel fără de margine al dragostei în pântece L-a purtat, L-a născut mai presus de legile firii şi cu lapte din preasfântul şi preacuratul ei piept L-a alăptat? Şi de câtă vedere dumnezeiască nu este plină Prea Sfânta Fecioară Maria, care pururea stă de-a dreapta Sfintei Treimi, ca o Împărăteasă a cerului şi a pământului, în haină aurită şi cu toată strălucirea frumuseţilor duhovniceşti împodobită şi preaînfrumuseţată (Psalmul 103)?
Şi dacă Dumnezeu are ca haină a Sa lumina (cântare la peasna a 9-a a canoanelor din Minei), apoi de câtă slavă şi înălţare duhovnicească nu s-a învrednicit Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, dacă toată Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare o numeşte pe ea Maica Luminii (Axion)?.
Iată dar, iubiţii mei fraţi, pentru care pricină am zis că Maica Domnului este comoara şi vistieria tuturor darurilor Sfântului Duh. Iată pentru care pricină Biserica lui Hristos cântă Prea Sfintei Maici a lui Dumnezeu, zicând: „Ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii” (Sfântul Ioan Damaschin, op. cit., glas 8, pp.155 şi 173). Această cântare este preasfântă şi adevărată, pentru că, precum am arătat, Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria pe toate cetele îngerilor şi ale sfinţilor le-a covârşit cu vrednicia, cu cinstea şi cu toate darurile cele duhovniceşti cu care a împodobit-o şi a înfrumuseţat-o pe ea Bunul şi Prea Înduratul Dumnezeu. Aceasta o adevereşte şi dumnezeiescul Părinte Ioan Damaschin în una dintre cele prea alese şi multe laude pe care le-a alcătuit Maicii Domnului. Căci zice: „Înfrumuseţatu-te-ai mai mult decât toată cuviinţa îngerilor, ceea ce ai născut pe Făcătorul lor” (Luca 1, 33).
Iubiţii mei fraţi în Hristos, în cele de până aici, după a mea slabă putere de înţelegere, am arătat în ce chip Prea Sfânta Maică a lui Dumnezeu a fost şi este comoara şi vistieria tuturor harurilor Sfântului Duh şi pentru care pricină Biserica lui Hristos o numeşte pe ea mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii. În cele ce urmează, vreau să vă arăt care din darurile Prea Sfintei Fecioare Maria a atras mai mult asupra ei mila şi îndurarea lui Dumnezeu şi care dar i-a fost ei mai mult ca toate pricină de slavă şi de înălţare duhovnicească. Care credeţi că a fost cel mai mare dar al Prea Sfintei Fecioare Maria? Oare fecioria, sau înţelepciunea, sau alte multe şi nenumărate daruri care le avea? Da, fraţii mei, într-adevăr, Prea Sfânta Fecioară Maria a fost împodobită de Dumnezeu cu toate darurile cele duhovniceşti. Dar darul cel mai mare care i-a fost ei pricină de slavă şi de cinste negrăită a fost darul smereniei. Fără acest dar, toate celelalte daruri nu i-ar fi fost de mare folos. Smerenia a fost pricină de slavă şi de cinste Prea Curatei Fecioare Maria mai mult decât toate darurile pe care le avea. Pentru smerenia ei, după mărturia Sfântului Duh, Domnul „a căutat spre smerenia roabei sale” (Luca 1, 48) şi a ridicat-o pe ea la atâta slavă şi cinste, spre a fi lăudată în cer de toate oştile cereşti şi pe pământ fericită de toate neamurile (Psalmii 40, 21). Smerenia a fost cea dintâi pricină de înălţare şi slavă pentru toţi sfinţii lui Dumnezeu. Smerenia a înălţat pe Avraam şi l-a făcut pe el prieten al lui Dumnezeu şi tată al multor neamuri (Facerea 18, 27), căci se socotea pe sine a fi pământ şi cenuşă (Facerea 41, 40). Smerenia l-a înălţat pe Iosif şi l-a făcut pe el mai mare peste toată ţara Egiptului.(Ieşirea 4, 10). Smerenia l-a făcut pe Moise cel gângav la limbă povăţuitor şi legiuitor peste tot poporul lui Israil. Căci se socotea pe sine nevrednic de această slujbă şi ruga pe Dumnezeu să trimită pe altul la scoaterea lui Israil din robia Egiptului. (Ieşirea 3, 11). Smerenia a arătat pe David a fi după inima lui Dumnezeu, căci se socotea pe sine vierme şi nu om (Psalmii 21, 6). Cu smerenia a strălucit marele Daniil proorocul, cei trei tineri, marele prooroc Isaia şi, mai mult decât toţi, dumnezeiescul Ioan Botezătorul, care nu se socotea pe sine vrednic de a dezlega cureaua încălţămintei lui Hristos (Matei 3, 16,17) şi care pentru adâncimea smereniei lui s-a învrednicit de a fi martorul cel mai văzător al Sfintei Treimi la Iordan. (Matei 11, 11) şi de a se numi, de Însuşi Hristos, cel mai mare născut din femeie (Luca 17, 28).
Iar dacă aceşti sfinţi mari ai lui Dumnezeu au arătat smerenie mare, apoi cine poate să înţeleagă câtă adâncime de smerenie a fost în inima Prea Sfintei Fecioare Maria, care auzind şi înţelegând de la Arhanghelul Gavriil că va zămisli de la Duhul Sfânt şi va naşte pe Fiul lui Dumnezeu, nu s-a înălţat cu inima sa, ci cu mare smerenie, socotindu-se pe sine o simplă roabă, a zis: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău”(Luca 1, 38). Aici cu adevărat a luat plinire cuvântul Scripturii care zice: „Cine se va smeri pe sine se va înălţa” (Matei 23, 12). Iar Sfântul Efrem Sirul zice: „În inima adâncă Se va înălţa Dumnezeu”.
Deci, dacă după mărturia acestui Sfânt Părinte, toate darurile cele mai înalte pe cele smerite se reazemă, apoi şi la Prea Curata şi Prea Sfânta Fecioară Maria toate darurile cele înalte şi duhovniceşti, cu care a fost împodobită de Dumnezeu, s-au rezemat şi au avut drept temelie veşnică smerita ei cugetare.
Iubiţii mei fraţi, spre a desluşi mai luminat cele spuse despre smerenia Maicii Domnului, am să vă spun o istorioară. Se povesteşte că vestitul pictor Apeles a făcut, pe lângă alte statui vrednice de laudă şi mirare, şi un minunat spic de grâu de care atârna un porumb. Toţi se mirau şi se minunau de acea minunată sculptură, deoarece se părea că în ea meşteşugul nu urmează firii, ci o depăşeşte pe ea. Dar era o taină nedezlegată: cum un spic, care este aşa de gingaş cu puterea, să poată ţine pe el greutatea unui porumb? Dezlegarea tainei însă arată şi închipuie pe Prea Curata Fecioară Maria. Fecioara Maria era aici închipuită printr-un fir de grâu; iar porumbelul era chipul Duhului Sfânt. Spicul sta aplecat de greutatea porumbului, arătând ca un simbol smerenia cea mare a Prea Curatei Fecioare Maria, care s-a aplecat cu multă dragoste şi smerenie când Duhul Sfânt a venit peste ea şi o a făcut Lui sălaş (Luca 1, 35).
Iubiţii mei fraţi, după cum aţi auzit, smerenia a fost pricină de slavă, de cinste şi de înălţare la toţi Sfinţii lui Dumnezeu, şi cu atât mai mult la Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria. Dar să ştiţi şi să înţelegeţi că mai presus de toate a fost smerenia cea nemăsurată a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte – şi moarte de cruce” (Filipeni 2, 8). Dar această nemăsurată smerenie a Domnului I-a adus Lui nemăsurată slavă şi cinste şi „Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dat Lui nume, care este mai presus de tot numele, ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt” (Filipeni 2, 10). Dar va zice cineva: Ce este smerenia? La aceasta voi răspunde eu, nu cu cuvintele mele, ci cu cele ale Sfântului Isaac Sirul: „Smerenia este haina Dumnezeirii, deoarece cu aceasta S-a îmbrăcat Dumnezeu când a binevoit a veni în lume şi S-a îmbrăcat în firea noastră cea smerită”. Iar dacă se va întreba din ce se naşte ea, vom zice, ca Sfântul Ioan Scărarul, că din ascultare şi din tăierea voii (Scara, Cuvântul 4). Şi dacă se va întreba cineva pentru care motiv smerenia este aşa de mare, voi zice: pentru că numai ea poate ucide pe cel mai mare păcat, care este mândria. Pentru acest păcat îngerii au căzut din cer şi strămoşii noştri Adam şi Eva din rai, căci ascultând de şarpele diavol, li s-a nălucit a se face ca nişte dumnezei (Facerea 3, 6).
Fraţii mei, spre încheiere vreau să vă spun că astăzi, mai mult ca oricând, acest mare păcat al mândriei a cuprins toată lumea. Fiecare doreşte să fie mai mare peste alţii, să-i robească şi să stăpânească; fiecare doreşte să fie mai bogat decât altul, fiecare mai cinstit, mai vestit şi mai băgat în seamă decât altul. Fiecare doreşte a se socoti mai înţelept decât alţii. Fiecare se laudă că este mai iscusit în meserii şi meşteşuguri. Cine învaţă pe cel sărac să ia pâinea de la gura copiilor şi să-şi cumpere radio sau televizor, spre a-şi închipui şi el că este asemenea cu cei avuţi? Nu mândria? Cine învaţă pe femei şi pe fete să muncească luni şi ani de zile, nu spre a-şi cumpăra cele de nevoie vieţii, ci spre a-şi cumpăra rochii la modă şi încălţăminte luxoasă şi alte lucruri deşarte, care nu ţin nici de foame, nici de frig? Oare nu mândria? Cine învaţă pe cel sărac, care a re o casă de copii, să se sârguiască cu mai multă trudă spre a le face la toţi haine luxoase şi de mult preţ, spre a-i face să fie în rând cu lumea? Nu mândria? Cine face pe fetele şi femeile cele uşoare să se dreagă pe feţe cu pudră şi cu alte unsori şi să-şi vopsească unghiile spre a arăta mai tinere şi mai frumoase? Oare nu mândria şi slava deşartă, care este fiica cea dintâi a mândriei? Vor să fie cu orice preţ în rând cu lumea şi nu aud pe Apostolul Iacov care zice: „Toată lumea în cel rău zace”; şi iarăşi: „Cine va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu” (Iacov 4, 4). Cine învaţă pe cei neînvăţaţi să defaime pe cei cu adevărat învăţaţi? Nu mândria? De unde vin bătăile, ambiţiile, laudele, pricinile, sfadele, turburările şi vrajbele între oameni? Nu din mândrie? Că fiecare se socoteşte mai tare decât altul şi mai drept, au nu din mândrie?
O, răutate fără de margini! Cine mai cunoaşte astăzi răutăţile tale? Şi cine se mai osteneşte astăzi să alunge această ciumă sufletească din inima sa?
Fraţii mei, iată pentru care pricină sfânta smerenie este cea mai vestită din toate virtuţile, pentru că numai aceasta poate să le păzească pe toate, iar fără de ea, toate sunt nimic. Să ştiţi şi să ţineţi minte că numai această singură virtute poate în vremea morţii să mântuiască pe om, după cum zice unul din sfinţii Filocaliei ( Teognost). De aceea şi Mântuitorul nostru pe cei smeriţi cugetători îi fericeşte cei dintâi, zicând: „ Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a acelora este împărăţia cerurilor” (Matei 5, 3).
Căci cel ce are smerenie în inima sa, măcar de ar avea toate faptele bune, pururea se socoate pe sine sărac şi că n-a făcut nici un bine înaintea Domnului.
Fraţii mei, să nu uitaţi de la acest înalt, slăvit şi prealuminat praznic al Bunei Vestiri cele ce aţi auzit, dar mai ales să nu uitaţi cât de mare este darul smereniei şi câtă slavă şi fericire aduce omului această preaslăvită şi mai mare virtute. Amin!



duminică, 21 martie 2010

VIAȚA SFINTEI MAICII NOASTRE MARIA EGIPTEANCA

Scrisa de Sfântul Sofronie care a păstorit scaunul patriarhal al Ierusalimului între anii 633-638

Taina împărătească a o păzi bine este, iară lucrurile lui Dumnezeu a le descoperi şi a le vesti, datorie sfântă este. Drept aceea şi eu, zice Sfântul Sofronie, temându-mă a ascunde în tăcere cele dumnezeeşti, aducându-mi aminte de soarta cea înfricoşată a slugii ceii leneşe, carele luând dela Domnul talantul, l-a îngropat în pământ, şi pre cel dat pentru lucrare l-a ascuns, nelucrându-l, nu voiu tăcea povestirea aceasta sfântă carea a ajuns până la mine; nimenea însă să nu fie necredincios celor ce voiu scrie, pre carile eu singur le-am auzit, nici să socotească cineva că îndrăznesc a scrie lucruri neadevărate, îndoindu-se de asemenea lucru mare. Să nu-mi fie mie a minţi celor sfinte. Iară de vor fi oarecari din cei ce vor ceti scrierea mea, şi de lucrul acesta minunându-se, nu vor voì cu lesnire să crează, milostiv le fie Domnul şi acelora: De vreme ce ei, neputinţa firii omeneşti cugetându-o, socotesc că sânt cu neputinţă cele ce pentru oameni preaslăvite se grăiesc. Să începem dară povestirea de lucrul acesta preaminunat, carele s’a făcut în neamul nostru.

Într’una din Monastirile Palestinei a fost un bătrân Ieromonah cu numele Zosima, carele atât era de îmbunătăţit şi atât de vestit întru fapta bună, cât mulţi din monahii cei din Monastirile cele de primprejur de multe ori alergau la dânsul ca să auză cuvânt din gura lui. Acesta a petrecut în Monastirea unde trăia, cincizeci şi trei de ani, şi toate nevoinţele pusniceştei vieţi le-a trecut, şi toată pravila cea dată dela cei desăvârşit monahi o a păzit, şi toate acestea făcându-le, niciodinioară n’a fost nebăgător de seamă de învăţăturile Dumnezeeştilor cuvinte, ci şi culcându-se, şi sculându-se, şi în mâini având lucrul, şi hrană gustând, un lucru avea netăcut şi necontenit: de a cânta lui Dumnezeu totdeauna şi de a face învăţături din Dumnezeeştile cuvinte.

Iară dupre aceasta turburându-se de oarecari gânduri, socotindu-se întru toate a fi fost desăvârşit, şi dela alţii nicidecum trebuindu-i povăţuire, grăia cu gândul întru sineşi: Oare este pre pământ vreun monah carele să mă poată folosi pre mine şi să-mi arate mie chip de pustnicie, pre care eu nu l-aş fi făcut? Oare afla-se-va în pustie vreun om ca să mă întreacă în săvârşirile cele bune? Aşa gândind Stareţul, i s’a arătat îngerul şi i-a zis: O, Zosima, precum era cu putinţă unui om te-ai nevoit, şi bine pustniceasca alergare o ai trecut; însă nimenea este între oameni carele s’ar fi arătat pre sineşi desăvârşit. Mai multă îţi este nevoinţa care îţi zace înainte, pre carea tu nu o ştii, decât ceea ce ai trecut. Ca să cunoşti dară câte căi sânt şi altele spre mântuire, ieşi din pământul tău, precum Avraam acel vestit între Patriarhi, şi mergi întru una din Monastirile ce sânt pre lângă râul Iordanului. Deci îndată Stareţul urmând celuia ce-i grăia, a ieşit din Monastirea întru carea din pruncie se făcuse monah, şi ajungând la Iordan, a fost povăţuit de cela ce l-a chemat în Monastirea întru carea Dumnezeu i-a poruncit lui să fie; şi bătând cu mâna în poarta Monastirii, a aflat pre monahul carele păzea poarta, şi aceluia mai întâiu i-a spus pentru sine, iar acela a vestit igumenului, carele priimindu-l şi văzându-l în chipul monahicesc, a făcut obicinuita închinăciune şi rugăciunea cea monahicească şi apoi l-a întrebat: De unde eşti, frate, şi pentru ce ai venit la noi, bătrânii şi săracii? Iară Zosima a răspuns: De unde am venit, nu este de nevoie a spune, ci pentru folos, o, părinte, am venit! Pentru că am auzit de lucrurile cele mari şi vrednice de laudă ale voastre, carile pot să împrietenească pre suflet cu Dumnezeu. Iar igumenul i-a zis lui: Singur Dumnezeu, frate, cela ce vindecă neputinţele sufletului, acela să ne înveţe voile sale cele Dumnezeeşti şi să ne povăţuiască pre toţi a face cele folositoare; pentru că omul pre om nu poate să folosească, dacă nu fieştecarele va lua aminte de sine totdeauna, şi trezvindu-se cu Duhul, va lucra cele folositoare, având pre Dumnezeu ajutor. Ci de vreme ce dragostea lui Hristos te-a pornit ca să ne vezi pre noi, săracii bătrâni, petreci cu noi, dacă pentru aceasta ai venit; şi pre noi toţi ne va hrăni cu darul Sfântului Duh, Păstorul cel bun, carele au dat sufletul său pentru noi.

Acestea zicând igumenul către Zosima, s’a închinat acela, şi cerându-şi rugăciune şi binecuvântare, şi zicând Amin, a petrecut în Monastirea aceea. Şi a văzut acolò pre bătrâni strălucind cu lucrurile cele bune şi cu gândirea de Dumnezeu, cu duhul arzând, Domnului slujind; pentru că cântarea lor era neîncetată, starea de toată noaptea, având pururea în mâini lucrul şi Psalmi în gurile lor; iară cuvinte deşarte nu erau întru dânşii. Grija de câştiguri vremelnice şi gâlcevi lumeşti, nici cu numirea între dânşii nu se cunoştea. Numai una era sârguinţa, şi cea întâiu, şi carea se urma cu sporire dela toţi, ca să se aibă pre sineşi morţi cu trupul. Hrană aveau neîmpuţinată, pre cuvântul lui Dumnezeu; iară trupul îl hrăneau cu pâine şi cu apă, precum fieştecăruia îi era înfocarea cea spre dragostea lui Dumnezeu. Pre acestea văzându-le Zosima, se folosea foarte şi se întindea spre nevoinţa ce-i zăcea înainte. Şi multe zile trecând, s’a apropiat vremea sfântului marelui Post, iară porţile Monastirii erau încuiate totdeauna şi niciodată nu se deschideau, fără numai când cineva dintre dânşii ar fi ieşit, trimis fiind pentru vreo nevoie de obşte; pentru că pustiu era locul acela, şi nu numai neintrat de alţii, ci şi neştiut era de mireni. Şi era în Monastirea aceea astfel de rânduială, pentru carea Dumnezeu şi pre Zosima l-a adus acolò: În cea dintâiu Duminecă a Postului făcea preotul sfânta Liturghie, şi toţi se împărtăşeau cu preacuratul Trup şi Sânge al lui Hristos, Dumnezeul nostru, şi puţin din bucatele cele pusniceşti gustau. Dupre aceea se adunau în biserică, şi făcând rugăciunea cea cu deadinsul, şi destule plecări de genunchi, se sărutau unul pre altul bătrânii şi fieştecarele pre igumenul cu închinăciune, rugându-l pentru blagoslovenie şi rugăciune, care să le ajute şi împreună să călătorească spre nevoinţa ce le zăcea înainte. Şi dupre ce le făcea acestea, deschideau porţile Monastirii şi cântau cu tocmit glas: Domnul este luminarea mea şi Mântuitoriul meu, de cine mă voiu teme? Domnul este scutitoriul vieţii mele, de cine mă voiu înfricoşa? Şi cealaltă parte a psalmului aceluia sfârşindu-o, ieşeau toţi în pustie, lăsând numai pre unul sau pre doi fraţi păzitori Monastirii. Nu ca să păzească averile cele ce ar fi fost înlăuntru, pentru că nu era într’însa ceva de a fura tâlharii, ci să nu rămâie biserica fără de Dumnezeiasca slujire. Şi treceau râul Iordanului. Şi fieştecarele îşi ducea luişi hrana, pre cât putea şi voia, dupre trebuinţa cea măsurată a trupului. Unul puţină pâine, altul smochine, altul finice, iar altul linte muiată în apă; iar altul nimica, fără numai trupul său şi rasele cu carile era îmbrăcat, şi se hrăneau, când firea trupului îi silea, cu verdeţurile ce creşteau în pustie.

Aşa trecând Iordanul, se despărţeau departe dela eişi, şi nu vedea unul pre altul cum se posteşte, sau cum se nevoieşte. Iară de se întâmpla să vază altul pre prietenul său viind către dânsul, îndată se abătea spre altă parte, şi singur petrecea cântând lui Dumnezeu totdeauna, şi foarte puţină hrană gustând în vremea cea rânduită. Deci aşa tot postul săvârşind, se întorceau în Monastire în Dumineca ceea ce este mai nainte de Învierea lui Hristos, întru carea a luat Biserica a face prăznuire Stâlpărilor. Şi se întorcea fieştecarele avându-şi mărturie a ostenelelor sale cunoştinţa cugetului său, care îi mărturisea ce a lucrat. Şi nimenea nicidecum întreba pre altul, cum şi în ce chip şi-a săvârşit nevoinţa ostenelii; pentru că aşa era rânduiala Monastirii aceleia.

Deci, atuncea şi Zosima dupre obiceiul Monastirii a trecut Iordanul, puţină oarece din hrană ducându-şi pentru trebuinţa trupească, şi haina cu carea era îmbrăcat; iară rânduiala sa cea de rugăciune o săvârşea umblând prin pustie, şi vremea cea de hrană dupre nevoia cea firească cu deadinsul o păzea, şi puţin dormea, zăcând pre pământ, şi şezând puţin se odihnea oriunde îl apuca vremea de noapte; şi foarte de dimineaţă iarăşi sculându-se, îşi făcea alergarea sa. Şi dorea ca să intre în pustia cea mai din lăuntru, nădăjduind că va afla pre cineva din părinţi acolò nevoindu-se, dela carele ar fi putut ca să se folosească; şi i se adăogea lui dorire spre dorire. Şi mergând douăsprezece zile, a stătut puţin în laturi din cale, şi întorcându-se spre răsărit, cânta Ceasul al Şaselea, făcându-şi obicinuitele rugăciuni, pentru că înceta puţin din călătorie în vremea pravilei sale, în fiecare ceas cântând şi închinându-se. Iară când sta cântând, a văzut de partea dreaptă o umbră ca de trup omenesc. Mai întâiu s’a spăimântat, părându-i-se că vede o nălucire drăcească, şi tremurând s’a însemnat cu semnul crucii, apoi lepădând frica, când îşi sfârşea rugăciunea, s’a întors cu ochii spre amiază-zì şi a văzut pre oarecine mergând gol cu trupul şi negru de arşiţa soarelui, perii avându-şi pre cap albi ca lâna şi scurţi cât numai până la grumazi ajungeau. Aceasta văzând Zosima, a început a alerga spre partea aceea, bucurându-se cu bucurie mare; pentru că nu văzuse în acele zile vedere omenească, nici altă oarecarea vietate. Iar acea vedenie, dupre ce a văzut pre Zosima de departe, a început a fugi în pustia cea mai adâncă; iară Zosima, ca cum şi-ar fi uitat bătrâneţile sale şi osteneala cea de cale, repede alerga, vrând să ajungă pre ceea ce fugea; deci el gonea, iar aceea fugea. Însă a fost alergarea lui Zosima mai grabnică decât a aceleia ce fugea.

Iară dupre ce s’a apropiat cât să se poată auzi glasul, a început a striga Zosima cu lacrămi, zicând: Pentru ce fugi de mine, bătrânul păcătos, robule al adevăratului Dumnezeu, pentru carele în pustia aceasta petreci? Aşteaptă-mă, pre nevrednicul şi neputinciosul! Aşteaptă-mă, pentru nădejdea răsplătirii ostenelelor tale; stai şi dă mie, bătrânului, rugăciunea şi blagoslovenia ta. Rogu-te, pentru Dumnezeu, carele nu s’au îngreţoşat de nimenea. Acestea Zosima cu lacrămi grăind, s’a mai apropiat de ceea ce fugea, alergând spre un loc unde era un semn de pârău uscat. Iară dupre ce a ajuns la acel loc, ceea ce fugea a trecut de ceea parte; iară Zosima ostenindu-se şi nemaiputând să alerge, a stătut de ceastă parte de pârău şi a adaos lacrămi către lacrămi şi strigare către strigare. Atuncea trupul acel ce fugea, un glas ca acesta a slobozit: Avva Zosima, iartă-mă pre mine, pentru Domnul, că nu pot întorcându-mă să mă arăt ţie; că sânt femeie goală, precum mă vezi, şi având neacoperită ruşinea trupească. Ci dacă voieşti să dai mie, femeii ceii păcătoase, rugăciunea ta şi blagoslovenia, aruncă ceva din hainele tale ca să-mi acopăr goliciunea, şi întorcându-mă voiu priimi rugăciune dela tine.

Atuncea cutremur şi frică mare şi spaima minţii a cuprins pre Zosima, căci a auzit numindu-l pre nume aceea carea niciodată îl văzuse şi de carele niciodinioară auzise, şi a zis întru sine: De n’ar fi fost aceasta înainte văzătoare, nu m’ar fi numit pre nume. Şi a făcut degrab ceea ce i se zisese lui: dezbrăcând de pre sine o haină veche şi ruptă pre carea o purta, o a aruncat la dânsa, întorcându-se cu faţa despre dânsa.

Iar aceea luându-o, şi-a acoperit partea trupului carea se cădea să o acopere mai mult decât pre celelalte părţi, pre cât era cu putinţă încingându-se, şi întorcându-se spre Zosima, ;a zis către dânsul: Pentru ce ai voit tu, Avva Zosima, să vezi o femeie păcătoasă? Ce-ţi trebuia să auzi dela mine sau ce să te înveţi, că nu te-ai lenevit a suferi atâta osteneală? Iar el aruncându-se la pământ, cerea ca să ia blagoslovenie dela dânsa. Asemenea şi aceea s’a aruncat pre sineşi, şi zăceau amândoi pre pământ cerând unul dela altul blagoslovenie, şi nimica se putea auzi dela amândoi grăindu-se, fără numai: Blagosloveşte! Iară dupre multă vreme a zis femeia către Zosima: Avva Zosima, nu se cade ţie să mă blagosloveşti, şi rugăciuni să faci, pentru că tu eşti cinstit cu vrednicia preoţiei, şi de mulţi ani stând înaintea Sfântului Altar, aduci Domnului darurile dumnezeeştilor Taine. Aceste cuvinte, spre mai mare frică au pornit pre Zosima, şi tremurând bătrânul, se uda cu lacrămi şi suspina. Apoi a grăit către dânsa cu prea ostenită şi obosită răsuflare: O, Maică duhovnicească, tu de Dumnezeu te-ai apropiat, şi cu mai multă parte te-ai omorît lumii; apoi văd în tine o dăruire carea este dată ţie mai mult decât altora, că m’ai numit pre nume, şi preot m’ai numit pre mine, pre carele niciodată m’ai văzut. Deci tu mai vârtos mă blagosloveşte, pentru Domnul, şi-mi dă rugăciunea, celui ce-mi trebuieşte a ta desăvârşire. Deci priimind în sfârşit aceea stăruinţa bătrânului, a zis: Bine este cuvântat Dumnezeu, cel ce voieşte mântuirea sufletelor omeneşti. Iară Zosima zicând: Amin, s’au sculat amândoi dela pământ. Apoi aceea a zis către bătrânul: Pentru ce ai venit, omule al lui Dumnezeu, la mine păcătoasa? Pentru ce ai voit ca să vezi o femeie goală, carea nu are nici o faptă bună? Poate că darul Sfântului Duh te-a îndemnat să vii să săvârşeşti oarecarea slujbă trupului meu la vreme de trebuinţă.

Deci spune-mi, părinte, cum vieţuiesc acuma creştinii? Cum stau Sfintele Biserici? Iară Zosima a răspuns: Cu rugăciunile voastre cele sfinte, pace a dăruit Dumnezeu. Priimeşte însă rugămintea nevrednicului bătrân, şi te roagă Domnului şi acum pentru toată lumea, şi pentru mine, păcătosul, ca să nu-mi fie fără de roadă umblarea prin pustia aceasta. Iar aceea a răspuns către dânsul: Ţie mai ales se cade, Avva Zosima, să te rogi pentru mine şi pentru toţi; că spre aceasta şi rânduit eşti. Însă de vreme ce datori sântem a face ascultare, deci ceea ce mi se porunceşte voiu face. Aceasta zicând, s’a întors spre răsărit, şi ridicându-şi ochii în sus, şi mâinile înălţându-şi, a început a se ruga încet, şi nu se auzeau cuvintele ei; sau măcar Zosima nu a înţeles nimica, ci sta tremurând, căutând în jos şi nimica grăind; însă se jura, pre Dumnezeu puind martor: Că în vremea când zăbovea aceea la rugăciune, ridicându-mi puţin ochii dela pământ, o am văzut înălţată ca de un cot dela pământ, şi în aer stând şi rugându-se. Şi aceasta dacă o a văzut Zosima, s’a cuprins de frică, s’a aruncat la pământ, şi cu lacrămile udându-se, nimica zicea, fără numai „Doamne miluieşte,” crezând că acea arătare nu este în trup, ci nălucă. Şi întorcându-se aceea, a ridicat pre bătrânul şi i-a zis: Pentru ce, Avva Zosima, te turbură gândurile, zicându-ţi că duh sânt, şi rugăciunea o prefac. Rogu-te, părinte fericite, să fii încredinţat că sânt o femeie păcătoasă, îngrădită cu sfântul botez, şi nu sânt duh, ci pământ, praf şi cenuşă, şi cu totul trup, nimic duhovnicesc cândva gândind. Şi acestea zicând, şi-a însemnat cu semnul crucii fruntea, ochii, gura şi pieptul, zicând aşa: Dumnezeu să ne ferească de cel viclean şi de cursele lui, că multe sânt războaiele lui asupra noastră.

Acestea auzindu-le şi văzându-le bătrânul, a căzut la picioarele ei, zicând cu lacrămi: Juru-te pre tine cu numele Domnului nostru Iisus Hristos, adevăratului Dumnezeu, cel ce s’au născut din Fecioară, pentru carele porţi goliciunea aceasta şi pentru carele atâta ţi-ai omorît trupul, să nu ascunzi de mine viaţa ta, ci toate să-mi spui mie, ca slăvirile lui Dumnezeu arătate să le faci. Spune mie toate, pentru Dumnezeu, că nu pentru laudă mi le vei spune, ci ca să-mi arăţi cele pentru tine mie, păcătosului şi nevrednicului. Pentru că cred Dumnezeului meu, căruia vieţuieşti, că pentru aceasta m’am trimis în pustia aceasta, ca pre toate ale tale arătate să le facă Dumnezeu. Că nu poate puterea noastră să se împrotivească judecăţilor lui Dumnezeu. Că de n’ar fi fost cu plăcere lui Hristos Dumnezeului nostru, ca să fii ştiută tu şi nevoinţele tale, nu te-ar fi arătat mie, şi pre mine nu m’ar fi întărit pre atâta cale, carele niciodinioară voiam, nici puteam să ies din chilia mea. Acestea şi mai multe zicându-le Zosima, aceea l-a ridicat, zicând către dânsul: Mă ruşinez, părinte, iartă-mă! Înfricoşat este a-ţi spune lucrurile mele; ci fiindcă trupul meu gol l-ai văzut, îţi voiu goli şi lucrurile mele, ca să cunoşti de câtă ruşine şi înfruntare este plin sufletul meu. Nu pentru vreo laudă, precum singur ai zis, îţi voiu spune istoria mea; căci pentru ce mă voiu lăuda, vas ales al diavolului fiind? Mă mai gândesc că de voiu începe povestirea cea pentru mine, vei fugi dela mine, precum fuge cineva de un şarpe, nesuferind să auzi cu urechile lucrurile cele necuvioase ale mele, pre carile eu, nevrednica, le-am făcut. Însă ţi le voiu spune, nimica ascunzând, ci rogu-te mai nainte să nu încetezi a te ruga pentru mine, ca să aflu milă în ziua judecăţii. Iară bătrânul, dorind să ştie viaţa ei, şi neoprit lăcrămând, a început aceea a povesti aşa cele pentru dânsa: Eu, părinte, sânt născută în Eghípet, şi când eram de doisprezece ani, şi încă trăind părinţii mei, m’am lepădat de dragostea lor, m’am dus în Alexandria, şi dupre ce mai întâiu mi-am stricat fecioria, am început a face păcatul neoprită şi nesăţioasă. Mă ruşinez şi a gândi, nu numai a le spune cu deamăruntul; dară voiu spune mai degrab ceea ce este mai de nevoie, ca să-mi ştii neoprirea trupului meu: Şaptesprezece ani şi mai mult am făcut curvie întru norod, nu pentru daruri sau pentru oarecari plăţi, că n’am voit să iau nimica dela cei ce-mi da; iar aceasta o făceam ca mai mulţi să alerge la mine în dar şi să-mi împlinească pofta trupească. Şi să nu socoteşti că eram bogată, şi de aceea nu luam, că întru sărăcie vieţuiam, şi de multe ori flămânzind, cu furca torceam, iar aprindere de poftă aveam fără saţiu, ca totdeauna să mă tăvălesc în noroiul păcatului. Pentru că aceea mi se părea că este şi viaţa, ca totdeauna să întinez firea mea cea slabă.

Deci aşa vieţuind, am văzut odată pre vremea secerişului popor mult de bărbaţi, Liviani şi Eghipteni, mergând spre Mare, şi am întrebat pre oarecine carele s’a întâmplat lângă mine: Unde se duc bărbaţii aceştia aşa cu grabă? Iar acela mi-a zis: La Ierusalim, pentru înălţarea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, carea în curând se va prăznui. Şi am zis către dânsul: Dar oare mă vor lua şi pre mine, dacă m’aş duce cu dânşii? Iar acela mi-a răspuns: Dacă ai chirie şi hrană, nimenea nu te poate opri. Şi am zis către dânsul: Cu adevărat, frate, n’am nici chirie nici hrană, ci voiu merge şi voiu intra într’o corabie cu dânşii, şi mă vor hrăni ei. Pentru că-mi voiu da trupul meu în loc de chirie, că pentru aceasta voiesc să merg cu dânşii. Ţi-am spus, părinte Zosima, nu mă sili să-mi mai spun ruşinea mea, că mă spăimântez: ştie Domnul, că spurc şi însuşi aerul cu cuvintele mele! Iară Zosima, cu lacrămi udând pământul, a răspuns către dânsa: Spune, pentru Domnul, o, Maica mea, spune şi nu înceta de povestirea aceasta, carea îmi este de folos. Iară ea, către cele de mai nainte a adaos: Deci acel tânăr auzind neruşinarea spurcatelor mele cuvinte, cuprinzându-se de râs, s’a dus. Iară eu, lepădându-mi furca, am alergat spre Mare, unde am văzut pre cei ce alergau; acolò am zărit vreo zece bărbaţi carii stau lângă Mare, tineri cu trupurile, carii mi s’au părut a-mi fi de ajuns spre pofta mea; las că mai intrase şi alţii mai nainte în corabie. Eu, dupre obiceiul meu, cu neruşinare sărind între dânşii, „Luaţi-mă – le-am zis – şi pre mine, oriunde veţi merge, pentru că nu mă voiu afla vouă neplăcută!” Încă şi alte spurcate cuvinte zicând, i-am pornit pre toţi spre râs. Iar aceia, văzându-mi neruşinarea, luându-mă m’au dus în corabia lor, şi îndată am început a înnota. Iară cele ce de-aicea am făcut, cum le voiu spune ţie, omule al lui Dumnezeu? Ce fel de limbă va grăi, sau ce auz va priimi acele lucruri rele ale mele carile le-am făcut pre cale şi în corabie? Cum şi pre cei ce nu voiau, eu ticăloasa, i-am silit la păcat! Să mă crezi, părinte, că mă spăimântez, cum a suferit Marea desfrânarea mea! Şi cum nu şi-a căscat pământul gura sa, şi în iad nu m’a cufundat de vie, pre ceea ce am vânat atâtea suflete cu laţul morţii! Ci socotesc că Dumnezeu căuta pocăinţa mea, Cel ce nu voieşte moartea păcătosului, ci aşteaptă cu îndelungă răbdare întoarcerea lui.

Aşa, şi cu acest fel de sârguinţă, m’am suit în Ierusalim, şi câte zile mai nainte de praznic am petrecut acolò, tot cele de asemenea cu cele dintâiu am făcut, ba încă şi mai rele. Pentru că nu eram îndestulată cu tinerii ce au fost cu mine în corabie şi pre cale, ci şi pre alţii mulţi, şi cetăţeni şi streini, spre acea spurcăciune îi adunam. Iară dupre ce a sosit serbarea sfintei Înălţări a cinstitei Cruci, eu ca şi mai nainte umblam împrejur, vânând sufletele tinerilor. Văzând foarte de dimineaţă pre toţi cu un gând alergând la biserică, m’am dus şi eu, şi am alergat la cei ce alergau, şi am intrat cu dânşii în pridvorul bisericii. Şi dacă a sosit ceasul Sfintei Înălţări a cinstitei Cruci a Domnului, şi eu silindu-mă să intru in biserică cu norodul, mă îndesam, dar înapoi silită şi împinsă eram; şi înghesuindu-mă cu multă osteneală şi silă, m’am apropiat de uşa bisericii şi eu, ticăloasa. Iară dupre ce am păşit pre pragul uşii, alţii toţi fără de oprire intrau, iară pre mine oarecarea putere dumnezeiască mă oprea, nelăsându-mă să intru; şi iarăşi am cercat, dară înapoi m’am împins, şi numai eu singură stăm în pridvor lepădată; şi părându-mi-se că din slăbiciunea femeiască mi se întâmplă aceasta, iarăşi când intrau alţii, mă amestecam şi mă sileam să intru; ci m’am ostenit în zadar. Pentru că iarăşi, când piciorul meu cel păcătos s’a atins de prag, biserica pre toţi îi priimea, neoprind pre nimenea, numai pre mine, ticăloasa, nu mă priimea; ci ca o mulţime de oaste, spre aceasta rânduită, ca să-mi oprească intrarea, aşa oarecarea năpraznică putere mă oprea, şi iarăşi m’am aflat în pridvor. Astfel de trei şi de patru ori pătimind, ostenindu-mă şi nimica sporind, am slăbit, şi mai mult nu am putut să mă mai amestec cu cei ce intrau; şi întru ruşine şi deznădăjduire fiind, m’am depărtat şi stăm într’un unghiu al pridvorului bisericii. Aici abia mi-am venit în simţire, ca să înţeleg carea era pricina ce mă oprea a vedea lemnul cel de viaţă făcător al Crucii Domnului; pentru că se atinsese de ochii inimii mele lumina înţelegerii ceii mântuitoare, porunca Domnului cea strălucită, carea luminează ochii cei sufleteşti, arătându-mi că tina lucrurilor mele îmi opreşte intrarea în biserică. Deci am început a plânge şi a mă tângui, în piept a mă bate şi a scoate suspinuri dintru adâncul inimii. Aşa plângând la locul la carele stam, am văzut sus icoana Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu stând la perete, şi am zis căutând la dânsa, cu ochii şi cu mintea fără de abatere: O, Fecioară Stăpână, ceea ce ai născut cu trup pre Dumnezeu Cuvântul! Ştiu cu adevărat, că nu este cu cuviinţă, nici cu plăcere ţie, ca să privesc eu, păcătoasa, cea atât de necurată şi spurcată, spre cinstită icoana ta, ceea ce ai trupul şi sufletul curat şi nevinovat. Şi cu dreptate este ca eu urâtă şi lepădată să fiu despre fecioreasca ta cu curăţie; dar auzind că pentru aceasta Dumnezeu s’au făcut om, pre Carele l-ai născut, ca să cheme pre cei păcătoşi la pocăinţă, ajută-mi mie, ceea ce numai eu nu am dela nimenea ajutor; porunceşte să-mi fie şi mie neoprită intrarea în biserică, şi nu mă lipsi de a vedea cinstitul Lemn, pre carele cu trupul S’au pironit Dumnezeu cel din tine născut, carele şi-au dat sângele său pentru a mea mântuire. Porunceşte, Stăpână, ca şi mie, nevrednicei, să mi se deschidă uşa spre închinarea dumnezeeştii Cruci; şi-mi fii mie chezăşuitoare preavrednică de credinţă către Cel ce s’au născut din tine, că de acum nu-mi voiu mai spurca trupul nici cu un fel de păcat; ci dupre ce voiu vedea Lemnul cel Sfânt al Crucii Fiului tău, mă voiu lepăda cu totul de lume şi de cele din lume, şi mă voiu duce oriunde mă vei povăţui tu, ca o chezăşuitoare a mântuirii mele. Acestea zicând, şi luând oarecarea adeverire, cu credinţa aprinzându-mă, şi cu nădejdea cea spre milostivirea Născătoarei de Dumnezeu întărindu-mă, m’am pornit din locul acela, şi ducându-mă iarăşi la cei ce intrau în biserică, m’am amestecat printre dânşii, şi acum nimenea nu era să mă împingă în laturi şi nimica nu mă oprea să mă apropiu de uşile prin carile se intra în biserică. Atuncea m’a cuprins frică şi spaimă, şi cu totul tremuram şi mă zbuciumam. Apoi ajungând la uşile acelea carile mi se închiseseră, fără de osteneală am intrat înlăuntru în biserică, şi cinstitul şi de viaţă făcătorul Lemnul Crucii m’am învrednicit a vedea; am cunoscut şi tainele lui Dumnezeu, cum că gata este să priimească pre cei ce se pocăiesc, şi căzând la pământ, m’am închinat cinstitului Lemnului Crucii, l-am sărutat cu frică şi am ieşit grăbindu-mă spre chezăşuitoarea mea. Şi ajungând unde era sfânta icoană a chezăşuitoarei mele scrisă cu mâna, şi plecând genunchile, m’am închinat Pururea Fecioarei, şi aceste cuvinte am zis: O, pururea fericită Fecioară Stăpână, de Dumnezeu Născătoare, de vreme ce atâta iubire de oameni ai arătat spre mine, şi nu te-ai îngreţoşat de nevrednicele mele rugăciuni, acum vremea este, Stăpână, să plinesc aceea ce cu chezăşuirea ta m’am făgăduit; acum oriunde voieşti povăţuieşte-mă, şi-mi fii mie de aicea înainte învăţătoare spre mântuire, povăţuindu-mă la calea pocăinţii. Acestea grăindu-le am auzit un glas de departe strigând: De vei trece Iordanul, bună odihnă vei afla!

Auzind aceasta şi crezând că pentru mine a fost glasul, cu lacrămi am strigat către icoana Născătoarei de Dumnezeu: Stăpână, Stăpână de Dumnezeu Născătoare, nu mă lăsa pre mine! Şi aşa am ieşit din pridvorul bisericii şi am plecat cu grabnică alergare. Şi mergând eu, m’a văzut oarecine şi mi-a dat trei bani, zicându-mi: Priimeşte acestea, Maică; iară eu priimindu-i, am cumpărat cu dânşii trei pâini. Şi am întrebat pre vânzătorul de pâine: Carea este calea spre Iordan? Şi înştiinţându-mă de poarta cetăţii carea este spre aceea parte, am ieşit şi am sfârşit ziua aceea în călătorie. Al treilea ceas din zi era când m’am învrednicit a vedea Cinstita şi Sfânta Cruce a lui Hristos, şi soarele acum spre apus plecându-se, am ajuns la Biserica Sfântului Ioan Botezătorul, carea era aproape de Iordan, întru carea închinându-mă, îndată m’am pogorît în Iordan, şi spălându-mi din sfintele acelea ape mâinile şi faţa, am mers iarăşi în biserică, m’am împărtăşit cu preacinstitele şi de viaţă făcătoarele Taine ale lui Hristos, şi dupre aceasta am mâncat jumătate dintr’o pâine şi am băut din apele Iordanului, şi pre pământ m’am odihnit în noaptea aceea. Şi a doua zi dimineaţa aflând acolò o luntre mică, am trecut de ceastă parte de Iordan, şi iarăşi m’am rugat povăţuitoarei mele, de Dumnezeu Născătoarei, să mă călăuzească unde îi este cu bună plăcere. Deci am venit în pustiul acesta, şi de atuncea şi până astăzi m’am îndepărtat fugind, şi aicea m’am sălăşluit, aşteptând pre Dumnezeu, Cel ce mă mântuieşte de puţinătatea sufletului şi de vifor, pre ceea ce mă întorc către Dânsul. Iară Zosima a zis către dânsa: Câţi ani ai, doamna mea, de când lăcueşti în pustia aceasta? Iară ea a răspuns: Socot că sânt patruzeci şi şapte de ani de când am ieşit din sfânta cetate. Iară Zosima i-a zis: Şi ce afli spre hrană, doamna mea? Iară ea a zis: Acele două pâini şi jumătate le-am adus trecând Iordanul, carile pre încet uscându-se s’au împietrit, din carile câte puţin în câţiva ani gustând, le-am sfârşit. Şi i-a zis Zosima: Dar cum fără primejdie ai suferit atâta vreme, nici o schimbare protivnică turburându-te pre tine? Răspuns-a aceea: M’ai întrebat acum, Avva Zosima, ceva de care mă spăimântez să-ţi spun; pentru că de-mi voiu aduce aminte de atâtea supărări şi nevoi, pre carile le-am suferit, şi de gândurile cele cumplite carile m’au turburat, mă tem nu cumva iarăşi de dânsele să mă cuprinz. Iarăşi a zis către dânsa Zosima: Să nu laşi nimic, o, Stăpâna mea, care să nu-mi spui mie, pentru că o dată de aceasta te-am întrebat pre tine, ca adecă toate cu deamăruntul să îmi arăţi.

Iar ea a zis către dânsul: Crede-mă Avva Zosima, că şaptesprezece ani am petrecut în pustia aceasta, luptându-mă ca cu nişte hiare cumplite, cu ale mele nebuneşti pofte. Căci când începeam să gust hrană, îmi venea dor de carne şi de peşte, de care aveam eu în Egipt, încă doream şi de băutura vinului, pentru că mult vin beam în lume fiind, iar aicea şi apă nicidecum având, cumplit mă ardeam de sete, şi cu anevoie răbdam. Mi se făcea încă dor de cântece lumeşti, carile foarte mă turburau şi cu carile mă deprinsesem. Atuncea îndată lăcrămând, şi în piept bătându-mă, îmi aduceam aminte de făgăduinţele, carile am făcut, când am ieşit la pustia aceasta, şi mă făceam cu gândul înaintea icoanei Preacuratei de Dumnezeu Născătoarei, chezăşuitoarei mele, şi înaintea ei plângeam, rugându-o ca să gonească dela mine acele gânduri ce aşa îmi turburau ticălosul meu suflet. Iară dupre ce deajuns plângeam, şi în piept cu osârdie mă băteam, atuncea vedeam o lumină carea de pretutindenea mă strălucea, şi simţeam o alinare carea mă scotea din întreite valuri. Iară gândurile carile iarăşi mă împingeau spre păcat, cum ţi le voiu spune, părinte? Iartă-mă! Pentru că foc se aprindea înlăuntrul inimii mele ceii pătimaşe, şi de pretutindenea mă ardea, şi spre pofta amestecării mă silea. Iară când îmi venea un gând ca acesta, mă aruncam la pământ şi cu lacrămi mă udam, socotind că stau naintea chezăşuitoarei mele, carea îmi judeca călcarea mea de aşezământ; şi nu mă sculam dela pământ ziua şi noaptea, până ce lumina acea dulce îmi strălucea mie şi gonea gândurile cele ce mă turburau. Aşa am săvârşit şaptesprezece ani, pătimind nenumărate nevoi. Iară de atuncea până astăzi ajutătoarea mea întru toate, de Dumnezeu Născătoarea, la toate ca de mână mă povăţuieşte.

Şi a zis Zosima către dânsa: Dar n’ai mai avut trebuinţă dupre aceea de hrană sau de îmbrăcăminte? Iar ea a răspuns: Pâinile acelea sfârşindu-le în şaptesprezece ani, dupre aceea mă hrăneam cu verdeţurile ce se află în pustia aceasta; iar îmbrăcămintea pre carea o am avut trecând Iordanul, învechindu-se s’a stricat, şi multă nevoie de ger şi de arşiţă am răbdat, cu arşiţa arzându-mă, şi cu gerul îngheţându-mă şi tremurând, cât de multe ori căzând la pământ, zăceam cu totul nemişcată, cu multe şi de multe feluri de nevoi, şi cu ispite fără de număr luptându-mă. Iară de atuncea şi până astăzi puterea lui Dumnezeu cea în multe chipuri, a păzit păcătosul meu suflet şi pre smeritul trup. Pentru că gândind numai din ce feluri de răutăţi m’au scăpat Domnul, hrană neîmpuţinată îmi câştigam cu nădejdea mântuirii mele; că mă hrănesc şi mă acoper cu cuvântul lui Dumnezeu, carele cuprinde toate: că nu numai cu pâinea va trăi omul. Şi câţi nu aveau acoperământ, în piatră sau îmbrăcat, pre cât timp s’au dezbrăcat de îmbrăcămintea păcatului. Auzind Zosima că şi de cuvinte din Scriptură pomeneşte, dela Moisi şi dela Proroci şi din cartea Psalmilor, a zis către dânsa: Dar Psalmi şi alte Scripturi învăţat-ai, Stăpână? Iar ea auzind aceasta, a zâmbit şi a zis către dânsul: Crede-mă, omule, că n’am văzut alt om de când am trecut Iordanul, fără numai faţa ta astăzi, şi nici hiară, nici altă jivină am văzut; iară carte niciodată nu m’am învăţat, nici pre altul cetind sau cântând nu am auzit. Ci cuvântul lui Dumnezeu cel viu şi lucrător învaţă pre om cunoştinţa. Până aicea este sfârşitul povestirii ceii pentru mine. Deci acum juru-te pre tine cu întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, să te rogi pentru mine, păcătoasa. Acestea zicând aceea, şi cuvântul sfârşindu, s’a pornit bătrânul să i se închine şi cu lacrămi a strigat: Binecuvântat este Dumnezeu, Cel ce face lucruri mari şi înfricoşate, slăvite şi minunate şi negrăite, cărora nu este număr! Binecuvântat este Dumnezeu, cel ce mi-au arătat mie câte dăruieşte celor ce se tem de El! Cu adevărat nu părăseşti pre cei ce caută pre tine, Doamne! Iar ea apucând pre bătrânul, nu l’a lăsat să se închine ei, şi a zis către dânsul: Acestea toate carile ai auzit, Părinte, juru-te pre tine cu Iisus Hristos, Dumnezeu Mântuitorul nostru, ca nimănuia să nu le spui, până ce Dumnezeu mă va lua de pre pământ.

Iar acum du-te cu pace, şi în anul viitor iară mă vei vedea, păzindu-ne Dumnezeescul har. Însă să faci, pentru Domnul, aceasta carea acum îţi voiu spune ţie, rugându-mă: În postul anului viitor să nu treci Iordanul, precum v’aţi obicinuit a face în Monastire. Iară Zosima se minună auzind, că şi rânduiala Monastirii i-a spus; şi nimic alt nu grăia, fără numai: Slavă lui Dumnezeu, Celui ce au dat atâtea de mari daruri celor ce-l iubesc pre El! Iar aceea a zis lui: Să rămâi dar, precum îţi grăesc ţie, Avva, în Monastire; că de ai şi voi să ieşi, nu-ţi va fi cu putinţă. Iar în Sfânta şi Marea Joi, în seara Cinii ceii de Taină a lui Hristos, să iai din făcătorul de viaţă Trup şi Sânge al lui Hristos, Dumnezeului nostru, într’un vas sfânt, vrednic de o Taină ca aceasta, şi să-mi aduci şi să mă aştepţi pre mine de ceea parte de Iordan, carea este aproape de lăcuinţa lumească, ca venind să mă împărtăşesc cu darurile cele de viaţă făcătoare; pentru că de când m’am împărtăşit cu dânsele în Biserica Mergătorului-înainte, mai nainte de a trece Iordanul, până acum sfinţenia aceea nu o am câştigat. Iară acum cu osârdie o doresc, şi mă rog ţie, ca să nu treci cu vederea rugăciunea mea, ci cu adevărat să-mi aduci mie acele făcătoare de viaţă Dumnezeeşti Taine, în ceasul întru carele Domnul au făcut părtaşi Cinei ceii Dumnezeeşti pre Ucenicii Săi. Iară lui Ioan, igumenul Monastirii în carea lăcuieşti, să-i spui să-şi ia aminte de sineşi şi de turma sa; pentru că oarecari lucruri se fac acolò, cărora le trebuie îndreptare. Însă voiesc nu acum să-i spui lui aceea, ci când Domnul îţi va porunci ţie. Acestea zicându-le, şi rugăciune pentru sineşi dela Stareţul cerând, s’a depărtat întru cea mai dinlăuntru pustie. Iară Zosima s’a închinat până la pământ şi a sărutat locul unde au stătut urmele picioarelor ei, dând laudă lui Dumnezeu, şi s’a întors lăudând şi binecuvântând pre Hristos, Dumnezeul nostru. Şi trecând pustia aceea, a mers în Monastire, în ziua întru carea se obicinuise a se întoarce fraţii cei ce petreceau într’însa, şi întru acel an le-a tăcut pre toate, neîndrăznind să spuie nimănui cele ce văzuse. Iar întru sineşi se ruga lui Dumnezeu ca să-i arate lui iarăşi faţa cea dorită; şi se mâhnea şi se întrista, gândind la lungimea anului, căci ar fi voit să fie numai o zi anul acela, de ar fi fost cu putinţă.

Iară când s’a apropiat întâia Duminecă a sfântului marelui Post, îndată dupre obiceiul şi rânduiala Monastirii, făcând rugăciune ceilalţi toţi fraţii, cântând au ieşit în pustie, iară Zosima, bolnav fiind, nevoie a fost ca, oprindu-se, să rămâie în Monastire. Şi şi-a adus aminte acela de Cuvioasa ce i-a zis, că şi vrând tu să ieşi din Monastire, nu-ţi va fi cu putinţă. Dar nu dupre multe zile sculându-se din boală, petrecea în Monastire. Iară dupre ce s’au întors fraţii şi s’a apropiat seara Cinei ceii de Taină a lui Hristos, a făcut Zosima ceea ce i se poruncise. A pus într’un păhar mic din preacuratul Trup şi Sânge al lui Hristos, Dumnezeului nostru, a pus într’o coşniţă şi puţine smochine uscate, finice şi puţină linte muiată în apă, şi s’a dus într’o seară foarte târziu şi a şezut pre malul Iordanului, aşteptând pre Cuvioasa. Şi zăbovindu-se Sfânta, Zosima n’a dormitat, ci cu neabatere privea spre pustie, aşteptând ca să vază pre cea cu osârdie dorită. Şi grăia întru sineşi Stareţul: Au doară nu cumva nevrednicia mea o a oprit să vie? Sau viind, şi neaflându-mă, s’a întors? Şi aşa cugetând, a suspinat şi a lăcrămat, şi ochii la Ceriu ridicându-şi, se ruga lui Dumnezeu, grăind: Nu mă lipsi pre mine, Stăpâne, ca să văz iarăşi faţa aceea pre carea a o vedea m’ai învrednicit; ca să nu mă duc deşert, purtându-mi păcatele mele, spre mustrarea mea. Aşa cu lacrămi rugându-se, a trecut la altă gândire, zicând întru sineşi: Dară ce va fi, de va şi veni, că luntre nu este, şi cum va trece Iordanul, şi la mine, nevrednicul, cum va veni? Vai de nevrednicia mea! Vai mie, cine m’a făcut să mă lipsesc de un bine ca acesta! Aşa gândind bătrânul, iată Cuvioasa a venit şi a stătut de ceea parte de râu de unde venea. Iară Zosima s’a sculat, bucurându-se şi veselindu-se şi slăvind pre Dumnezeu. Ci încă cu gândul se lupta, cum că nu va putea aceea să treacă Iordanul. Şi o a văzut pre ea însemnând Iordanul cu semnul Crucii, şi o dată cu acea însemnare s’a suit sfânta pre apă, şi umblând pre deasupra apei, venea la dânsul. Iar acela a vrut să se închine ei, ci aceea l-a oprit când călătoria încă pre apă, zicându-i: Ce faci, Avva, Preot fiind, şi purtând dumnezeeştile Taine? Iar el a ascultat-o, şi pogorându-se ea de pre apă, a zis către bătrânul: Blagosloveşte, părinte, blagosloveşte! Iar el răspunzând cu cutremur, a zis: Cu adevărat, Dumnezeu nemincinos este, Cel ce au făgăduit ca să asemeneze lui pre aceia carii se curăţesc pre sineşi dupre putere. Slavă ţie, Hristoase Dumnezeul nostru, Cel ce mi-ai arătat prin roaba ta aceasta, cât sânt de departe dela măsura desăvârşirii!

Aceasta zicând, l-a rugat aceea ca să-i cetească Simvolul sfintei credinţe: Crez întru unul Dumnezeu, şi rugăciunea Domnului: Tatăl nostru carele eşti în Ceruri. Şi sfârşindu-se rugăciunea, s’a împărtăşit Sfânta cu preacuratele şi de viaţă făcătoarele lui Hristos Taine, şi dupre obiceiu a sărutat pre bătrânul. Dupre aceea, ridicându-şi mâinile la cer, a suspinat, a lăcrămat şi a strigat: Acum slobozeşte pre roaba ta, Stăpâne, dupre graiul tău în pace, că văzură ochii mei mântuirea ta. Şi a zis către bătrânul: Iartă-mă, Avva Zosima, încă şi altă dorire a mea să plineşti: Mergi acum la Monastirea ta, cu pacea lui Dumnezeu păzindu-te, iar în anul viitor, să vii iarăşi la acelaşi pârău, unde întâiu cu tine am vorovit; să vii dar, să vii pentru Domnul, şi iarăşi mă vei vedea pre mine, precum va voi Domnul. Iar el a zis către dânsa: Aş fi voit, de ar fi fost cu putinţă, în urma ta să umblu şi să văd cinstită faţa ta; ci mă rog să faci ceea ce voiu cere dela tine eu, bătrânul: Gustă puţin din hrana pre carea o am adus aicea. Şi aceasta zicând, i-a arătat ei cele ce, adusese în coşniţă. Iar ea cu vârfurile degetelor atingându-se de linte, şi ca trei grăunţe luând, la gura sa le-a adus şi a zis: Destul este aceasta darului celui duhovnicesc, care păzeşte firea sufletului nespurcată. Şi iarăşi a zis către bătrânul: Roagă-te Domnului pentru mine, părinte al meu, roagă-te, aducându-ţi aminte totdeauna de a mea ticăloşie. Iar el s’a închinat înaintea picioarelor ei şi o poftea să se roage lui Dumnezeu pentru Biserici şi pentru împăraţi şi pentru dânsul. Şi aceasta cerându-o cu lacrămi, o a lăsat să se ducă, singur suspinând şi tânguindu-se; pentru că nu îndrăznea să o oprească pre ea mai mult, că de ar fi şi voit, neoprită era. Iar aceea iarăşi însemnând Iordanul, a trecut pre deasupra apei, ca şi mai nainte; iară bătrânul s’a întors, cuprins de bucurie şi de frică, şi se defăima pre sine, şi-i era jale, că nu ştia numele Cuvioasei; nădăjduia însă să o câştige aceasta în anul viitor.

Trecând anul, a mers Zosima iarăşi în pustie, toate plinindu-le dupre obiceiu, şi alerga spre acea prealuminată vedenie. Şi trecând lungimea pustiei şi ajungând la oarecari semne carile îi arătau locul cel căutat, privea în dreapta şi în stânga, şi în toate părţile căuta cu ochii, ca un vânător preaiscusit, unde şi-ar fi putut câştiga vânatul cel plăcut. Iară dupre ce de nicăiri n’a văzut aşa ceva mişcându-se, a început a se uda pre sineşi cu lacrămile, şi ridicându-şi la Cer ochii, se ruga lui Dumnezeu, zicând: Arată-mi, Doamne, comoara ta cea nefurată, pre carea în pustia aceasta o ai ascuns! Arată-mi, rogu-mă, pre îngerul cel în trup, căreia a se asemăna nu este vrednică toată lumea. Aşa rugându-se, a ajuns la locul pre care pârâul acela îl însemna, şi stând pre marginea aceluia, a văzut pre partea ce era spre răsărit pre Cuvioasa moartă zăcând, cu mâinile strânse precum se cădea şi cu faţa întoarsă spre răsărit. Spre carea alergând, picioarele fericitei cu lacrămile sale le-a spălat, pentru că n’a îndrăznit a se atinge de vreo altă parte a trupului. Şi plângând mult, şi Psalmii cei cuviincioşi la trebuinţa vremii aceleia cetindu-i, a făcut rugăciunea cea de îngropare, şi zicea întru sineşi: Oare îngropa-voiu trupul Cuvioasei, sau doară nu-i va fi plăcut fericitei un lucru ca acesta? Şi acestea în gândul său socotindu-le, a văzut lângă capul ei pre pământ închipuită scrisoarea aceasta: Îngroapă, Avva Zosima, la acest loc trupul smeritei Mariei. Dă ţărâna ţărânei, şi te roagă Domnului pentru mine, ceea ce am răposat în luna lui Farmutie eghipteneşte, iară greceşte Aprilie întâiu, în chiar noaptea mântuitoarelor Patimi ale lui Hristos, dupre împărtăşirea Dumnezeeştii Cinei ceii de Taină.

Această scrisoare cetindu-o bătrânul, mai întâiu gândea, cine este cel ce a scris? Pentru că ea, precum zicea, nu ştia carte. Însă s’a bucurat foarte, că s’a înştiinţat de numele Cuvioasei. Şi a cunoscut că Cuvioasa când s’a împărtăşit lângă Iordan cu Dumnezeeştile Taine, îndată la locul acela s’a luat, unde s’a şi pristăvit; şi unde el a călătorit calea cea de douăsprezece zile ostenindu-se, acolò Măria într’un ceas a trecut, şi îndată către Dumnezeu s’a dus. Atunci bătrânul, lăudând pre Dumnezeu, şi cu lacrămile udând pământul şi trupul Cuvioasei, a zis întru sineşi: Vremea este, o, bătrânule Zosima, ca cea poruncită ţie să o săvârşeşti; ci cum vei săpa, ticăloase, neavând nimic în mâini? Şi aceasta zicând, a văzut nu departe un lemnişor mic aruncat în pustie, pre carele luându-l, a început a săpa cu dânsul. Însă uscat fiind pământul, nicidecum nu asculta pre bătrânul cel ce se ostenea, carele săpa udându-se cu sudorile şi nimic nu putea să sporească. Şi suspinând foarte dintru adâncul sufletului, a văzut un leu mare stând lângă trupul Cuvioasei Măriei şi lingându-i picioarele. Deodată s’a cutremurat, temându-se de acea hiară, iară mai apoi aducându-şi aminte de ceea ce zisese fericita, că adecă niciodată hiară nu a văzut, şi însemnându-se cu semnul crucii, a crezut că nevătămat se va păzi cu puterea celeia ce zăcea. Leul a început a se apropia cu linişte de bătrânul, cucerindu-se cu semnele lui, ca cum i s’ar închina. Iară Zosima a zis către leu: De vreme ce, o, hiară, această mare Cuvioasă mi-a poruncit să-i îngrop trupul, şi eu sânt bătrân şi nu pot să-i sap groapă, neavând nici unealtă spre trebuinţa săpatului şi fiind întru atâta depărtare dela Monastire, nu pot degrab să mă întorc şi să o aduc pre ea; deci sapă tu cu unghiile tale, ca să dăm pământului trupul Cuvioasei. Şi îndată auzind leul cuvântul acesta, a săpat groapă cu picioarele cele dinainte, pre cât destul era ca să acopere pre ceea ce se îngropa. Deci, iarăşi bătrânul spălând cu lacrămi picioarele Cuvioasei, şi mult rugându-se ei ca pentru toţi să se roage, a acoperit trupul ei cu pământ.

Dupre aceea s’au dus amândoi, leul adecă în pustia cea mai din lăuntru, ca o oaie cu linişte s’a despărţit, iară Zosima întru ale sale s’a întors, binecuvântând şi lăudând pre Hristos, Dumnezeul nostru. Şi mergând în Monastirea aceea, a spus tuturor monahilor pentru Cuvioasa aceasta Maria, neascunzând nimic din cele ce a văzut şi din cele ce a auzit dela dânsa; încât toţi cei ce au auzit slăvirile lui Dumnezeu s’au minunat, şi cu frică şi cu credinţă şi cu dragoste au început a-i face pomenire şi a cinsti ziua mutării Cuvioasei Mariei. Iar Ioan igumenul a aflat oarecari lucruri în Monastire cărora le trebuia îndreptare, dupre cuvântul Cuvioasei, şi pre acestea cu ajutorul lui Dumnezeu le-a îndreptat. Iară Zosima, petrecând cu dumnezeiasca plăcere, când era aproape de o sută de ani şi-a sfârşit întru acea Monastire viaţa cea vremelnică şi s’a dus spre cea vecinică către Domnul. Şi a rămas monahilor Monastirii aceleia nescris acolò cuvântul acesta pentru Cuvioasa aceasta Maria, carele dupre auzire, unii dela alţii îl grăiau, şi spre folosul de obşte puneau înainte povestirea aceasta la cei ce ascultau, iar în scris nu se afla. Eu însă, zice Sfântul Sofronie, pre acea nescrisă priimindu-o, o dau în scris. Dacă însă alţii vor fi scris viaţa Cuvioasei acesteia, mai bine ştiindu-o, aceasta n’a venit încă la a mea ştiinţă. Însă şi eu pre cât am putut, dupre puterea mea am scris, nimic mai mult preţuind decât adevărata povestire. Iară Dumnezeu, Cel ce face preaminunate minuni şi răsplăteşte cu mari dăruiri celor ce cu credinţă scapă la Dânsul, Acela să dea plată celor ce vor câştiga folos din cetirea şi ascultarea acestei povestiri; asemenea şi celui ce s’a silit să dea povestirea aceasta în scris, şi să-i învrednicească pre toţi părţii ceii bune a fericitei Mariei, împreună cu toţi cei ce cu cugetarea de Dumnezeu şi cu ostenelele bine au plăcut lui din veac. Să dăm şi noi slavă lui Dumnezeu şi să ne rugăm Împăratului celui vecinic, ca şi pre noi să ne învrednicească să aflăm milă în ziua Judecăţii, întru Hristos Iisus, Domnul nostru, căruia se cuvine toată slava, cinstea, puterea şi închinăciunea, împreună şi Tatălui, şi preasfântului şi de viaţă făcătorului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.