duminică, 25 noiembrie 2007


Viaţa şi pătimirea Sfintei Marei Muceniţe Ecaterina, fecioara cea preaînţeleaptă
(25 noiembrie)

Pe vremea păgînului împărat Maximin se afla în cetatea Alexandriei o fecioară cu numele Ecaterina, fiica lui Consta, care fusese mai înainte împărat. Ea, fiind de optsprezece ani, era foarte frumoasă, de statură înaltă şi foarte înţeleaptă. Căci învăţase tot meşteşugul cărţii elineşti şi se deprinsese cu înţelepciunea tuturor făcătorilor de cărţi, celor de demult, a lui Homer, a lui Virgiliu, Aristotel, Platon şi ale celorlalţi. Dar nu numai ale filosofilor, ci şi cărţile doctorilor le-a deprins bine, ale lui Asclipie, ale lui Hipocrat, Galin şi, în scurt, tot meşteşugul ritoricesc şi silogistic a învăţat, încît toţi se mirau de înţelepciunea ei. De aceea mulţi din domnii cei bogaţi căutau să o ia de soţie de la maica sa, care era creştină în ascuns de teama prigoanei celei mari, care o ridicase în acea vreme asupra creştinilor păgînul Maximin.

Deci, rudeniile şi maica sa adesea o sfătuiau să se mărite, ca să nu se înstrăineze împărăţia tatălui său vreunui alt străin şi astfel să se lipsească de dînsa. Iar fecioara Ecaterina, ca o înţeleaptă ce era, foarte mult iubea fecioria şi nicidecum nu voia să se mărite. Dar, văzînd că o supără mult, a zis către dînşii: "De voiţi să mă mărit, apoi aflaţi-mi un tînăr care să fie asemenea mie, cu patru daruri, cum sînt eu, precum singuri mărturisiţi că întrec pe toate celelalte fecioare şi atunci îl voi lua de bărbat; pentru că mai nevrednic şi mai prost decît mine nu voiesc a lua. Cercetaţi dar pretutindeni şi de se va afla vreunul asemenea mie, bun cu neamul, cu bogăţia, cu frumuseţea şi cu înţelepciunea, atunci mă mărit. Iar dacă îi va lipsi vreunul din aceste daruri, apoi nu-i vrednic de mine".

Ei, văzînd că nu este cu putinţă a se afla vreun tînăr aşa, îi spuneau că feciorii de împăraţi şi alţii de domni mari pot să fie de bun neam şi mai bogaţi decît dînsa, dar în frumuseţe şi în înţelepciune nu se va asemăna nimeni cu dînsa. Iar Ecaterina zicea: "Eu bărbat necărturar nu voiesc a avea!"

Maică-sa cunoscînd un părinte duhovnicesc, om sfînt şi plăcut lui Dumnezeu, care vieţuia într-un loc ascuns afară de cetate, a luat pe Ecaterina şi a mers cu dînsa la acel bărbat ce petrecea cu plăcere de Dumnezeu, ca să primească un sfat bun de la dînsul. Iar el, văzînd pe fecioara cu chip frumos şi cu bună rînduială şi auzind măsuratele ei cuvinte cele cu bună înţelegere, şi-a pus în minte s-o vîneze pentru slujba lui Hristos, Împăratul ceresc.

Astfel, a zis către dînsa: "Eu ştiu un tînăr minunat, care fără asemănare te întrece pe tine în toate darurile care ai zis că le ai; pentru că frumuseţea Lui întrece strălucirea soarelui, iar înţelepciunea Lui îndreptează toate făpturile şi pe cele simţite şi pe cele gîndite. Apoi vistieria bogăţiei Lui se împarte în toată lumea şi niciodată nu se împuţinează, ci cu cît este împărţită, tot mai mult se înmulţeşte; iar neamul Lui cel bun este negrăit, neajuns şi neştiut".

Acestea auzindu-le fericita Ecaterina, socotea că spune de vreun domn pămîntesc şi s-a tulburat cu inima şi s-a schimbat la faţă şi a întrebat pe bătrînul dacă sînt adevărate cele grăite. Iar el o încredinţa că sînt adevărate şi încă mai multe daruri are tînărul acela pe care nu-i este cu putinţă a le spune. Atunci a întrebat fecioara: "Al cui fecior este Acela pe care tu Îl lauzi atîta?" Iar el a răspuns: "Acest tînăr nu are tată pe pămînt, ci S-a născut negrăit mai presus de fire dintr-o fecioară de bun neam, preacurată şi preasfîntă, care, pentru curăţenia şi sfinţenia ei, s-a învrednicit a naşte un fiu ca acesta. Ea este înălţată mai presus de ceruri şi ei i se închină toţi îngerii, ca unei împărătese a toată făptura".

Ecaterina a zis către dînsul: "Oare este cu putinţă ca să-L văd pe tînărul Acela, de care vorbeşti nişte lucruri atît de minunate?" Iar bătrînul a zis către dînsa: "Dacă vei face precum te voi învăţa eu, apoi te vei învrednici a vedea preastrălucita Lui faţă". Iar ea a zis către dînsul: "Te văd pe tine om priceput, bătrîn cinstit şi cred că nu minţi. Deci gata sînt a face toate cele ce-mi vei porunci, numai să văd pe Cel lăudat de tine".

Atunci bătrînul i-a dat icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care avea pe dumnezeiescul Prunc în braţe şi a zis către dînsa: "Aceasta este închipuirea Fecioarei şi a Maicii tînărului Aceluia, de Care ţi-am spus nişte asemenea minunate vrednicii. Deci, ia-o în casa ta, şi închizînd uşile cămării tale, fă rugăciune către dînsa cu bună cucernicie, toată noaptea; iar numele ei este Maria. Apoi roag-o pe dînsa, ca să-ţi arate pe Fiul său; şi am nădejde că de o vei ruga cu credinţă, te va asculta pe tine şi te va învrednici a vedea pe Acela de Care doreşte sufletul tău".

Atunci, luînd fecioara sfînta icoană s-a dus la casa sa. Şi după ce a înnoptat s-a închis singură în camera sa şi s-a rugat precum o învăţase bătrînul. Deci rugîndu-se, a adormit de osteneală şi a văzut în vedenie pe Împărăteasa îngerilor, precum era închipuită pe icoană, cu Preasfîntul Prunc în braţe, care dădea raze mai strălucite decît soarele. Dar îşi întorcea faţa către Maica Sa, încît nu putea Ecaterina să-L vadă în faţă; deci a mers în acea parte, iar Hristos şi-a întors faţa Sa şi de acolo.

Aceasta făcîndu-se de trei ori, a auzit pe Preasfînta Fecioară zicînd către Fiul său: "Vezi, Fiule, pe roaba Ta Ecaterina, cît este de frumoasă şi cu chip cuvios". Iar El a răspuns: "Foarte întunecată este şi grozavă, încît nu pot privi la dînsa!" Apoi iarăşi a zis Preasfînta Născătoare de Dumnezeu: "Dar oare nu este mult mai înţeleaptă decît toţi ritorii, mai bogată şi mai de bun neam decît fecioarele tuturor cetăţenilor?" Iar Hristos a răspuns: "Adevăr zic ţie, Maica Mea, că fecioara aceasta este fără de minte, săracă şi de neam prost; căci se află în păgînătate şi de aceea nu voi căuta spre dînsa, nici nu voiesc ca să Mă vadă la faţă".

Iar Preabinecuvîntata Maică a zis către Dînsul: "Rogu-te, Fiul meu preadulce, nu trece cu vederea zidirea Ta, ci o învaţă pe ea şi-i spune ce să facă, ca să se îndulcească de slava Ta şi să vadă prealuminata şi preadorita Ta faţă pe care doresc îngerii să o vadă". Iar Hristos a răspuns: "Să meargă la bătrînul care i-a dat ei icoana şi precum o va învăţa acela, aşa să facă; şi atunci Mă va vedea şi va afla de la Mine dar".

Acestea văzînd şi auzind Ecaterina, s-a deşteptat şi se mira de acea vedenie. Făcîndu-se ziuă, a mers cu cîteva roabe ale sale la chilia sfîntului bătrîn şi, căzînd cu lacrimi la picioarele lui, i-a spus vedenia şi-l ruga să o povăţuiască pe dînsa ce trebuie să facă pentru ca să se îndulcească de dragostea Celui dorit. Iar cuviosul i-a spus ei cu de-amănuntul toate tainele adevăratei credinţe creştineşti, începînd de la facerea lumii, de la crearea lui Adam, pînă la venirea cea mai de pe urmă a Stăpînului Hristos; despre slava cea negrăită a raiului şi despre munca cea cu durere şi fără de sfîrşit a iadului. Iar ea, ca ceea ce era foarte învăţată şi înţeleaptă, degrabă le-a priceput toate şi a crezut din toată inima în Hristos; apoi a primit de la dînsul Sfîntul Botez. Deci i-a poruncit ei bătrînul să se roage iarăşi cu multă rîvnă către Preasfînta Născătoare de Dumnezeu, ca să i se arate ei ca şi mai înainte.

Dezbrăcîndu-se Ecaterina de omul cel vechi şi îmbrăcîndu-se în haina înnoirii Duhului, s-a dus la casa sa şi toată noaptea s-a rugat cu lacrimi pînă cînd a adormit. Şi atunci, iarăşi a văzut pe Împărăteasa cerului cu dumnezeiescul Prunc în braţe, Care căuta asupra Ecaterinei cu multă milostivire şi blîndeţe. Şi a întrebat Maica lui Dumnezeu pe Fiul Său, zicînd: "Îţi place Ţie Fiul meu, fecioara aceasta?" Iar El a răspuns: "Foarte plăcută îmi este, pentru că acum este prealuminată şi slăvită, pe cînd mai înainte era ruşinată şi ocărîtă. Acum este bogată şi înţeleaptă, pe cînd mai înainte era săracă şi nepricepută; acum o iubesc pe dînsa, pe cînd mai înainte o compătimeam; şi atît de mult o iubesc, încît voiesc să Mi-o logodesc mireasă".

Atunci Ecaterina a căzut la pămînt, zicînd: "Nu sînt vrednică, Preaslăvite Stăpîne, a vedea împărăţia Ta; ci mă învredniceşte ca să fiu împreună cu robii Tăi". Iar Preasfînta Născătoare de Dumnezeu a luat pe Ecaterina de mîna cea dreaptă şi a zis către Fiul său: "Dă-i Fiul meu, inel de logodnă şi o fă pe dînsa mireasa Ta, ca să o învredniceşti împărăţiei Tale". Atunci Stăpînul Hristos i-a dat ei un inel preafrumos, zicînd acestea: "Iată, astăzi te primesc pe tine mireasa Mea veşnică; deci să păzeşti arvuna aceasta cu dinadinsul şi să nu mai primeşti nicidecum arvună de la alt mire pămîntesc".

Acestea zicînd Hristos Domnul, s-a sfîrşit vedenia. Şi deşteptîndu-se fecioara, a văzut cu adevărat în dreapta sa un inel preafrumos şi a primit în inima ei atîta veselie şi bucurie, încît din acel ceas s-a robit cu inima ei de dumnezeiasca dragoste. Şi atît s-a schimbat de minunat, încît nu mai gîndea nicidecum la lucrurile pămînteşti, ci numai la preaiubitul său Mire cugeta ziua şi noaptea. Pe Acela Îl dorea şi de la Acela se povăţuia întotdeauna.

În acea vreme a venit în Alexandria împăratul cel fără de lege care avea rîvnă fără măsură pentru nesimţitorii zei, fiind el însuşi nesimţitor. Şi voind să le facă praznic mare, a trimis prin toate cetăţile şi laturile de primprejur, poruncind popoarelor ca să se adune la dînsul cu jertfe pentru ca să cinstească pe zei. Deci, s-a adunat mulţime de popor fără de număr, aducînd fiecare după puterea sa la jertfă unii boi, alţii oi, iar cei săraci păsări şi altele asemenea. Iar cînd a sosit ziua urîtei prăznuiri, a jertfit mai întîi nebunul împărat o sută şi treizeci de junci iar ceilalţi domni şi boieri au jertfit mai puţin şi fiecare om aducea jertfa după puterea sa. Deci, s-a umplut toată cetatea de răcnet, de glasul dobitoacelor ce mugeau şi de mirosul din fumul jertfelor, încît pretutindeni era strîmtorare şi tulburare şi tot văzduhul era necurat.

Săvîrşindu-se acestea şi văzînd binecredincioasa şi preafrumoasa Ecaterina atîta înşelăciune şi pierzare de suflete omeneşti, s-a rănit cumplit la inimă, fiindu-i jale de pieirea lor. Deci, pornindu-se din dumnezeiască rîvnă, a luat cu sine puţine slugi şi a mers la capiştea unde se săvîrşeau jertfele. Iar cînd a stat în uşile capiştei, a atras privirile tuturor prin frumuseţea ei, ceea ce era mărturie a frumuseţii ei celei dinlăuntru. Apoi a vestit pe împăratul că are să-i spună un cuvînt foarte de folos. Iar el a poruncit să intre.

Venind Ecaterina înaintea împăratului, mai întîi i s-a plecat, dîndu-i cinstea cuviincioasă, apoi i-a zis: "Cunoaşte, o, împărate, înşelăciunea cu care v-aţi înşelat de diavoli, de slujiţi ca unui Dumnezeu idolilor stricăcioşi şi nesimţitori. Cu adevărat mare ruşine este a fi cineva atît de orb şi de nesimţitor, ca să se închine unor urîciuni ca acestea. Măcar crede pe înţeleptul tău Diodor care grăieşte că zeii voştri au fost odinioară oameni şi şi-au sfîrşit viaţa lor ticăloşeşte; şi pentru nişte lucruri vestite ce au făcut ei, le-au zidit oamenii statui. Iar neamurile cele de pe urmă, neştiind gîndul strămoşilor lor, numai pentru pomenire le- au pus lor statui şi părîndu-li-se că este un lucru de mare cinste şi de bună cuviinţă, au început a se închina lor ca unor zei; de care şi Plutarh Hironeanul se îngreţoşase şi-i trecea cu vederea.

Drept aceea, crede măcar învăţătorilor noştri, o! împărate, şi nu fii pricină pierzării atîtor suflete pentru care ai să moşteneşti munca cea veşnică. Ci cunoaşte pe Unul adevăratul Dumnezeu, Cel pururea fiitor, fără de început şi fără de moarte, Care, în anii cei mai de pe urmă, S-a făcut om pentru mîntuirea noastră. Prin El împăraţii împărăţesc, ţările se îndreptează şi toată lumea împreună se bucură şi cu singur cuvîntul Lui toate s-au zidit. Acestui Dumnezeu preaputernic şi preabun nu-i trebuiesc jertfe ca acestea, nici nu se veseleşte de junghierea nevinovatelor dobitoace; ci numai porunceşte ca să păzim poruncile Lui neclintite".

Acestea auzindu-le împăratul, s-a mîniat foarte şi a rămas fără de răspuns mult timp. Apoi, neputînd a se împotrivi cuvintelor ei a zis: "Lasă-ne acum să ne săvîrşim jertfa şi după aceasta vom asculta cuvintele tale".

Deci, săvîrşind necredinciosul împărat praznicul său cel păgînesc, a poruncit să aducă pe sfînta fecioară la palatul împărăţiei sale şi a zis către dînsa: "Spune-ne nouă, fecioară, cine eşti tu şi ce sînt cuvintele pe care le-ai grăit către noi?" Eu sînt fiica împăratului celui ce a fost mai înainte de tine şi mă cheamă Ecaterina. Am învăţat tot meşteşugul cărţilor ritoriceşti, filosofice şi a măsurării pămîntului şi alte înţelepciuni, dar pe toate acestea le-am trecut cu vederea căci sînt deşarte şi nefolositoare şi am voit a mă face mireasa Stăpînului Hristos, care grăieşte prin proorocul Său acestea:

Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa ştiutorilor o voi lepăda. Iar împăratul s-a mirat de înţelepciunea ei şi, văzînd la dînsa atîta bună cuviinţă şi frumuseţe, i se părea că nu este născută din părinţi muritori, ci o zeiţă din zeii pe care-i cinstea el; încît abia a vrut să creadă că a ieşit din pămînteni aşa frumuseţe negrăită, de a cărei frumuseţe rănindu-se, a început a-i grăi cuvinte de desfrînare.

Iar Sfînta, cunoscînd gîndul lui cel fărădelege, a zis către dînsul: "Diavolii pe care îi cinstiţi ca pe nişte zei, aceia vă înşeală şi vă atrag la pofte dobitoceşti; iar eu mă socotesc a fi pămînt sau tină, zidită de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa. Şi m-a cinstit cu această frumuseţe, ca din aceasta mai vîrtos să se minuneze oamenii de înţelepciunea Ziditorului, cum într-o faţă atît de proastă şi făcută din tină, a putut să dea o bună înţelegere şi frumuseţe ca aceasta".

Atunci s-a supărat împăratul de aceste cuvinte ale ei şi a zis: "Nu grăi de rău zeii care au slavă nemuritoare". Iar sfînta a răspuns împotrivă: "Dacă vei vrea să scuturi puţin de pe minte negura şi întunericul înşelăciunii, vei pricepe prostimea zeilor tăi şi vei cunoaşte pe adevăratul Dumnezeu al Cărui nume, numai dacă se grăieşte de cineva sau dacă se însemnează Crucea Lui în văzduh, izgoneşte pe zeii tăi şi-i sfărîmă. Şi de vei porunci, îţi voi arăta adevărul aievea".

Împăratul, auzind vorba ei cea slobodă, n-a vrut să mai vorbească cu dînsa, temîndu-se să nu-l biruiască prin cuvintele sale înţelepte şi să-l ruşineze, ci a zis acestea: "Nu este cu cuviinţă împăratului a vorbi cu femeile, ci voi aduna filosofii cei înţelepţi ca să vorbească cu tine; şi atunci vei cunoaşte neputinţa ghiciturilor tale şi vei crede în dogmele noastre".

Zicînd acestea a poruncit să păzească pe sfînta fecioară cu dinadinsul. Şi îndată a trimis cărţi prin toate cetăţile stăpînirii sale, în acest fel: "Împăratul Maximin, înţelepţilor filosofi şi ritori care vă aflaţi sub stăpînirea noastră, bucuraţi-vă! Toţi care slujiţi preaînţeleptului zeu Ermi şi chemaţi pe muze, pricinuitoarele înţelepciunii, veniţi la mine să astupaţi gura unei femei preaînţelepte, care s-a arătat zilele acestea şi batjocoreşte pe marii zei, numind faptele lor basme şi bîrfeli. Deci, arătaţi-vă înţelepciunea voastră părintească, pentru ca să vă preamăriţi între oameni iar de la mine să primiţi răsplată şi daruri pentru osteneala voastră.

Deci, s-au adunat ritorii cei mai aleşi şi mai înţelepţi, cincizeci la număr, isteţi cu mintea în înţelepciune şi puternici în grai, cărora împăratul le-a zis astfel: "Gătiţi-vă cu sîrguinţă şi fără de lenevire spre o nevoinţă cu bărbăţie împotriva unei fecioare, pentru ca să o puteţi birui în cuvinte; şi nu fiţi cu nebăgare de seamă şi să socotiţi că aveţi să vorbiţi cu o femeie, ci ca şi cum aţi avea a sta împotrivă unui nevoitor cu bărbăţie şi preaînţelept, aşa să puneţi toată sîrguinţa şi să vă arătaţi înţelepciunea voastră, de vreme ce eu o cunosc preabine, căci covîrşeşte în înţelepciune chiar şi pe minunatul Platon. Deci vă rog, ca şi cum aţi avea a vă lupta cu un filosof, să puneţi multă sîrguinţă, şi dacă o veţi birui, apoi mari daruri vă voi da; iar de veţi fi biruiţi, apoi vă veţi umplea de negrăită ruşine şi în loc de daruri veţi primi moarte cumplită".

Zicînd acestea împăratul, un ritor care era mai vestit şi mai înţelept, a răspuns zicînd: "Nu te teme, împărate, că deşi este isteaţă la minte acea femeie, însă ea nu poate fi desăvîrşită în înţelepciune şi în meşteşugul iscusitei retorici; porunceşte numai să stea înaintea noastră şi vei vedea că îndată ce va vedea atîţia ritori şi filosofi, se va ruşina". Iar împăratul, auzind pe filosoful care se lăuda, s-a umplut de bucurie şi de veselie, nădăjduind că limba cea îndrăzneaţă va birui pe fecioara cea plină de blîndeţe şi de dumnezeiască înţelepciune.

Deci a poruncit să aducă îndată pe Sfînta Ecaterina înaintea lor - fiind adunată la privelişte mulţime de popor -, vrînd să vadă şi să audă acea dispută de cuvinte. Dar mai înainte, pînă a nu ajunge trimişii la sfînta, a venit la dînsa din cer Arhanghelul Mihail şi a zis: "Nu te teme, prunca Domnului, căci Domnul tău îţi va da mai multă înţelepciune, ca să biruieşti cu pricepere pe cei cincizeci de ritori şi nu numai aceia ci şi mulţi alţii vor crede prin tine în Hristos şi toţi vor primi cununa muceniciei".

Acestea zicîndu-i îngerul, s-a dus. Şi venind trimişii au luat-o şi au dus-o înaintea împăratului, a filosofilor şi a toată priveliştea. Îndată acel viteaz filosof care se lăuda, a zis cu mîndrie către Sfînta Ecaterina: "Tu eşti aceea care fără de ruşine şi fără de minte ocărăşti pe zeii noştri?" Iar sfînta i-a răspuns cu blîndeţe: "Eu sînt, însă nu fără de ruşine, nici fără de minte, precum zici tu; ci cu măsură şi iubire de adevăr grăiesc acestea, că zeii voştri sînt nimicuri". Dar ritorii au zis:

"De vreme ce marii făcători de stihuri, poeţii, îi lăudau pe zeii cei înalţi, deci cum grăieşte limba ta cu atîta îndrăzneală asupra lor, de la care ai luat atîta înţelepciune şi te-ai împărtăşit de dulceaţa darurilor lor?" Însă ea a răspuns: "Eu nu de la zeii voştri ci de la Unul adevăratul Dumnezeul meu, Care singur este Înţelepciune şi viaţă, am darul înţelepciunii. Şi dacă cineva se teme de Dînsul şi păzeşte dumnezeieştile Lui porunci, acela este cu adevărat filosof, iar lucrurile zeilor voştri şi poveştile voastre sînt vrednice de rîs şi de ocară şi pline de înşelăciune. Însă spune-mi, care sînt marii făcători de stihuri ai tăi şi cum i-au numit pe ei zeii?"

Ritorul a zis: "Mai întîi preaînţeleptul Homer, rugîndu-se către Die, grăieşte: "Prea slăvite Zeus, prea mare zeule şi alţi zei fără de moarte". Asemenea şi preaslăvitul Orfeu, mulţumind lui Apolon, grăieşte acestea: "O, fiul lui Laton, departe săgetătorule, puternice Fivie, care spre toţi priveşti şi împărăţeşti peste cei muritori şi peste cei fără de moarte; soare care te ridici cu aripi de aur!" În acest fel cinsteau pe zei cei dintîi, şi marii şi slăviţii făcători de stihuri, şi aievea i-au numit pe ei fără de moarte. Deci tu nu te înşela, nici nu te închina Celui răstignit ca unui Dumnezeu, căci nimeni din înţelepţii cei de demult nu L-au numit Dumnezeu şi nici nu L-a cunoscut cineva a fi Dumnezeu".

Sfînta Ecaterina a răspuns: "Acelaşi Homer al vostru grăieşte în alt loc despre marele zeu Die că este mincinos, înşelător şi viclean şi că au vrut să-l lege alţi zei, adică Hera, Poseidon şi Atena, de n-ar fi fugit să se ascundă. Asemenea şi multe alte lucruri de ocară asupra zeilor voştri arată cărţile voastre. Iar de vreme ce ai zis că pe Cel răstignit nici unul din dascălii cei vechi nu-L mărturisesc a fi Dumnezeu, apoi deşi nu se cade a cerceta mult despre Dînsul, pentru că este Dumnezeu adevărat, Făcătorul cerului şi al pămîntului, al mării, al soarelui, al lunii şi a tot neamul omenesc, neajuns, neurmat şi negrăit; dar pentru o mai învederată încredinţare, voi arăta dovezi din cărţile voastre.

Ascultă ce grăieşte despre dînsul prea înţeleapta voastră Silvia, mărturisind despre dumnezeiasca Lui întrupare şi despre mîntuitoarea răstignire: "Va veni mai tîrziu cineva pe acest pămînt şi va fi trup fără de păcat, cu hotarele dumnezeirii celei fără de osteneală va dezlega patimile cele nevindecate, şi Acestuia I se va face zavistie de către poporul cel necredincios şi va fi spînzurat la înălţime, ca şi cum ar fi fost vrednic morţii". Ascultă şi pe nemincinosul tău Apolon, cum fără voia lui a mărturisit pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, fiind silit de puterea Lui: "Unul Cel ceresc mă sileşte pe mine, Cel Care este Lumina în trei străluciri; şi Cel ce a pătimit este Dumnezeu, dar nu cu dumnezeirea a pătimit, căci amîndouă sînt, şi muritor cu trupul şi străin de stricăciune, acelaşi Dumnezeu este bărbat, răbdînd toate de la cei muritori, adică cruce, ocară şi îngropare".

Acestea le-a zis Apolon despre adevăratul Dumnezeu, Care este fără de început, asemenea cu Cel ce L-a născut pe El şi pururea deofiinţă, început, rădăcină şi izvor al tuturor bunătăţilor zidite; a zidit lumea din nefiinţă în fiinţă şi o chiverniseşte pe dînsa şi, fiind de o fiinţă cu Tatăl, S-a făcut om pentru noi şi a umblat pe pămînt, arătînd, învăţînd şi bine făcînd oamenilor. Apoi a primit moarte pentru noi cei nemulţumitori, ca să deslege osîndirea cea dintîi şi să primim îndulcirea şi fericirea cea de demult.

Şi astfel, iarăşi ne-a deschis uşile raiului ce au fost încuiate şi, înviind a treia zi, S-a înălţat la cer, de unde a trimis Duhul Sfînt ucenicilor Săi. Iar ei, mergînd în toată lumea, au propovăduit dumnezeirea Lui, în care şi ţie, filosofule, ţi se cade a crede, ca să cunoşti pe adevăratul Dumnezeu şi să fii rob al Aceluia, Care este milostiv şi mult îndurat şi pe cei ce au greşit îi cheamă, zicînd: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni.

Deci, crede măcar pe învăţătorii şi pe zeii tăi, pe Platon, pe Orfeu şi pe Apolon, care au mărturisit curat şi luminat pe Hristos Dumnezeu.

Acestea şi multe altele ca acestea grăind preaînţeleapta Ecaterina, s-a spăimîntat filosoful, rămînînd fără răspuns şi neputînd să mai grăiască ceva împotrivă. Iar împăratul, văzîndu-l biruit, minunîndu-se, a poruncit celorlalţi să vorbească cu sfînta fecioară. Dar ei s-au lepădat, zicînd: "Nu putem sta împotriva adevărului, căci dacă începătorul nostru a tăcut, fiind biruit, apoi noi ce vom zice?" Atunci împăratul mîniindu-se, a poruncit să aprindă un foc mare în mijlocul cetăţii pentru ca să ardă pe toţi filosofii şi ritorii. Însă ei, auzind judecata şi răspunsul împăratului asupra lor, au căzut la picioarele sfintei, cerînd să se roage pentru dînşii către Unul adevăratul Dumnezeu, ca să le ierte toate cîte au greşit din neştiinţă şi să-i învrednicească de Sfîntul Botez şi de darul Preasfîntului Duh.

Sfînta, umplîndu-se de bucurie, a zis către dînşii: "Cu adevărat sînteţi fericiţi, căci lăsînd întunericul, aţi cunoscut lumina cea adevărată şi, trecînd cu vederea pe acest împărat stricăcios de pe pămînt, v-aţi apropiat de Cel ceresc. Deci, să nădăjduiţi fără îndoială spre mila Lui şi să credeţi că focul cu care vă înfricoşează păgînii vă va fi vouă botez şi scară care vă înalţă la cer. În acest foc curăţindu-vă de toată necurăţia trupului şi a duhului, vă veţi afla ca nişte stele luminate şi curate înaintea slavei Împăratului şi veţi fi iubiţii Lui prieteni".

Zicînd acestea Sfînta, i-a bucurat cu această nădejde şi a însemnat pe fiecare pe frunte cu pecetea lui Hristos, adică cu Sfînta Cruce. Apoi au mers cu bucurie spre chinuire şi, luîndu-i ostaşii, i-au aruncat în foc, în a şaptesprezecea zi a lunii noiembrie. Făcîndu-se seară, au mers nişte oameni binecredincioşi şi iubitori de Dumnezeu ca să adune moaştele lor şi i-au aflat pe toţi întregi, căci nici părul capului lor n-a fost ars; pentru care mulţi s-au întors la adevărata cunoştinţă, iar moaştele lor le-au îngropat cu cinste la un loc cuviincios.

Dar împăratul avea purtare mare de grijă pentru Sfînta Ecaterina în ce chip ar putea s-o întoarcă la a sa păgînătate. Şi nesporind nimic cu silogismele filosofice, a început cu îmbunări şi vicleşuguri a o amăgi, zicînd: "Ascultă, fiică bună, te sfătuiesc ca un părinte iubitor de fii, închină-te marilor zei şi mai vîrtos muzicescului Ermi, care te-a împodobit cu atîtea daruri filosofice, şi eu voi împărţi cu tine împărăţia mea, martori îmi sînt zeii, şi îţi voi da jumătate din stăpînirea mea şi vei vieţui împreună cu mine, veselindu-te neîncetat".

Iar Sfînta, ca o înţeleaptă ce era, pricepînd gîndul, vicleşugul şi înşelăciunea lui, a zis către dînsul: "Leapădă, o, împărate, vicleşugul şi nu te asemăna vulpii; pentru că eu ţi-am spus o dată că sînt creştină şi m-am logodit cu Hristos; pe Dînsul Îl am Mire şi Sfetnic şi frumuseţea fecioriei mele. Deci, mai mult poftesc hainele muceniceşti decît porfira împărătească". Împăratul iarăşi a zis: "Mă sileşti, deşi nu voiesc, să-ţi necinstesc vrednicia ta şi trupul tău să-l înfăşor cu multe răni".

Dar Sfînta a răspuns: "Fă ce voieşti, pentru că, cu această ocară vremelnică, îmi vei mijloci mie slava cea veşnică şi mulţime de popor, precum nădăjduiesc, va crede prin mine în Hristosul meu. Şi din palatul tău mulţi vor merge împreună cu mine în sfinţitele cămări cereşti". Acestea a proorocit Sfînta, iar Dumnezeu, Care priveşte din înălţime, a adus la îndeplinire proorocia ei.

Atunci împăratul, mîniindu-se foarte, a poruncit să dezbrace de pe dînsa porfira şi aşa s-o bată fără milă cu vine de bou. Deci au bătut-o slugile pe Sfînta Muceniţă Ecaterina două ceasuri peste spate şi peste pîntece, pînă ce s-a umplut de răni tot trupul ei cel fecioresc şi s-a făcut fără chip în bătăi, ea, care mai înainte era atît de frumoasă. Iar sîngele ei curgea şiroaie şi s-a înroşit pămîntul de dînsul. Dar Sfînta stătea cu bărbăţie şi vitejie, încît toţi cei ce o vedeau se mirau foarte tare. Mai pe urmă a poruncit fiara cea cumplită ca s-o ducă în temniţă şi să nu-i dea mîncare pînă cînd se va mai gîndi cu ce fel de munci s-o piardă pe dînsa.

Augusta, soţia împăratului, avea însă mare dorinţă să vadă faţa Sfintei Ecaterina, căci o iubea mult, auzind de faptele ei cele bune, de înţelepciunea şi de bărbăţia ei; iar mai vîrtos, că avusese o vedenie în somn, din care pricină s-a rănit cu inima spre dragostea ei, încît nu mai putea nici să doarmă. Ieşind împăratul din cetate pentru o pricină şi zăbovind acolo cîteva zile, împărăteasa a avut prilejul să dobîndească ceea ce dorea. Căci era acolo un boier mare, credincios prieten al împăratului, cu dregătoria voievod, anume Porfirie, om foarte înţelept. Acestuia i-a mărturisit Augusta gîndul său, în taină, zicîndu-i acestea:

"Într-una din nopţile trecute am văzut în vedenie pe Ecaterina, şezînd în mijlocul multor tineri şi fecioare frumoase, îmbrăcată în haine albe; şi atîta strălucire ieşea din faţa ei, încît nu puteam privi la dînsa. Iar ea m-a aşezat aproape de dînsa şi mi-a pus pe cap o cunună de aur, zicîndu-mi: "Stăpînul Hristos îţi trimite ţie această cunună". De atunci am atîta dorinţă ca să o văd, încît nu aflu odihnă inimii mele. Rogu-te dar, fă în vreun chip ca să o văd în taină". Iar Porfirie i-a răspuns: "Eu voi împlini dorinţa ta împărătească". Deci, făcîndu-se noapte, voievodul a luat cu sine două sute de ostaşi şi a mers la temniţă împreună cu împărăteasa şi dînd străjerilor bani, au intrat la Sfînta.

Cînd a văzut-o împărăteasa, s-a mirat de strălucirea feţei ei, care înflorea cu dumnezeiescul dar. Căzînd degrabă la picioarele ei, cu lacrimi în ochi a început a zice acestea: "Acum sînt împărăteasă fericită, că m-am învrednicit a te vedea, lucru foarte mult dorit sufletului meu; şi însetam ca cerbul să aud limba ta cea izvorîtoare de miere. Şi acum, fiindcă m-am învrednicit a dobîndi ceea ce am dorit, nu mă voi mai mîhni, chiar dacă m-aş lipsi şi de împărăţie şi de viaţă. Căci mă bucur cu inima şi cu sufletul, privind la atîta strălucire ce răsare din preafrumoasa ta faţă. Fericită eşti tu şi vrednică de laudă că te-ai lipit de un Stăpîn ca Acesta, de la Care primeşti atîtea daruri".

Iar Sfînta i-a răspuns, zicînd: "Fericită eşti şi tu, o! împărăteasă pentru că văd cununa capului tău, ridicată la înălţime de cetele îngereşti, pe care după trei zile o vei primi pentru puţina pătimire ce vei răbda, ca să mergi la adevăratul Împărat şi să împărăţeşti cu El veşnic". Iar ea a zis către dînsa: "Mă tem de munci şi mai vîrtos de bărbatul meu, căci este foarte aspru şi fără de omenie". Zis-a ei Sfînta: "Îndrăzneşte, că vei avea pe Hristos în inima ta, Care îţi va ajuta ca să nu se atingă nici o muncă de sufletul tău. Căci numai puţin va boli trupul tău, cîtăva vreme şi apoi se va odihni acolo veşnic".

Acestea zicînd Sfînta, a întrebat-o pe ea Porfirie, zicînd: "Ce dăruieşte Hristos celor care cred într-Însul? Pentru că voiesc şi eu să cred într-Însul şi să fiu ostaşul Lui". Zis-a lui Sfînta Muceniţă: "Dar n-ai citit sau n-ai auzit Scriptura creştinească?" Iar Porfirie a răspuns: "Eu din copilăria mea tot cu războiul m-am îndeletnicit şi de alte lucruri n-am avut purtare de grijă". Zis-a lui Sfînta: "Nu poate limba să mărturisească bunătăţile pe care le-a gătit Preabunul şi Iubitorul de oameni Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El şi păzesc poruncile Lui".

Atunci Porfirie s-a umplut de bucurie negrăită şi a crezut în Hristos, împreună cu cei două sute de ostaşi şi cu împărăteasa. Şi sărutînd toţi cu bună cucernicie pe muceniţă, s-au dus. Iar milostivul şi iubitorul de oameni Hristos, n-a lăsat pe sfînta Sa mireasă nebăgată în seamă atîtea zile ci, ca un părinte iubitor de fii, avea purtare de grijă de dînsa şi-i trimitea în toate zilele hrană, printr-o porumbiţă. Apoi, chiar Hristos a venit de a cercetat-o cu mare slavă şi cu multe cete cereşti. Şi mai mult a întărit bărbăţia ei şi a umplut-o de îndrăzneală, zicînd: "Nu te teme, iubita Mea mireasă, pentru că Eu sînt cu tine şi prin răbdarea ta pe mulţi vei întoarce către Mine, şi de multe cununi te vei învrednici". Cu astfel de cuvinte mîngîind-o pe ea Domnul, S-a dus.

A doua zi, şezînd împăratul la judecată, a poruncit să o aducă pe muceniţă, care a intrat în curţile împărăteşti cu lumina cea strălucitoare şi cu atîtea daruri duhovniceşti, încît cei ce stăteau înainte se minunau de strălucirea frumuseţii ei. Şi s-a minunat împăratul foarte tare, văzînd că n-a slăbit cu trupul, nici nu s-a schimbat frumuseţea feţii sale în atîtea zile, socotind că i-a dat cineva hrană în temniţă şi de aceea voia să pedepsească pe străjeri. Dar Sfînta Ecaterina, ca să nu fie alţii munciţi fără vină pentru dînsa, a mărturisit adevărul, zicînd: "Să ştii, împărate, că mie nu mi-a dat hrană vreo mînă omenească, ci Stăpînul meu Hristos, Care îngrijeşte de robii Săi. Acela m-a hrănit pe mine".

Deci, mirîndu-se împăratul de o frumuseţe ca aceea, a vrut să o ispitească pe dînsa iarăşi cu îmbunări şi cu vicleşug, zicîndu-i acestea: "Ţie ţi se cade să împărăţeşti, fiica mea, căci eşti doamnă în chipul soarelui, care şi pe Artemida o covîrşeşti cu frumuseţea. Vino dar de jertfeşte zeilor, ca să împărăţeşti cu noi şi să ai viaţă plină de bucurie. Rogu-te, nu voiesc a-ţi pierde cu muncile o aşa podoabă şi frumuseţe". Sfînta a zis: "Eu sînt pămînt şi cenuşă şi toată frumuseţea ca o floare se veştejeşte şi ca visul piere prin boală sau de bătrîneţe; iar după moarte cu totul putrezeşte. Deci nu te îngriji de buna cuviinţă şi de frumuseţea mea".

Acestea vorbindu-le Sfînta Ecaterina cu împăratul, un eparh cu numele Hursaden, aspru cu obiceiul, tiran şi chinuitor nemilostiv, vrînd să arate către împăratul dragoste şi bună voire, a zis: "Eu, împărate, am aflat o muncă prin care vei birui pe această fecioară. Porunceşte să se facă patru roţi de lemn într-o osie şi să bată împrejur suliţe ascuţite şi alte fiare ascuţite; două roţi să se întoarcă în stînga şi două în dreapta, iar în mijlocul lor să fie fecioara legată. Şi aşa, întorcîndu-se roţile, să-i zdrobească trupul ei. Însă mai întîi să se întoarcă roţile singure înaintea fecioarei, pentru ca, văzîndu-le, să se teamă de munca cea cumplită şi să se plece la voia ta; iar de nu, apoi să primească amară moarte".

Plăcînd împăratului sfatul eparhului, a poruncit să facă acel fel de roţi. Şi fiind adusă sfînta la acea cumplită muncă, a întors roţile cu multă nevoie înaintea ochilor ei, ca să o înfricoşeze. Apoi a zis tiranul către dînsa: "Oare vezi ce muncă ţi s-a pregătit, în care vei lua moarte amară, de nu te vei închina zeilor?" Iar ea a răspuns: "De multe ori ţi-am spus gîndul meu; de aceea nu mai pierde vremea, ci fă ceea ce voieşti".

Văzînd el că nu poate să o înfricoşeze cu nimic şi să o întoarcă de la Hristos, a poruncit să o lege între roţi şi să le întoarcă repede, pentru ca, cu acele fiare ascuţite, să fie zdrobită în bucăţi şi să moară cu cumplită moarte. Deci începîndu-se acea muncă, îndată s-a pogorît îngerul Domnului din cer şi a dezlegat pe Sfînta din legături, iar roţile le-a sfărîmat în bucăţi, iar acelea, sărind din locul lor, pe mulţi păgîni rănindu-i, i-au omorît. Iar poporul ce era de faţă, văzînd acea minune preamărită, striga: "Mare este Dumnezeul creştinilor!" Dar împăratul se întunecase de mînie şi iarăşi se gîndea ca să afle asupra muceniţei vreo muncă mai nouă.

Împărăteasa, auzind acea minune, a ieşit din camera ei şi a început a mustra pe împăratul, zicînd: "Cu adevărat eşti nebun şi fără de minte, dacă îndrăzneşti a te lupta cu Dumnezeul Cel viu, şi a munci pe roaba Lui cu nedreptate!" Acestea fără nădejde, auzindu-le împăratul, s-a sălbăticit de mînie şi s-a făcut fără de omenie, mai mult decît toate fiarele. Şi, lăsînd pe Sfînta Ecaterina, şi-a întors mînia asupra soţiei sale, uitîndu-şi dragostea cea firească faţă de dînsa.

Deci a poruncit ca să aducă o ladă mare şi să o umple cu plumb, ca să fie nemişcată. Acolo a pus sînii femeii sale, între capac şi ladă şi a bătut cuie prin capac şi prin ladă, străpungîndu-i, încît i s-a pricinuit o durere nespusă şi i s-au rupt cu mare nevoie. Iar fericita Augusta, răbdînd acea durere negrăită, se bucura, pătimind pentru adevăratul Dumnezeu, către Care se şi ruga ca să-i trimită ajutor din înălţime.

Deci, rupîndu-se sînii ei, curgea sîngele ca un izvor şi toţi care erau de faţă s-au umplut de jale şi-i durea inima pentru aceea care pătimea munca cea mai amară şi mai nesuferită. Iar tiranul cel nemilostiv n-a miluit pe soţia sa, ci a poruncit să-i taie capul cu sabia. Dar ea primind cu bucurie osînda aceasta a zis către Sfînta Ecaterina: "Roaba adevăratului Dumnezeu, fă rugăciune pentru mine!" Iar aceea a zis: "Mergi cu pace, ca să împărăţeşti cu Hristos în veci!" Şi astfel a fost tăiată fericita împărăteasă afară din cetate în ziua de douăzeci şi trei a lunii noiembrie. Iar voievodul Porfirie, luînd noaptea trupul ei, l-a îngropat cu cinste. Iar a doua zi a stat înaintea împăratului, împreună cu ostaşii cei ce crezuseră în Hristos, şi a zis: "Şi noi sîntem ostaşi ai marelui Dumnezeu".

Aceasta nerăbdînd împăratul să audă, a oftat din adîncul inimii, zicînd: "Vai, am pierit, că m-am păgubit de minunatul Porfirie!" Apoi, întorcîndu-se către ceilalţi ostaşi, a zis: "Şi voi, ostaşii mei preaiubiţi, v-aţi înşelat şi v-aţi îndepărtat de zeii părinteşti? Dar cu ce v-au greşit vouă zeii de i-aţi părăsit pe dînşii?" Iar ei nu i-au răspuns lui cuvînt, ci numai Porfirie a zis: "Pentru ce laşi capul şi întrebi picioarele? Vorbeşte cu mine". Iar el a zis: "Cap rău, tu eşti pricina pierzării lor". Şi neputînd mai mult a grăi de mînie, a poruncit să le taie capetele tuturor; şi aşa s-au sfîrşit. Deci, s-a împlinit proorocia Sfintei Ecaterina, care a zis împăratului: "Că mulţi din palatele tale vor crede în Hristos Dumnezeu".

După acestea, aducînd muncitorul pe Ecaterina la divan, a zis către dînsa: "Multă supărare şi pagubă mi-ai făcut! Tu ai înşelat pe femeia mea şi pe viteazul meu voievod l-ai pierdut, el care era puterea oştilor mele şi alte multe răutăţi mi s-au întîmplat mie prin tine şi se cădea îndată fără de milă să te omor; dar te iert pentru că îmi este milă a te pierde pe tine, o fecioară atît de frumoasă şi înţeleaptă. Deci, fă-mi voia, iubita mea! Jertfeşte zeilor ca să te fac împărăteasă şi niciodată nu te voi mai supăra, nici voi face vreun lucru fără de sfatul tău. Şi vei vieţui împreună cu mine într-atîta veselie şi fericire, în care nici una din împărătese n-a fost vreodată".

Acestea şi multe altele grăia vicleanul, căutînd să înşele pe mireasa lui Hristos cea aleasă. Dar n-a putut cu cuvintele sale cele înşelătoare să o despartă de Hristos, cu Care ea se legase tare, cu legătura dragostei celei adevărate. Apoi, văzînd că nici cu momeli, nici cu făgăduinţe, nici cu îngroziri, nici cu munci nu poate să o înduplece pe cea mai tare decît diamantul, a dat asupra ei hotărîrea să-i fie tăiat capul afară din cetate.

Deci, luînd-o ostaşii, au dus-o la locul de chin. Şi mergea în urma ei popor mult, bărbaţi şi femei, plîngînd pentru dînsa, căci avea a se pierde, precum ziceau ei, o tînără preafrumoasă şi prea înţeleaptă. Iar cele mai alese dintre femei şi de neam bun ziceau către dînsa, tînguindu-se: "O, preafrumoasă şi prealuminată fecioară, pentru ce eşti aşa de aspră cu inima şi cinsteşti mai mult moartea decît viaţa aceasta preadulce? Şi pentru ce-ţi pierzi în deşert şi fără de vreme floarea tinereţelor tale? Oare nu este mai bine să asculţi pe împăratul şi să te îndulceşti de atîtea bunătăţi în viaţa aceasta, decît să mori ticăloşeşte?"

Iar ea a răspuns: "Lăsaţi plînsul cel fără de folos şi mai vîrtos vă bucuraţi, că eu văd acum pe iubitul meu Mire, Iisus Hristos, Făcătorul şi Mîntuitorul meu, Care este frumuseţea mucenicilor, cununa şi slava mea. Şi mă cheamă către frumuseţea raiului cea negrăită, ca să împărăţesc împreună cu Dînsul şi să mă veselesc în veacul cel fără de sfîrşit. Deci nu plîngeţi pentru mine, ci plîngeţi pentru voi, căci pentru necredinţa voastră aveţi să mergeţi în focul cel fără de sfîrşit, ca să vă munciţi în veci".

Apoi, ajungînd la locul de tăiere, a făcut rugăciunea aceasta: "Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, mulţumescu-Ţi că ai pus pe piatra răbdării picioarele mele şi ai îndreptat paşii mei. Tinde-Ţi acum prea cinstitele Tale palme pe care le-ai întins pe Cruce şi primeşte sufletul meu, pe care l-am adus Ţie ca jertfă, pentru dragostea Ta. Adu-Ţi aminte, Doamne, căci trup şi sînge sînt, şi nu lăsa greşelile mele cele făcute din neştiinţă, ca să fie arătate de cumpliţii ispititori la înfricoşata Ta judecată, ci spală-le cu sîngele pe care-l vărs pentru Tine şi rînduieşte ca trupul acesta, care, rănindu-se, se taie cu sabia, să fie nevăzut de vrăjmaşii tăi cei ce mă prigonesc.

Caută dintru înălţimea Ta, Doamne, şi asupra poporului acestuia ce stă înainte şi-l povăţuieşte la lumina cunoştinţei Tale. Şi acelora care vor chema prin mine numele Tău Cel preasfînt, dă-le toate cererile cele spre folos, pentru ca de toţi să se laude măririle Tale în veci".

Astfel rugîndu-se, a zis chinuitorului: "Săvîrşeşte-ţi porunca!" Iar el, întinzînd sabia, i-a tăiat cinstitul ei cap; şi a curs din rană lapte în loc de sînge. Iar cinstitele ei moaşte le-au luat în acel ceas sfinţii îngeri, precum s-a văzut de credincioşii cei vrednici şi le-au dus cu cinste în Muntele Sinai, în slava lui Hristos Dumnezeu, Care, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfînt, într-o dumnezeire împărăţeşte în veci. Amin.

sâmbătă, 27 octombrie 2007


Pătimirea Sfântului Slăvitului Marelui Mucenic al lui Hristos, Dimitrie
26 octombrie

Sfîntul şi marele mucenic Dimitrie s-a născut în cetatea Solun (Tesalonic), din părinţi de neam bun şi dreptcredincioşi. Tatăl lui era voievod în cetatea Solunului, crezînd în taină în Domnul nostru Iisus Hristos şi slujind Lui. Dar nu îndrăznea să mărturisească preasfînt numele Lui, căci atunci era mare prigoană asupra creştinilor din partea păgînilor împăraţi. Temîndu-se de groaznica prigonire a nelegiuiţilor, ţinea ascuns în sine mărgăritarul cel de mult preţ al credinţei lui Hristos. El avea în palatul său o cămară ascunsă de rugăciune, în care erau două sfinte icoane, împodobite cu aur şi cu pietre scumpe: una a Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, Cel ce S-a întrupat, iar alta a Preasfintei Sale Maici, Fecioara Maria, înaintea cărora întotdeauna aprindea candela şi aducea tămîie şi se ruga împreună cu soţia sa cea de o credinţă, adevăratului Dumnezeu, Cel ce locuieşte întru cei de sus, Fiului Său Unul născut şi Fecioarei Maria cea preanevinovată. Asemenea era şi milostiv către săraci şi aducea mari faceri de bine celor care le trebuiau. Dar nu aveau fii, şi pentru aceasta erau în mare mîhnire şi se rugau lui Dumnezeu cu tot dinadinsul, ca să le dea moştenitori casei lor.

După multă vreme au fost auziţi, pentru că, aducîndu-şi aminte Cel Preaînalt de rugăciunile şi de milosteniile lor, le-a dat lor un fiu; pe acest sfînt şi vrednic de fericire Dimitrie, la a cărui naştere s-a veselit tot Solunul împreună cu voievodul lor, care a dat la toată cetatea, dar mai ales săracilor, un mare ospăţ, mulţumind lui Dumnezeu pentru acest mare dar. Apoi cînd copilul a ajuns în vîrstă, ca să poată cunoaşte şi să înţeleagă adevărul, l-au dus părinţii în casa lor de rugăciune şi, arătîndu-i sfintele icoane, i-au zis: "Aceasta este icoana adevăratului Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pămîntul şi aceasta este icoana Preasfintei Fecioare Maria, Născătoarea lui Dumnezeu". Deci, I-au învăţat pe el sfînta credinţă, spunîndu-i toate cele ce luminează cunoştinţa despre Domnul nostru Iisus Hristos, precum şi toate cele privitoare la deşertăciunea necuraţilor zei păgîni şi a idolilor cei neînsufleţiţi. Iar Dimitrie a cunoscut adevărul din cuvintele părinţilor săi, dar mai ales din darul lui Dumnezeu, care începuse a lucra într-însul. El cu tot sufletul a crezut în Dumnezeu şi, închinîndu-se sfintelor icoane, le-a sărutat cu osîrdie. Părinţii lui, chemînd în taină un preot şi pe cîţiva creştini, prieteni ai lor, în acea ascunsă cămară de rugăciune, au botezat pe fiul lor în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. Copilul, luînd Sfîntul Botez, a învăţat cu amănuntul Legea lui Dumnezeu. El creştea cu anii şi cu înţelepciunea, mergînd cu fapte bune ca pe o scară, din putere în putere, şi era în el darul lui Dumnezeu care îl lumina şi îl făcea înţelept. După ce a ajuns la vîrsta cea desăvîrşită, părinţii lui s-au dus din vremelnica viaţă, lăsîndu-l pe Sfîntul Dimitrie moştenitor nu numai al averilor, ci şi al faptelor lor cele bune.

Auzind atunci împăratul Maximilian despre moartea voievodului Tesalonicului, a chemat la dînsul pe fiul acestuia, pe Sfîntul Dimitrie, şi, văzîndu-i înţelepciunea şi vitejia in război, l-a făcut antipat şi i-a încredinţat lui Tesalonicul, zicîndu-i: "Păzeşte patria ta şi s-o cureţi de necuraţii creştini, ucigîndu-i pe toţi cei care cheamă numele lui Iisus Hristos Cel răstignit". Sfîntul Dimitrie, luînd de la împărat dregătoria, a mers la Solun, unde a fost primit cu mare cinste de cetăţeni şi îndată a început a mărturisi înaintea tuturor numele lui Iisus Hristos, pe care îl preamărea, precum şi a învăţa pe toţi credinţa. El a devenit pentru tesaloniceni un alt Apostol Pavel, aducîndu-i pe ei la cunoştinţa adevăratului Dumnezeu şi dezrădăcinînd închinarea la idoli. Apoi, nu după multă vreme s-a făcut cunoscut împăratului Maximilian că Dimitrie, antipatul, este creştin şi pe mulţi îi aducea la credinţa sa, lucru pe care auzindu-l împăratul, s-a mîniat foarte tare.

Întorcîndu-se atunci de la războiul pe care l-a purtat cu sciţii şi cu sarmaţii, pe care i-a supus sub stăpînirea împărăţiei Romei şi venind biruitor, a făcut din cetate în cetate praznice şi jertfe idoleşti, apoi a venit şi în Tesalonic.

Dimitrie, încă înaintea venirii împăratului în Solun, a încredinţat toată averea sa unui credincios slujitor al său, pe care îl chema Lupul, şi l-a însărcinat cu toată bogăţia ce rămăsese de la părinţii lui, aurul, argintul, pietrele de mare preţ, şi hainele, să le împartă în grabă la cei cărora le trebuiau şi la săraci, zicînd: "Împarte bogăţia cea pămîntească, ca să căutăm pe cea cerească". Iar el s-a pus pe rugăciuni şi pe post, pregătindu-se înainte pentru a primi cununa cea mucenicească. Împăratul a întrebat dacă sînt adevărate cele auzite despre Dimitrie. Iar Dimitrie, stînd înaintea împăratului, cu mare îndrăzneală a mărturisit că el este creştin şi a defăimat închinarea de idoli cea păgînească. Atunci împăratul a poruncit să fie dus nu în temniţa cea de obşte, ci într-un loc mai defăimat, într-o baie mare şi veche, care era aproape de palatele unde şedea împăratul. L-au pus, deci, pe sfînt în cămările acelei băi, care era adîncă şi în care, intrînd el, se ruga, grăind ca David: "Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte Doamne, ca să îmi ajuţi mie, grăbeşte, că Tu eşti răbdarea mea Doamne, Doamne, nădejdea mea din tinereţile mele. Spre Tine m-am întărit din pîntece, din sînul maicii mele, Tu eşti acoperitorul meu pînă ce voi fi. Pentru aceasta se va veseli gura mea, cînd voi cînta Ţie şi limba mea toată ziua va învăţa dreptatea Ta".

Sfîntul Dimitrie şedea acolo în temniţă ca într-o cameră luminoasă, cîntînd şi slăvind pe Dumnezeu. Apoi sfîntul a văzut o scorpie înaintea sa, care voia să-l muşte de picior; iar el, însemnîndu-se cu semnul crucii şi după ce a zis: "În numele lui Hristos care a zis să călcăm peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului", a călcat peste scorpia aceea. Stînd aşa în temniţă, a fost cercetat de îngerul lui Dumnezeu care i s-a arătat întru lumină mare, cu o preafrumoasă cunună din Rai, şi i-a zis lui: "Pace ţie, pătimitorule al lui Hristos, Dimitrie! Îmbărbătează-te şi te întăreşte şi biruieşte pe vrăjmaşii tăi". Zicîndu-i acestea, i-a şi pus cununa pe cap. Iar sfîntul a răspuns: "Mă bucur întru Domnul şi mă veselesc întru Dumnezeu, Mîntuitorul meu". Şi sfîntul se aprindea cu inima către dragostea lui Dumnezeu, voind să-şi verse cu osîrdie sîngele său pentru Dînsul.

În acea vreme împăratul se îndeletnicea cu jocuri publice şi cu privelişti; pentru că împăraţii elinilor, în vremea de demult, aveau obiceiul ca atunci cînd intrau într-o cetate puneau pe oameni să se lupte, aruncau pietre şi săreau, apoi aruncau cu suliţe la semn şi se luptau cu pumnul. Acest fel de lupte se numeau pentatlon şi cei care ar fi biruit în aceste cinci lupte primeau daruri de la împărat. Împăratul a vrut să vadă aceste cinci feluri de lupte şi s-a aşezat la un loc înalt ca să-i vadă pe luptători, între care era şi vestitul Lie, din neamul vandalilor. Acesta era înalt cu trupul, puternic cu virtutea şi înfricoşat la chip, căruia i-a făcut un loc înalt de privelişte. Împăratul se bucura, văzînd cum acel Lie se luptă cu oamenii cei viteji şi îi ucidea pe ei, aruncîndu-i de sus în suliţe: Mai era acolo şi tînărul creştin Nestor, cunoscut Sfîntului Dimitrie. Acela, văzînd pe Lie că ucide pe mulţi şi mai ales că îi pierde pe creştini fără cruţare, s-a aprins de rîvnă şi, vrînd să se lupte cu Lie, a alergat la Sfîntul Dimitrie care era în temniţă şi i-a spus lui despre luptătorul Lie că a ucis mulţime de creştini. Nestor cerea de la dînsul binecuvîntare şi rugăciuni, ca să-l poată birui pe acel nemilostiv ucigaş de oameni. Sfîntul Dimitrie, însemnîndu-l pe el cu semnul Sfintei Cruci, i-a zis: "Du-te şi îl vei birui pe Lie, mărturisind pe Hristos". Apoi Nestor a alergat în acel loc şi cu mare glas a strigat: "O, Lie! Vino să ne luptăm amîndoi!". Împăratul, şezînd la loc înalt şi privind pe oameni luptîndu-se, dacă a văzut pe Nestor tînăr şi frumos la faţă, fiind cam de douăzeci de ani, l-a chemat la dînsul şi i-a zis: "Tinere, pentru ce nu-ţi cruţi viaţa ta? Oare nu vezi pe cîţi i-a biruit Lie şi cît sînge a vărsat? Nu îţi este milă de frumuseţea ta şi de tinereţea ta? Dacă eşti sărac, vino să te îmbogăţesc, numai nu te duce să te lupţi cu Lie, că o să-ţi pierzi viaţa". A răspuns Nestor: "Împărate, eu sărac nu sînt, nici nu vreau să-mi pierd viaţa, ci vreau să mă lupt cu Lie şi să-l biruiesc pe el".

Acestea zicîndu-le, strigă: "Dumnezeul lui Dimitrie, ajută-mi!" Apoi a început să se lupte cu potrivnicul, pe care, trîntindu-l jos în suliţele cele ascuţite, l-a omorît. Împăratul s-a mîhnit foarte tare de pierderea lui Lie, mai mult decît dacă ar fi căzut el din împărăţia sa. Chemînd la el pe Nestor, i-a zis: "Tînărule, cu ce farmece l-ai biruit pe Lie? EI a omorît atîţia oameni mai puternici decît tine şi tu cum l-ai omorît pe dînsul?" Sfîntul Nestor a răspuns: "Împărate, eu nu am biruit pe Lie cu farmece, ci cu puterea lui Hristos, adevăratul Dumnezeu, am făcut aceasta". Acestea dacă le-a auzit păgînul împărat, s-a mîniat foarte tare şi a poruncit unui boier pe care îl chema Marchian, să-l scoată pe Nestor afară de poarta cea de aur şi să-i taie capul cu cuţitul. În acest chip s-a sfîrşit Sfîntul Nestor, după cuvîntul Sfîntului Dimitrie.

Nu s-a mîngîiat împăratul pentru pierderea lui Lie, căci toată ziua şi toată noaptea era mîhnit. Apoi aflînd că Dimitrie a fost pricinuitorul morţii lui Lie, a poruncit să-l ucidă pe el cu suliţele. "Precum Lie a fost aruncat în suliţe de Nestor şi a murit, aşa şi Dimitrie să fie străpuns cu suliţele, ca de aceeaşi moarte să moară cel care a pricinuit moartea iubitului meu Lie" - aşa zicea împăratul. Dar s-a înşelat nebunul împărat, socotind că sfinţii mor cu aceeaşi moarte ca şi păcătoşii, pentru că moartea păcătoşilor este cumplită, iar a sfinţilor este cinstită înaintea Domnului.

Începînd a se lumina de ziuă, in ziua de douăzeci şi şase a lunii octombrie, au intrat ostaşii în temniţă şi, aflîndu-l pe Sfîntul Dimitrie stînd la rugăciune, l-au împuns pe el cu suliţele. Întîia suliţă cu care a fost împuns a fost în coasta dreaptă, în locul în care a fost împuns şi Hristos pe cruce. Căci sfîntul, cum a văzut pe ostaşi, singur a ridicat mîna dreaptă şi aceştia I-au şi împuns. Astfel, închipuind patima lui Hristos Domnul, Cel împuns cu suliţa, sfîntul şi-a dat în mîinile Lui cinstitul său suflet. Iar trupul lui care zăcea pe pămînt fără cinste, mergînd noaptea un oarecare dintre credincioşi, l-a luat în taină şi l-a îngropat.

Cînd Sfîntul Dimitrie a fost străpuns de suliţe în temniţă de către ostaşi, era de faţă la moartea lui şi credinciosul său slujitor, cel pomenit mai înainte, Lupul. Acela a luat haina stăpînului său cea înmuiată în sînge. La fel şi inelul lui l-a înmuiat în sînge şi multe minuni făcea cu haina şi cu inelul, tămăduind toate bolile şi gonind duhurile cele viclene, încît s-a dus vestea minunilor prin tot Solunul şi toţi bolnavii alergau la dînsul. Aflînd despre acestea Maximilian, a poruncit ca să-l prindă pe fericitul Lupul şi să-i taie capul. Şi astfel, sluga cea bună şi credincioasă a sfîntului s-a dus la Domnul după stăpînul său, adică după Sfîntul Dimitrie, căci unde este stăpînul, acolo să fie şi sluga lui.

Apoi, nu după multă vreme, a început prigoana asupra creştinilor. Deasupra mormîntului Sfîntului Dimitrie era zidită o biserică mică, în care se săvîrşeau multe minuni şi bolnavii primeau tămăduire. Atunci, un boier din cei mari, slăvit şi credincios, din părţile Iliricului, pe nume Leontie, fiind cuprins de o boală grea şi nevindecabilă, a alergat cu credinţă la Sfîntul Mare Mucenic Dimitrie. Cînd au ajuns la biserica sfîntului, l-au aşezat în acel loc unde se aflau în pămînt moaştele mucenicului şi îndată acesta a primit tămăduire şi s-a sculat sănătos, mulţumind lui Dumnezeu şi preamărind pe Sfîntul Dimitrie, plăcutul Lui. Acesta a vrut să zidească sfîntului o biserică mare şi frumoasă în semn de mulţumire.

Dărîmînd biserica cea mică, cînd s-a început temelia celeilalte biserici, au fost găsite moaştele Sfîntului şi Marelui Mucenic Dimitrie întregi şi nestricate, din care au izvorît mir frumos mirositor şi a umplut toată cetatea de mireasmă bună. Apoi s-a adunat tot poporul şi cu bucurie au luat din pămînt moaştele sfîntului şi s-a tămăduit mulţime de bolnavi, prin ungerea cu mirul care izvora. Leontie, bucurîndu-se, nu atît pentru sănătatea sa, cît pentru aflarea sfintelor moaşte, degrabă a săvîrşit lucrul pe care îl începuse şi a ridicat în acel loc o biserică preafrumoasă în numele Sfîntului Mare Mucenic Dimitrie. Într-însa a pus cinstitele lui moaşte, într-o raclă ferecată cu aur şi împodobită cu pietre de mare preţ. Apoi, cumpărînd sate şi vii, le-a dat bisericii spre întreţinerea celor ce sluţeau în ea. Leontie, întorcîndu-se la locul său, a vrut să ia cu sine o parte din moaştele sfîntului, ca să zidească. o biserică şi în patria sa. Dar sfîntul, arătîndu-i-se în vis, i-a zis să nu

îndrăznească a lua ceva din moaştele lui. Atunci el a luat numai giulgiul cel înmuiat în sîngele sfîntului şi, punîndu-l în racla de aur, a plecat: Multe minuni s-au făcut pe cale cu acel giulgiu, prin puterea rugăciunilor sfîntului, căci trecînd el un rîu mare şi foarte tulburat de o furtună, pentru care era cuprins de mare frică, i s-a arătat Sfîntul Mucenic Dimitrie, zicîndu-i: "Racla cu giulgiu ia-o în mîinile tale şi nu te teme". Astfel făcînd el, a reuşit să treacă împreună cu însoţitorii săi, fără primejdie rîul acela. Ajungînd în patria sa a zidit o preafrumoasă biserică în cinstea sfîntului mucenic. Acolo s-a vindecat Marin, eparhul Iliricului, care era plin de răni din cap şi pînă la picioare. De asemenea, au mai fost tămăduiţi unul căruia îi curgea sînge din nări şi unul îndrăcit a fost izbăvit şi multe alte minuni se săvîrşeau acolo cu ajutorul rugăciunilor sfîntului. Însă multe minuni se făceau în Tesalonic, acolo unde se aflau moaştele lui cele sfinte.

Apoi a fost o foamete mare în Tesalonic, încît mureau oamenii din pricina lipsei de hrană. Sfîntul mucenic Dimitrie, nesuferind să vadă oamenii din cetatea sa pierind de foame, s-a arătat pe mare corăbierilor, înconjurînd limanurile, adăposturile şi ostroavele, apoi a poruncit corăbierilor care duceau grîu să meargă în Tesalonic. Astfel a izbăvit cetatea sa de foamete.

Cînd dreptcredinciosul împărat Iustinian a zidit o preafrumoasă biserică în Constantinopol, în numele înţelepciunii lui Dumnezeu, Biserica Sfînta Sofia, a trimis în Tesalonic bărbaţi cinstiţi ca să aducă de acolo o parte din moaştele Sfîntului Mucenic Dimitrie, pentru împodobirea şi sfinţirea acelei biserici noi. Ajungînd trimişii la Tesalonic şi apropiindu-se de cinstita raclă a sfîntului, deodată a ieşit foc din raclă, dogorind pe toţi şi un glas înfricoşat din acel foc, zicea: "Să nu îndrăzniţi". Toţi cei ce erau acolo au căzut de frică şi, luînd numai ţărînă din acel pămînt, s-au dus la împărat. Spunîndu-i cele ce s-au petrecut, s-au mirat toţi de cele ce au auzit. Iar ţărîna luată de la mormîntul sfîntului mucenic a dat-o jumătate împăratului, iar cealaltă jumătate au pus-o în cămara unde se păstrau vasele bisericii.

Altădată un tînăr, pe care îl chema Onisifor, era rînduit la biserica Sfîntului Dimitrie să aprindă lumînările şi să îngrijească candelele. Acela, fiind îndemnat de diavol, fura lumînările şi le vindea în taină şi îşi făcea cîştig necinstit. Iar sfîntul, nesuferind un lucru rău ca acesta ce se făcea în biserica lui, i s-a arătat în vis lui Onisifor, şi fapta cea rea a lui a mustrat-o cu iubire de oameni, zicîndu-i: "Frate Onisifore, nu-mi este plăcut lucrul pe care îl faci tu, că furi lumînările şi faci pagubă celor ce le aduc, dar mai ales ţie. Că celui ce face unele ca acestea îi creşte osîndirea. Deci lasă-te de aceste apucături rele şi te pocăieşte". Onisifor, sculîndu-se din somn, s-a ruşinat de fapta sa şi se temea. Dar după o vreme a uitat învăţătura mucenicului şi a început obiceiul său cel rău, de a fura lumînările. Odată, unul din dreptcredincioşii cetăţeni, sculîndu-se foarte de dimineaţă, a venit la biserică şi a adus nişte lumînări foarte mari pe care, aprinzîndu-le, le-a dus la mormîntul Sfîntului Mucenic Dimitrie, apoi, rugîndu-se, s-a dus. Iar Onisifor, mergînd spre acele lumînări, şi-a întins mîna să le ia şi îndată a auzit un glas din mormîntul sfîntului mucenic, zicîndu-i: "Iarăşi faci acelaşi lucru rău?" Onisifor, fiind lovit de acest glas, a căzut rău la pămînt şi zăcea ca un mort, pînă ce a venit unul din clerici care l-a ridicat pe el, uimit de spaimă. Apoi, abia venindu-şi în fire, şi-a mărturisit înaintea tuturor păcatul şi le-a povestit despre arătarea cea dintîi a sfîntului în vis, cît şi cea despre a doua mustrare a mucenicului şi toţi s-au înspăimîntat, auzind aceasta.

De multe ori Sfîntul Mare Mucenic Dimitrie ţi-a izbăvit cetatea Solunului de năvălirea şi de asuprirea barbarilor. In vremea împăratului Mavrichie, fiind război cu arabii şi cetatea Solunului fiind înconjurată şi tare bătută de barbari, atunci era în cetate un om temător de Dumnezeu şi foarte îmbunătăţit, care se numea Ilustrie. Acesta, venind noaptea în biserica Marelui Mucenic Dimitrie, în pridvor fiind, se ruga cu toată tăria lui Dumnezeu şi purtătorului de chinuri al lui Hristos pentru apărarea cetăţii sale şi i s-a făcut o vedenie înfricoşată. A văzut doi tineri luminaţi, ca unii din cei ce stau înaintea feţei împăratului, venind în biserica sfîntului. Aceia erau îngerii lui Dumnezeu în faţa cărora s-au deschis uşile singure şi ei au intrat înăuntru. Apoi a intrat şi Ilustrie după dînşii, vrînd să vadă ce va fi. Iar cei ce intraseră, cu glas mare au zis: "Unde este stăpînul cel ce locuieşte aici?". Şi iată, s-a arătat alt tînăr, ca un slujitor, zicînd: "Ce aveţi cu el?" Iar ei au zis: "Domnul ne-a trimis la dînsul ca să-i spunem un cuvînt". Iar slujitorul, arătînd spre mormîntul sfîntului, a zis: "Aici este". Iar ei au zis slujitorului: "Spune-i despre noi". Şi mergînd, slujitorul a ridicat perdeaua şi a ieşit Sfîntul Dimitrie în întîmpinarea lor, cu acel chip precum era zugrăvit pe icoană.

Era luminat ca soarele, încît nu-i era cu putinţă lui Ilustrie să privească la dînsul, ci tremura de frică, văzînd ceea ce se petrecea.

Apoi, cei ce au venit l-au sărutat pe Sfîntul Dimitrie, iar el a grăit către dînşii: "Vă mulţumesc, dar pentru ce aţi venit la mine?" Iar cei ce veniseră au răspuns: "Stăpînul ne-a trimis pe noi la sfinţia ta, poruncindu-ţi ca să-ţi laşi cetatea şi să mergi la Dînsul, vrînd ca să o dea pe ea vrăjmaşilor". Acestea auzindu-le mucenicul, a lăcrimat, plecîndu-şi capul. Iar slujitorul zicea către cei ce au venit: "Dacă aş fi ştiut că venirea voastră îmi aduce întristare, nu aş fi spus Stăpînului meu de voi". Apoi Sfîntul Mucenic Dimitrie a început a grăi: "Oare aşa voieşte Domnul şi Stăpînul tuturor ca această cetate, pe care a răscumpărat-o cu sînge, să o dea în mîna vrăjmaşilor, celor ce nu-L cunosc pe El şi nu cred într-Însul, nici nu cinstesc numele cel sfînt al Lui?" Iar cei ce veniseră i-au răspuns: "De nu ar fi voit aşa Stăpînul nostru, nu ne-ar fi trimis pe noi la sfinţia ta".

Iar el le-a zis: "Mergeţi, fraţilor, să spuneţi Stăpînului meu că aşa zice Dimitrie, robul Său: Ştiu îndurările Tale, iubitorule de oameni, Stăpîne, Doamne, care covîrşesc păcatele noastre, încît chiar fărădelegile a toată lumea nu biruie milostivirea Ta. Tu pentru păcatele noastre Ţi-ai vărsat Sîngele Tău, şi Ţi-ai pus sufletul pentru noi. Deci, arată-Ţi mila Ta şi spre această cetate şi să nu porunceşti să o las pe ea. De vreme ce m-ai pus pe mine de strajă cetăţii acesteia, Ţie mă voi asemăna, Stăpînul meu, căci îmi voi pune sufletul pentru cetăţeni. Şi de vor pieri aceştia, să pier şi eu cu dînşii. Dar să nu pierzi, Doamne, cetatea în care se pomeneşte numele Tău cel sfînt, căci cu toate că a greşit poporul Tău, totuşi nu s-a depărtat de la Tine şi Tu singur eşti Dumnezeul celor ce se pocăiesc". Apoi l-au întrebat cei ce veniseră: "Aşa să răspundem din partea Ta, Domnului Care ne-a trimis pe noi?" A zis Dimitrie: "Da, fraţilor, aşa să-I spuneţi. Pentru că ştiu că nu pînă la sfîrşit se va iuţi, nici în veac se va mînia". Acestea zicîndu-le, a intrat în mormînt şi s-a închis în sfinţita raclă. Iar cei ce au vorbit cu dînsul s-au făcut nevăzuţi. Toate acestea Ilustrie le-a văzut şi le-a auzit în vedenia aceea, apoi, sfîrşindu-se vedenia, şi-a venit în fire. Şi se minuna foarte tare şi, căzînd la pămînt, a mulţumit sfîntului pentru că are grijă de cetate şi el roagă pe Stăpînul să nu fie daţi în mîinile vrăjmaşilor lor. Iar a doua zi a spus toate acestea poporului şi-l întărea spre vitejeasca împotrivire asupra vrăjmaşilor.

Auzind acestea, cu lacrimi strigau către Dumnezeu, cerînd milă, iar pe sfîntul mucenic Dimitrie îl chemau ca să le fie întotdeauna în ajutor, după cum şi pînă aici s-au păzit întregi prin apărarea lui. Deci, îndată s-au dus vrăjmaşii de la zidurile cetăţii cu ruşine, neputînd să ia cetatea cea păzită de marele plăcut al lui Dumnezeu, şi s-au întors deşerţi în ale lor. Astfel îşi apăra cetatea sa Sfîntul Mucenic Dimitrie.

Apoi pe mulţi i-a eliberat din robia barbarilor, căci arătîndu-i-se unui episcop care era prins de barbari şi legat, l-a dezlegat de legături şi l-a dus pînă la Tesalonic. După aceea, năvălind barbarii în hotarele Tesalonicului şi robind mulţi oameni dimprejurul cetăţii, au luat pe două fecioare frumoase şi, ducîndu-le în pămîntul lor, le-au dăruit stăpînitorului. Amîndouă erau iscusite la lucrul gherghefului, făcînd în cusături tot felul de flori şi de pomi, păsări, fiare şi chipuri omeneşti. Înştiinţîndu-se stăpînitorul de meşteşugul lor, le-a zis: "Am auzit că în pămîntul vostru este un Dumnezeu mare, anume Dimitrie, şi face multe minuni. Deci să-mi coaseţi pe pînză curată chipul aceluia, ca şi eu să mă închin lui". Iar fecioarele i-au zis: "Dimitrie nu este Dumnezeu, ci mare slugă a lui Dumnezeu şi ajutor al creştinilor. Noi nu îndrăznim a face aceasta, stăpînitorule, pentru că ştim că nu voieşti ca să-l cinsteşti, ci să-l batjocoreşti". Iar stăpînitorul a zis: "În mîinile mele este viaţa şi moartea voastră, alegeţi voi ce voiţi: sau să faceţi ceea ce vă poruncesc şi să fiţi vii, sau dacă nu împliniţi porunca, să muriţi îndată". Iar ele, de frica morţii, au început să coase pe o pînză subţire chipul Sfîntului Mucenic Dimitrie. Sosind ziua sfintei lui pomeniri, au terminat de cusut chipul mucenicului şi noaptea, şezînd fecioarele la gherghef, s-au plecat peste chipul acela şi au început să plîngă, zicînd: "Să nu te mînii pe noi, mucenice al lui Hristos, pentru că ştim că nelegiuitul stăpînitor are să batjocorească sfîntul tău chip. Să ştii că noi nu am voit să închipuim sfînta ta faţă, dar fără de voie am făcut aceasta, temîndu-ne de moartea cea cumplită". Astfel plîngînd deasupra chipului, au adormit. Şi precum oarecînd îngerul a luat pe Avacum, aşa şi sfîntul Dimitrie, luînd pe acele fecioare cu chipul, le-a dus în acea noapte în Tesalonic, cînd era praznicul său, şi le-a pus în biserică lîngă mormîntul sfîntului, pe cînd se făcea cîntarea cea de toată noaptea.

Poporul, văzînd această minune, s-a mirat, iar fecioarele acelea, deşteptîndu-se, au strigat: "Slavă lui Dumnezeu! Dar unde ne aflăm?" Şi li se părea că sînt în vis. Apoi, cunoscînd cu adevărat că sînt în Tesalonic şi văzînd mormîntul sfîntului şi popor mult stînd în biserică, cu mare glas au mulţumit izbăvitorului lor, Sfîntului Mucenic Dimitrie şi toate cele întîmplate le-au spus tuturor. Şi s-au bucurat solunienii de această minune preaslăvită şi au prăznuit cu bucurie ziua Sfîntului Dimitrie, iar chipul cel cusut l-au pus înaintea altarului.

În vremea în care era să se predea Tesalonicul în mîinile agarenilor (turcilor), mergînd cîţiva creştini cucernici la Tesalonic în ziua praznicului Sfîntului Mare Mucenic al lui Hristos, Dimitrie, erau pe drumul cel împărătesc care duce la Vardari, acolo unde se uneşte drumul ce vine de la Tesalonic cu drumul ce vine de la Larisa. Aceia au văzut aievea un om în chip de ostaş, care venea de la Tesalonic şi un altul în chip de arhiereu, care venea pe drumul de la Larisa şi s-au întîlnit amîndoi. Mai întîi ostaşul a zis către arhiereu: "Bucură-te Ahilie, arhiereul lui Dumnezeu!". Arhiereul a răspuns: "Bucură-te şi tu, ostaşule al lui Hristos, Dimitrie". Iar creştinii aceia auzind astfel de nume, au stat cu frică la o parte ca să vadă sfîrşitul. A zis iarăşi ostaşul către arhiereu: "De unde vii, arhiereule al lui Dumnezeu, şi unde te duci?" Atunci Sfîntul Ahilie a lăcrimat şi i-a zis: "Pentru păcatele şi fărădelegile lumii, mi-a poruncit Dumnezeu să ies din Larisa, pe care o păzeam, căci are de gînd s-o dea în mîinile agarenilor. Deci, am ieşit de acolo şi mă duc unde îmi va porunci". "Dar tu, a zis Ahilie, de unde vii ostaşule al lui Hristos, Dimitrie? Te rog spune-mi?!".

Atunci a lăcrimat şi Sfîntul Dimitrie şi i-a zis: "Eu tot asemenea am pătimit, arhiereule Ahilie. De multe ori am ajutat tesalonicenilor şi i-am izbăvit din robie, de primejdie aducătoare de moarte şi de toată neputinţa. Însă acum, pentru multele păcate şi fărădelegile lor, S-a depărtat Dumnezeu de la dînşii şi mi-a poruncit să-i las, ca cetatea să fie cucerită de agareni. Deci, pentru aceasta am ascultat porunca Lui şi îndată am ieşit de acolo şi mă duc unde îmi va porunci". Zicînd acestea, amîndoi şi-au plecat capetele la pămînt şi au plîns, iar după aceea s-au sărutat şi şi-au luat ziua bună unul de la altul şi îndată s-au făcut nevăzuţi. Cînd au văzut această minune, creştinii aceia n-au mai îndrăznit să se ducă la Tesalonic, ci s-au întors înapoi, povestind vedenia şi minunea aceea.

După aceasta, n-a trecut o lună şi Tesalonicul, precum şi Larisa, au fost cucerite de turci. Apoi multe alte minuni a făcut sfîntul, spre slava lui Dumnezeu în Treime, Căruia se cade cinste, mulţumită şi închinăciune de la toată făptura, în veci. Amin.

În această zi se mai aminteşte şi de marele cutremur care a fost la Constantinopol în timpul împărăţiei lui Leon Isaurul.

Tot în această zi s-a mutat la Domnul Cuviosul părinte Atanasie din Michidia, care a trăit în mănăstirea din Vitenia, plăcînd lui Dumnezeu desăvîrşit. Apoi, cu porunca lui Dumnezeu, a crescut pe mormîntul lui un chiparos, chiar din pieptul cuviosului, care tămăduia cu frunzele sale toate neputinţele. (Vezi despre aceasta, în ziua a opta a lunii aprilie, la viaţa cuviosului Nichita Mărturisitorul.)

Pătimirea Sfântului Mucenic Nestor
26 octombrie

Păgînul împărat Maximilian, care se mai numea şi Gherculie, prieten al lui Diocleţian, mergînd în cetatea Solunului şi punînd în temniţă pe Sfîntul Dimitrie, antipatul, pentru mărturisirea lui Hristos, se îndeletnicea cu jocuri publice şi cu privelişti, lăudîndu-se cu luptătorul său, Lie, care era din neamul vandalilor, zicînd că nimeni nu-l poate birui pe el. Acel Lie era ca un alt Goliat, cu trup mai mare decît alţi oameni, înfricoşat la căutătură, cu chipul şi năravul de fiară, cu glasul ca de leu ce răcneşte, iar de căutătura şi de glasul lui tremurau cei ce-l vedeau. Puterea lui era nespus de mare şi nebiruită, căci în el locuiau duhuri necurate şi nimeni nu-i putea sta împotrivă. Lie omorîse un însemnat număr de oameni viteji şi puternici şi era foarte iubit de împărat pentru tăria lui, căci împăratul, fiind nesăţios de sînge omenesc, îl iubea pe acesta, fiindcă toată puterea lui trupească o întrebuinţa pentru vărsarea sîngelui.

Acestui necurat Lie i-a pregătit împăratul în mijlocul cetăţii un loc pe stîlpi, înalt şi larg, pe care el putea să-şi desfăşoare luptele sub privirea tuturor. Iar sub acest loc erau înfipte mulţime de suliţe cu ascuţişul în sus, ca astfel, pe cel care îl va birui Lie, îndată să-l arunce pe acele arme ascuţite şi să-l omoare. Astfel luptîndu-se Lie cu oamenii, îi arunca sub pod în suliţe şi-i omora, iar împăratul, cu toată mulţimea oştilor sale, privea spre acea luptă cu bucurie şi se mîndrea cu luptătorul său. La aceste lupte asista şi poporul Solunului, în care era mulţime de credincioşi, care, văzînd sîngele omenesc vărsat de aceea fiară fără de omenie, suspina cu greu, pentru că ucisese mulţi creştini, pe care necuraţii îi aduceau cu sila pe pod şi îi puneau să se lupte cu Lie.

Atunci era în cetate un tînăr cu numele de Nestor, viteaz şi frumos la faţă, abia ieşindu-i mustaţa şi barba. Tînărul îi era cunoscut Sfîntului Mare Mucenic Dimitrie, de la care învăţase sfînta credinţă: Acesta, văzîndu-i pe creştini că sînt ucişi fără de milă, s-a aprins de mînie şi a vrut să se lupte cu Lie.

Alergînd la sfîntul Dimitrie care era în temniţă, i-a spus că Lie a ucis o mulţime de creştini, apoi i-a zis: "Roagă-te pentru mine, plăcutule al lui Dumnezeu, să-mi ajute pentru sfintele tale rugăciuni, ca, mergînd să mă lupt cu acel potrivnic, să-l biruiesc pe el şi să ridic ocara creştinilor".

Iar Sfîntul Dimitrie, făcînd pe frunte şi pe pieptul lui semnul crucii, l-a binecuvîntat şi i-a proorocit, zicînd: "Pe Lie îl vei birui şi pe Hristos vei mărturisi". Sfîntul Nestor, luînd binecuvîntare, a alergat degrabă la luptă şi, aruncîndu-şi hainele sale înaintea tuturor, cu mare glas a strigat: "Eu vreau să mă lupt cu Lie". Iar împăratul, văzînd îndrăzneala acelui tînăr, s-a mirat şi, fiindu-i milă de tinereţea şi de frumuseţea lui, a zis către dînsul: "Oare nu ai văzut tu pe cîţi a biruit Lie, mai puternici şi mai tari decît tine? Tu eşti mic de stat şi tînăr. Îndrăzneşti oare a merge împotriva aceluia cu care nu se aseamănă nimeni sub soare?" Iar el a zis: "Deşi sînt mic şi neputincios, însă mare şi nebiruită este puterea Hristosului meu, spre Care nădăjduiesc şi în numele Lui binevoiesc să mă lupt cu uriaşul Lie". Împăratul, auzind de numele lui Hristos şi cunoscînd că Nestor este creştin, s-a mîniat şi a poruncit să meargă la pod, socotind că Nestor va fi omorît de Lie, cum au fost omorîţi şi ceilalţi. Atunci Nestor s-a suit cu curaj la locul de luptă. Iar Lie, sărind, a năvălit asupra sfîntului, care, dacă a văzut că se apropie Lie, şi-a făcut semnul crucii şi cu mare glas a strigat, zicînd: "Dumnezeul lui Dimitrie, ajută-mi!"

Apropiindu-se de Lie, a început a se lupta. Iar Dumnezeu, Cel ce a întărit odată pe David împotriva lui Goliat, a întărit şi pe robul său, Nestor, asupra necuratului Lie, spre necazul împăratului şi spre veselia credincioşilor săi. Căci Nestor cel mic, s-a arătat mai mare cu vitejia sa decît Lie cel puternic, pe care, apucîndu-l ca pe o pasăre, l-a aruncat de pe podul cel înalt în suliţele cele ascuţite, în care, căzînd Lie ca un stejar, i-a ieşit ticălosul său suflet şi a pierit pomenirea lui cu sunet; apoi s-a spulberat puterea lui cea mîndră şi deşarta laudă a lui Maximilian pentru luptătorul său. După aceea tot poporul Solunului, dar mai ales creştinii, văzînd acea neaşteptată şi preaslăvită biruinţă, cu mare glas au strigat: "Mare este Dumnezeul lui Dimitrie". Iar împăratul, sculîndu-se cu ruşine, s-a dus în palatele sale, necăjindu-se şi întristîndu-se foarte mult pentru iubitul său Lie. Mîniindu-se asupra lui Nestor, a poruncit să fie prins. Şi aflînd că marele Mucenic Dimitrie a fost pricinuitorul morţii lui Lie, că el a întărit la luptă pe Nestor, proorocindu-i lui biruinţa, a poruncit să fie ucişi amîndoi. Sfîntul Dimitrie a fost ucis cu suliţe, iar lui Nestor i s-a tăiat capul şi amîndoi au primit cununile biruinţei de la Hristos, răsplătitorul de nevoinţe întru împărăţia cea cerească, căreia şi noi să ne învrednicim cu rugăciunile sfinţilor răbdători de chinuri. Amin.

Părintele nostru Dimitrie cel nou de la Basarabi.
-27 octombrie-

Racla moastelor sfantului Dimitrie BasarabovAcest cuvios Parinte, a fost pe vremea evlaviosilor împarati bulgari, dintr-un sat din Bulgaria ce se chema Basarabi, de pe marginea apei Lomului; si întâi a fost pazitor de vite la numitul sat, apoi vazând ca toate ale lumii sunt trecatoare, a iesit din satul acela si s-a dus într-o pestera ce era aproape de Basarabi si s-a facut calugar la o mânastire ce era înauntrul pesterii. Si cine poate spune luptele ce a suferit? Postul, rugaciunea si privegherile ce facea! încât si de harul facerii de minuni s-a învrednicit; înca si vremea iesirii sufletului sau din trup a cunoscut-o, pentru care intrând în mijlocul a doua pietre, asa si-a dat prealuminatul sau suflet în mâna lui Dumnezeu.

Trecând multa vreme, a venit acea apa a Lomului mare de surpa lemnele si pietrele de primprejur. Atunci au cazut în apa si cele doua pietre ce erau în cuprinsul pesterii, dimpreuna cu moastele sfântului; si mult timp au fost acolo. Deci vrând Dumnezeu sa-l descopere, s-a aratat îngerul Domnului în vis la o copila, a unui credincios, ce patimea de duh necurat, zicându-i: "De ma vor scoate parintii tai din apa, eu te voi tamadui"; si daca s-a sculat copila dimineata, a spus visul ce a vazut la parintii ei si asa adunându-se preoti si oameni multi, s-au dus la locul acela, unde de multe ori se arata lumina si cei ce vedeau socoteau a fi comoara si au gasit pe sfântul, precum a zis îngerul, întreg si luminat ca soarele si luându-l l-au dus în sat si mergând vestea în toate partile de aflarea sfântului, a ajuns si la urechile domnitorului de la Bucuresti, care îndata a si trimis preoti si boieri, sa aduca pe sfântul la biserica Curtii domnesti.

Mergând trimisii aceia la Basarabi, au luat pe sfântul si au purces sa mearga la Bucuresti, si sosind pâna aproape de Rusi, unde este o fântâna, n-a vrut sa mearga mai înainte. Deci vazând preotii si boierii acea minune si nestiind ce sa faca, s-au socotit cu sfat de obste de au înjugat doi junci tineri neînvatati, ca sa vada unde este voia sfântului sa mearga si asa o, minune! S-a întors îndata sfântul la Basa-rabi în mijlocul satului si acolo a stat. Iar preotii si boierii întorcându-se la Bucuresti, au spus toate cele ce au vazut. Deci domnitorul a trimis boieri cu cheltuiala de au facut o biserica în numele Cuviosului Dimitrie la Basarabi, unde a si fost asezat sfântul. Si multe minuni a lucrat acolo la cei ce cu credinta au nazuit; si macar ca fiind satul mic si simplu si lipsit de oameni de stiinta, nu s-au însemnat toate câte minuni s-au întâmplat, dar câte s-au scris de cei ce au vazut minunile sfântului, prin cucernici crestini le însemnam:

Doua femei oarecare surori, Aspra si Ecaterina, de la satul ce se numeste Cernavoda, au facut o biserica prea frumoasa, punându-i hramul Adormirea Preasfintei Nascatoarei de Dumnezeu si pururea Fecioarei Maria si au gândit întru sine, doara ar putea sa ia vreo particica din moastele Sfântului Dimitrie si sa o aduca în biserica lor; ca de a le lua cu totul, socoteau ele ca nu va vrea sfântul, precum a si fost. Deci venind prea cu smerenie si cu evlavie si închinându-se la sfântul, în taina au luat o mica particica din moastele lui si vrând sa se duca, sezând în carutele lor, nicidecum n-au putut a se misca caii din locul acela, macar de-i si batea foarte vizitii. Iar ele cunoscând pricina si din carute pogorându-se, cu lacrimi au alergat si au cazut la sfântul si punând particica la locul ei, s-au rugat sa le ierte greseala, si asa s-au dus cu pace la satul lor. Altadata a venit preasfintitul mitropolitul Târnovului, anume Nichifor, cu sinodia lui, ca sa se închine sfintelor moaste ale Sf. Dimitrie. Si închinându-se mai întâi mitropolitul si sarutând sfintele moaste si departându-se a sezut pe un scaun; apoi pe rând mergând si ceilalti ai sinodiei lui toti si sarutând sfintele moaste un oarecare monah anume Lavrentie, în vremea sarutarii, ispitindu-se sa rupa cu gura o mica particica din sfintele moaste ale Sfântului, a ramas cu gura cascata si toti cautând la dânsul si vazându-l cu gura cascata, nu se pricepeau ce a patimit. Iar mitropolitul i-a poruncit sa se dea înlaturi ca sa se închine si ceilalti. Iar el mut si fara de glas fiind deabea s-a departat putin de la sicriul sfântului. Iar dupa ce au iesit toti a cazut cu lacrimi rugându-se sfântului si cerându-si iertare si asa i s-a dezlegat limba si a grait ca mai înainte. Dupa aceea a mers cu mitropolitul la gazda si i-a spus toate cele ce a patimit. Iar el i-a zis: "O, omule, cum n-ai socotit ca de ar fi fost sa se împarta moastele la toti câti vin spre închinarea lor, pâna acum n-ar fi ramas nimic. Ci de acum caieste-te, ca ai gresit lui Dumnezeu si sfântului.

Un iubitor de Dumnezeu episcop al Preslaviei, anume Ioanichie, cazând într-o boala foarte grea, încât de patru insi era purtat si neputând sa se vindece l-au adus la biserica Sfântului Dimitrie si l-au pus cu asternutul lui înauntru în biserica si slujindu-se Sfânta Liturghie, dupa trei ceasuri s-a sculat sanatos si umbla pe picioarele sale, laudând pe sfântul si multumindu-i. Acestea si alte minuni a facut Sfântul Dimitrie, care nu s-au scris dupa cum s-a zis, pentru nestiinta locuitorilor.

Iar în anii 1769 si 1774 fiind razboi între împaratia Rusiei si între Poarta Otomana si cuprinzând muscalii amândoua tarile acestea si trecând generalul Petru Salticov Dunarea, si dând razboi Rusciucului, a calcat si câteva sate de peste Dunare, orasul Cernavoda si altele; între care a calcat si satul Basarabi, unde se aflau moastele sfântului pe care luându-le mai susnumitul general, vrea sa le trimita în Rusia. Iar un evlavios crestin anume Hagi Dimitrie, întâmplându-se într-acea vreme lânga general, a cazut la dânsul cu rugaminte, ca sa nu înstraineze sfintele moaste, ci sa le daruiasca tarii ca rasplata pentru prazile si jafurile care au patimit din pricina razboiului si sa o mângâie cu acest dar al sfintelor moaste; si plecându-se generalul, le-a daruit tarii. Pe care primindu-le cu mare cinste si evlavie tot poporul, le-au asezat în biserica cea mare a sfintei Mitropolii a Ungrovlahiei, în zilele preasfintitului mitropolit al tarii Chir Grigorie. Si îndata a simtit tot poporul ocrotirea si patimirea sfântului; ca nu numai razboiul dintre muscali si dintre turci l-a încetat, ci si boala ciumei cea înfricosatoare a contenit-o. Si mult ajutor si mare folos câstiga, toti cei ce cu credinta nazuiesc catre sfântul, pentru ale carui rugaciuni Dumnezeule miluieste-ne si ne mântuieste pe noi pe toti, acum si pururea si în vecii vecilor, Amin !

vineri, 19 octombrie 2007

Sf. Mărturisitori Ioan din Gales si Moise Macinic din Sibiel, Viata si Acatistul (21 oct.)

Sf. Moise Macinic din Sibiel si Ioan din Gales
Viaţa Sfântului preot mărturisitor Ioan din Galeş

Printre marii apărători transilvăneni ai dreptei credinţe, în faţa încercărilor autorităţilor habsburgice de a-i trece cu forţa la uniaţie, s-a numărat şi vrednicul preot Ioan Ioaneş din satul Galeş, situat lângă Săliştea Sibiului. Nu cunoaştem date din viaţa lui. Presupunem că a fost hirotonit la Bucureşti, la Râmnic, ori la Carloviţ, ca şi alţi tineri transilvăneni, întrucât pe atunci autorităţile habsburgice n-au primit niciun ierarh ortodox în Transilvania. Într-un raport din 1746, al episcopului rutean uniat de la Muncaci, trimis în Transilvania ca să culeagă date în legătură cu atitudinea românilor faţă de unirea cu Roma, printre cei care erau prezentaţi ca potrivnici ai acesteia era menţionat şi preotul Ioan din Galeş. În decembrie 1750, se număra printre cei şase semnatari ai unui lung memoriu adresat de românii din părţile de sus ale Transilvaniei mitropolitului ortodox sârb din Carloviţ, Pavel Nenadovici, prin care relatau suferinţele pe care le îndură pentru credinţa strămoşească. În acelaşi memoriu erau prezentate şi propriile lui necazuri, prin cuvintele: „Şi au trimis în numitul sat, în Galeş, doi slujitori ai cetăţii, ca să prinză un popă şi n-au găsit pre popa acasă. Şi era pe la mijlocul nopţii ci au găsit numai pre preutiasa sa şi au început a o bate şi s-o lege iară ea a început a ţipa. Vecinii au sărit să vadă ce va să fie, slujitorii au tras cu un pistol ş-au puşcat un om si numaidecât au căzut…”. Cu două săptămâni înainte de Paştile anului 1752, preoţii Ioan din Poiana Sibiului şi Ioan din Galeş împreună cu câţiva credincioşi au plecat la Becicherec, în Banat, unde se găseau alţi doi neînfricaţi luptători pentru Ortodoxie, anume preotul Moise Măcinic din Sibiel şi credinciosul Oprea Miclăuş din Sălişte, pentru a le duce un memoriu al românilor din părţile de sud ale Transilvaniei, ca ei să-l prezinte apoi împărătesei Maria Tereza la Viena.


Reîntors din Banat, preotul Ioan se afla din nou în fruntea mişcării de apărare a Ortodoxiei, pentru că la 16 aprilie 1756, episcopul uniat Petru Pavel Aron de la Blaj înştiinţa autorităţile de stat despre activitatea lui. Se pare că s-au mai înaintat plângeri şi s-au luat măsuri împotriva lui, de vreme ce în aceeaşi lună, el adresa o notă-protest Primăriei oraşului Sibiu, declarând cu demnitate că dacă au trimis la el „călăraşi şi plăieşi noaptea, ca la un hoţ, iară nu ca la un preot nevinovat, pentru aceasta în arişte (arest, n.n.) nu voi veni, că nu sunt tâlhariu”.
Dar la scurt timp, în luna mai 1756, a fost arestat şi dus în lanţuri la Sibiu. Bătrânul său tată, Ioan Burborea (Vârvorea) înainta atunci o plângere autorităţilor cerând eliberarea lui din închisoare, pe cauţiune sau cel puţin să-i dezlege lanţurile şi să se poată bucura de lumina zilei. Nimeni n-a ţinut seama de rugămintea unui tată îndurerat de suferinţele fiului său, preotul Ioan. Dimpotrivă, împărăteasa Maria Tereza a dat ordin să fie dus pe ascuns în închisoarea cetăţii Deva, urmând să fie reţinut acolo pentru tot restul vieţii („ad perpetuos carceres”).
În anul următor, Curtea din Viena a cerut autorităţilor transilvane să-l deporteze fie într-o fortăreaţă din Italia, fie în oraşul austriac Graz, unde urma să fie închis până la moarte. Dintr-o corespondenţă ulterioară, aflăm că a fost dus cu escortă militară de la Deva în Banat, iar de acolo la Graz.
Spre deosebire de alţi tovarăşi ai săi de suferinţă, despre al căror sfârşit nu ştim nimic, despre părintele Ioan din Galeş avem doua mărturii târzii. Astfel, cronicarul braşovean Radu Duma scria că, în anul 1776, câţiva negustori din Braşov, veniţi în afaceri comerciale la Graz, l-au cercetat în închisoare. Preotul Ioan le-a declarat că „mai bine va muri acolo decât să-şi lase credinţa cea pravoslavnică”. Se pare că după un şir lung de ani a fost mutat în închisoarea de la Kufstein unde şi-au sfârşit viaţa şi alţi mucenici ai Ortodoxiei transilvane. Într-adevăr, în 1780, un alt deţinut de acolo, călugărul sârb Ghenadie Vasici, a reuşit să trimită o scrisoare către Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse şi ţarinei Ecaterina a II-a, rugându-i să intervină la Curtea din Viena pentru eliberarea lui. Între altele, Ghenadie scria: „Aici în fortăreaţă este şi un preot român din Transilvania, cu numele Ioan care pătimeşte în robie de 24 de ani pentru credinţa ortodoxă”. Acesta nu putea fi decât Ioan din Galeş, întemniţat cu 24 de ani în urmă, adică în 1756. Acolo şi-a sfârşit viaţa, departe de familia şi de păstoriţii săi, cinstitul preot mărturisitor al Ortodoxiei, Ioan din Galeşul Sibiului.
La 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii noastre a procedat la canonizarea oficială a părintelui Ioan, cel împodobit cu nimbul muceniciei, pentru statornicia sa în dreapta credinţă ortodoxă. Ţinând seama de viaţa şi de pătimirea lui, în şedinţa Sfântului Sinod din 20 iunie 1992, s-a hotărât ca preotul mărturisitor Ioan din Galeş să fie trecut în rândul sfinţilor. Pomenirea lui se face în fiecare an la 21 octombrie, odată cu ceilalţi mucenici şi mărturisitori ai Ortodoxiei ardelene: ieromonahii Visarion şi Sofronie, credinciosul Oprea din Sălişte şi preotul Moise din Sibiel. Să-i cinstim şi noi pe cei doi preoţi ardeleni mucenici cântând: „Preoţi cu chemare sfântă, Moise şi Ioan, ca nişte ostaşi adevăraţi ai lui Hristos Dumnezeu, cu putere aţi propovăduit dreapta credinţă şi mărturisitori ai Ortodoxiei v-aţi făcut pentru poporul cel dreptcredincios, moarte mucenicească primind. Drept aceea, rugaţi pe Hristos Dumnezeu să dăruiască Bisericii Sale pace şi credinţă, iar sufletelor noastre mare mila” (Troparele celor doi preoţi mărturisitori, glasul I).

Viaţa Sfântului preot mărturisitor Moise Măcinic din Sibiel

Printre marii apărători ai dreptei credinţe a românilor din Transilvania în veacul al XVIII-lea, la loc de cinste trebuie aşezat şi preotul Moise Măcinic din Sibiel, sat aşezat în Mărginimea Sibiului. Câteva ştiri despre viaţa sa desprindem dintr-o declaraţie pe care a dat-o el însuşi în faţa unei comisii de anchetă la Viena în zilele de 14 şi 15 aprilie 1752. Între altele, el declara că toţi credincioşii din Sibiel l-au rugat, în urmă cu vreo 6 ani, să plece la Bucureşti spre a fi hirotonit preot, ceea ce s-a şi făcut, prin punerea mâinilor mitropolitului Ungrovlahiei, Neofit Cretanul. La scurt timp după hirotonie, episcopul rutean uniat Manuil Olszavski din Muncaci, trimis de autorităţi să cerceteze starea de spirit a credincioşilor ortodocşi din Transilvania, constata că printre cei care se împotriveau cu mai multă tărie uniaţiei se numără şi „popa Măcinic din Sibiel”. Se pare că în urma acestei acţiuni a fost arestat, după cum declara el însuşi la ancheta de care pomeneam: „Apoi m-am întors acasă în Sibiu şi am pătimit acolo 17 luni, până când, în cele din urmă, am fost eliberat din temniţă, cu condiţia să mă las de slujba preoţească şi să mă hrănesc din munca braţelor ca un simplu ţăran, până se va ivi vreun episcop să-mi dea poruncă ce am de făcut mai departe. Mulţumindu-mă cu aceasta, m-am întors acasă, nu am mai făcut nicio slujbă preoţească, ci am trăit în linişte, ca un ţăran, până când a venit în satul nostru domnul vicar Petru Aron (uniat de la Blaj, n.n.), care m-a chemat înaintea lui şi a poftit să-i fac un nou jurământ preoţesc. Cum însă eu nu am voit să mai fac alt jurământ, afară de acela pe care îl făcusem la Bucureşti, a sosit porunca la sat să mă dea iarăşi prins”. Din această pricină şi-a lăsat familia şi a fugit în Banat, la Becicherec, unde se găsea un alt mare apărător al Ortodoxiei, oierul Oprea Miclăuş din Săliştea Sibiului. Acolo, spunea el, „am trăit şi m-am hrănit cu lucrul mâinilor mele”.

La 10 decembrie 1750, „popa Măcinic” se număra printre cei şase semnatari ai unui lung şi emoţionant memoriu adresat mitropolitului sârb Pavel Nenadovici de la Carloviţ, în care îi relatau toate suferinţele pe care le îndurau credincioşii ortodocşi din Transilvania.


În anul 1752, cu două săptămâni înainte de Paşti, au sosit în Becicherec, preoţii Ioan din Poiana Sibiului şi Ioan din Galeş, împreună „cu mai mulţi români”, aducând un memoriu al credincioşilor din părţile Făgăraşului, Sibiului, Sebeşului şi Orăştiei, pe care Oprea Miclăuş şi Moise Măcinic urmau să-l prezinte împărătesei Maria Tereza la Viena. În adevăr, după traducerea memoriului în limba germană, la Timişoara, cei doi s-au îndreptat spre capitala împărăţiei habsburgice. Din interogatoriul ce li s-a luat atunci, reiese că Oprea Miclăuş era acum pentru a treia oară la Viena, în aceeaşi calitate de trimis al credincioşilor ortodocşi din Transilvania, pe când tânărul preot Moise era pentru prima oară. Cu câteva zile înainte, au fost primiţi în audienţă de împărăteasa Maria Tereza şi cancelarul Kaunitz.

Dar în loc să li se dea răspuns la plângerea pe care o înaintaseră Curţii, cei doi trimişi ai clerului şi credincioşilor din Mărginimea Sibiului au fost arestaţi şi aruncaţi în închisoarea de la Kufstein। Au fost aşteptaţi zadarnic de familiile, de consătenii şi de toţi mărturisitorii dreptei credinţe, în numele cărora făcuseră acel drum lung şi obositor până la Viena. La trei ani de temniţă, deci în 1755, reprezentanţii românilor ortodocşi din sudul Transilvaniei întocmeau o scrisoare către mitropolitul Pavel Nenadovici, prin care-l informau de multele suferinţe pe care le îndurau pentru credinţa lor. Între altele, îl rugau „să ne lăsaţi pentru Hristos şi pentru aceşti oameni cari i-au trimis ţara la împărăţie, anume Oprea Miclăuş, popa Măcinic, căci multă dorire are ţara de ei, care nu ştim sunt undeva sau ba”

Îngrijoraţi de soarta lor, la 4 decembrie 1756, săliştenii adresează un nou memoriu către acelaşi mitropolit, relatând că: „nu este putere mai multă a putea răbda răul care ne cade nouă asupră de la popii cei uniţi în toate zilele şi supărările, că în toate zilele ne prind la arest şi ne căsnesc (chinuiesc, n.n.) cum este mai rău, încă ne dau şi în mâna birăilor (primari, n.n.), de ne închid prin temniţe, deci de al lor mare rău ne-am pustiit tot, şi case şi moşii şi şedem tot fugiţi la păduri, fiindcă nouă nu ne trebuiesc popii cei uniţi până la moarte”. Iar în partea finală a memoriului scriau: „Şi ne rugăm … pentru ai noştri care noi satele i-am ales oameni şi i-am trimis la prea înălţata Curte, anume popa Măcinic şi Oprea Miclăuş. Să fii Maria Ta într-ajutor ca să ne sloboadă, căci sunt oameni buni şi sunt oameni de noi toţi şi cu voia noastră trimişi”. La adunarea convocată de cuviosul ieromonah Sofronie de la Cioara, în februarie 1761, la Alba Iulia, s-a cerut, de asemenea, eliberarea lui Oprea Miclăuş şi a preoţilor Măcinic din Sibiel, Ioan din Galeş şi Ioan din Sadu. Într-un memoriu cu data de 7 aprilie 1761, înaintat generalului Nicolae Adolf von Bukow, sosit cu două zile înainte la Sibiu, se cerea eliberarea aceloraşi deţinuţi, căci „ei n-au vină mai mare decât noi toţi românii din Transilvania, noi i-am înduplecat să umble pentru legea noastră”.

Cei care întocmiseră memoriile respective n-aveau de unde să ştie că pe la începutul anului 1756 unul din prizonierii de la Kufstein a izbutit să fugă din robie. Guvernul ardelean cerea autorităţilor în subordine să supravegheze pe soţia lui Oprea Miclăuş, socotind că el este cel evadat. S-ar putea ca acela care fugise să fi fost prins şi readus în închisoare, ori va fi pierit de foame şi de frig în munţii Tirolului şi desigur cei de acasă nu vor fi ştiut nimic de soarta lui. Acasă n-a ajuns niciunul, din moment ce s-au făcut atâtea intervenţii pentru eliberarea lor, iar soţia lui Oprea, Stana, cerea îndurare împăratului Iosif II, să-l elibereze măcar acum, după o robie de 30 de ani. Conducerea închisorii raporta că nu se ştia nimic despre el. Înseamnă că amândoi şi-au sfârşit zilele în fioroasa temniţă de la Kufstein, jertfindu-şi viaţa pentru credinţa ortodoxă, câştigând pentru aceasta cununile muceniciei.