Să nu mire pe nimeni dacă eu amintesc cam des despre boala aceasta a sufletului. Astăzi lumea este bântuită mai mult ca oricând de răutatea aceasta şi cele mai multe crime - despre care aflăm din ziare sunt urmările deznădejdii. Nu este nici o patimă din care vrăşmaşul să aibă atâta câştig, precum este patima deznădăjduirii. Din cauza ei ne întâmplă sinuciderile, omorurile şi lepădările de credinţă.
Iar dacă unii deznădăjduiţi nu se omoară singuri trupeşte, adică nu se sinucid, aceasta se datorează mai mult împrejurărilor, însă ei sufleteşte sunt morţi înainte de mormânt. Căci deznădejdea este moartea duhovnicească, de vreme ce omul îşi întoarce faţa de către ajutorul lui Dumnezeu şi se dă în stăpânirea celui rău. „Cel care deznădăjduieşte îşi ucide singur sufletul său!" - zice Sf. Ioan Scărarul în cuvântul 5 pentru Pocăinţă. Toate păcatele aduc duşmănie între om şi Dumnezeu. Sunt însă unele păcate mai grele, care se cheamă păcate de moarte şi anume: mândria, iubirea de arginţi, zavistia, curvia, lăcomia pântecului, mânia şi trândăvia. Acestea se cheamă păcate de moarte, pentru că sunt împotriva celor două porunci din Sfânta Evanghelie - a iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele - şi ele pricinuiesc moarte sufletului, adică osândă veşnică. Din acestea şapte odrăslesc toate celelalte păcate. Însă milostivul Dumnezeu a pus la îndemâna omului taina Pocăinţei princare se poate vindeca sufleteşte, oricât de păcătos ar fi el.
Vrăşmaşul mântuirii a mai născocit o răutate, care nu are vindecare şi aceasta este patima deznădăjduirii. Deşi păcatele amintite mai sus se cheamă păcate de moarte, toate se iartă prin pocăinţă curată. Numai păcatul deznădăjduirii, când stăpâneşte pe om, nu are vindecare, căci deznădăjduirea este însăşi părăsirea pocăinţei şi întoarcerea de către mila lui Dumnezeu.
Pentru aceasta Soborul al şaptelea de la Niceea a hotărât că numai păcatele cele nepocăite sunt spre moarte. Deci, putem spune că numai acolo unde se cuibăreşte deznădăjduirea, nu mai este vindecare şi nici iertare. Să ne înfricoşăm de răutatea aceasta şi să fugim de ea ca de veninul şarpelui, căci ea este lepădarea Darului Sfânt şi defăimarea milostivirii celei nemăsurate a lui Dumnezeu.
Mulţi dintre credincioşii creştini, care se adapă cu mustul deşertăciunii lumeşti, îşi dau seama de primejdia sufletească în care se află şi doresc mântuirea, dar nu mai au curajul s-o caute. Ei zic că mântuirea lor s-a şters din „Condica lui Dumnezeu" şi orice ar face, nu mai este îndreptare pentru ei. Socotesc că prea mult s-au abătut din calea Sfintelor Porunci şi pentru aceasta Dumnezeu nu-i mai primeşte. Partida aceasta de oameni au pierdut nădejdea mântuirii şi sunt asemenea! unor răniţi, care nu mai primesc nici o doctorie spre vindecare, iar rănile lor se cangrenează şi putrezesc.
Slăbănogirea aceasta sufletească, cu îndoială şi deznădejde, vine şi la mulţi credincioşi, care au hrană pentru suflet precum şi liman prielnic, de mântuire, dar nu ştiu să le preţuiască. Şi anume, sunt unii care au cunoscut deşertăciunea vieţii, s-au trezit din somnul păcatului şi au luat drumul pocăinţei. Dar pricepând ei cât de mult sunt datori lui Dumnezeu pentru păcatele lor şi văzând că nu pot împlini canonul pocăinţei aşa cum se cuvine, încep să se împuţineze la suflet şi pierd nădejdea mântuirii. Sunt însă, şi unele persoane care s-au păzit de viermele stricăciunii lumeşti, au destule cunoştinţe duhovniceşti, însă au o oarecare împuţinare de suflet şi îndoială pentru mântuirea lor.
Urmărind mai cu de-amănuntul diferite cazuri, vom vedea că împuţinarea de suflet şi deznădejdea se ivesc din următoarele motive:
1. Înainte de toate şi la cei mai mulţi este lipsa de povăţuitor duhovniceşti, apoi,
2. Necunoştinţa Sfintelor Scripturi pentru care ne robesc părerile greşite şi înşelăciunea minţii.
3. Vătămarea dreptei credinţe când facem prietenie cu ereticii şi cu necredincioşii,
4. Trândăvia duhului (adică părăsirea celor duhovniceşti şi nesimţirea) fără căinţă,
5. Nemărturisirea curată (când o facem de mântuială sau cu ascunsuri şi pricinuiri),
6. Împărtăşirea cu nevrednicie (când ştim că nu suntem pregătiţi şi ne apropiem cu obrăznicie, de ochii oamenilor),
7. Când suntem stăpâniţi de mândrie şi nu ne plecăm spre vindecare,
8. Când am căzut sub legătură cu afurisenie de la arhiereu sau de la preot şi nu căutăm dezlegare de la slujitorul pe care l-am scârbit,
9. Când am făcut vreo nedreptate mare (prin furt sau prin clevetire şi nu căutăm a repara greşeala, împărtăşindu-ne neîmpăcaţi),
10. Când ne lăsăm robiţi de întristare peste măsură, căci această întristare este însăşi deznădejde,
11. Când din zavistie hulim Sfânta Credinţă, ori numele lui Dumnezeu ori persoanele sfinţite,
12. Când blestemăm (pe noi sau pe alţii) şi ne jurăm fără socoteală şi nu căutăm vindecare.
Iar dacă unii deznădăjduiţi nu se omoară singuri trupeşte, adică nu se sinucid, aceasta se datorează mai mult împrejurărilor, însă ei sufleteşte sunt morţi înainte de mormânt. Căci deznădejdea este moartea duhovnicească, de vreme ce omul îşi întoarce faţa de către ajutorul lui Dumnezeu şi se dă în stăpânirea celui rău. „Cel care deznădăjduieşte îşi ucide singur sufletul său!" - zice Sf. Ioan Scărarul în cuvântul 5 pentru Pocăinţă. Toate păcatele aduc duşmănie între om şi Dumnezeu. Sunt însă unele păcate mai grele, care se cheamă păcate de moarte şi anume: mândria, iubirea de arginţi, zavistia, curvia, lăcomia pântecului, mânia şi trândăvia. Acestea se cheamă păcate de moarte, pentru că sunt împotriva celor două porunci din Sfânta Evanghelie - a iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele - şi ele pricinuiesc moarte sufletului, adică osândă veşnică. Din acestea şapte odrăslesc toate celelalte păcate. Însă milostivul Dumnezeu a pus la îndemâna omului taina Pocăinţei princare se poate vindeca sufleteşte, oricât de păcătos ar fi el.
Vrăşmaşul mântuirii a mai născocit o răutate, care nu are vindecare şi aceasta este patima deznădăjduirii. Deşi păcatele amintite mai sus se cheamă păcate de moarte, toate se iartă prin pocăinţă curată. Numai păcatul deznădăjduirii, când stăpâneşte pe om, nu are vindecare, căci deznădăjduirea este însăşi părăsirea pocăinţei şi întoarcerea de către mila lui Dumnezeu.
Pentru aceasta Soborul al şaptelea de la Niceea a hotărât că numai păcatele cele nepocăite sunt spre moarte. Deci, putem spune că numai acolo unde se cuibăreşte deznădăjduirea, nu mai este vindecare şi nici iertare. Să ne înfricoşăm de răutatea aceasta şi să fugim de ea ca de veninul şarpelui, căci ea este lepădarea Darului Sfânt şi defăimarea milostivirii celei nemăsurate a lui Dumnezeu.
Mulţi dintre credincioşii creştini, care se adapă cu mustul deşertăciunii lumeşti, îşi dau seama de primejdia sufletească în care se află şi doresc mântuirea, dar nu mai au curajul s-o caute. Ei zic că mântuirea lor s-a şters din „Condica lui Dumnezeu" şi orice ar face, nu mai este îndreptare pentru ei. Socotesc că prea mult s-au abătut din calea Sfintelor Porunci şi pentru aceasta Dumnezeu nu-i mai primeşte. Partida aceasta de oameni au pierdut nădejdea mântuirii şi sunt asemenea! unor răniţi, care nu mai primesc nici o doctorie spre vindecare, iar rănile lor se cangrenează şi putrezesc.
Slăbănogirea aceasta sufletească, cu îndoială şi deznădejde, vine şi la mulţi credincioşi, care au hrană pentru suflet precum şi liman prielnic, de mântuire, dar nu ştiu să le preţuiască. Şi anume, sunt unii care au cunoscut deşertăciunea vieţii, s-au trezit din somnul păcatului şi au luat drumul pocăinţei. Dar pricepând ei cât de mult sunt datori lui Dumnezeu pentru păcatele lor şi văzând că nu pot împlini canonul pocăinţei aşa cum se cuvine, încep să se împuţineze la suflet şi pierd nădejdea mântuirii. Sunt însă, şi unele persoane care s-au păzit de viermele stricăciunii lumeşti, au destule cunoştinţe duhovniceşti, însă au o oarecare împuţinare de suflet şi îndoială pentru mântuirea lor.
Urmărind mai cu de-amănuntul diferite cazuri, vom vedea că împuţinarea de suflet şi deznădejdea se ivesc din următoarele motive:
1. Înainte de toate şi la cei mai mulţi este lipsa de povăţuitor duhovniceşti, apoi,
2. Necunoştinţa Sfintelor Scripturi pentru care ne robesc părerile greşite şi înşelăciunea minţii.
3. Vătămarea dreptei credinţe când facem prietenie cu ereticii şi cu necredincioşii,
4. Trândăvia duhului (adică părăsirea celor duhovniceşti şi nesimţirea) fără căinţă,
5. Nemărturisirea curată (când o facem de mântuială sau cu ascunsuri şi pricinuiri),
6. Împărtăşirea cu nevrednicie (când ştim că nu suntem pregătiţi şi ne apropiem cu obrăznicie, de ochii oamenilor),
7. Când suntem stăpâniţi de mândrie şi nu ne plecăm spre vindecare,
8. Când am căzut sub legătură cu afurisenie de la arhiereu sau de la preot şi nu căutăm dezlegare de la slujitorul pe care l-am scârbit,
9. Când am făcut vreo nedreptate mare (prin furt sau prin clevetire şi nu căutăm a repara greşeala, împărtăşindu-ne neîmpăcaţi),
10. Când ne lăsăm robiţi de întristare peste măsură, căci această întristare este însăşi deznădejde,
11. Când din zavistie hulim Sfânta Credinţă, ori numele lui Dumnezeu ori persoanele sfinţite,
12. Când blestemăm (pe noi sau pe alţii) şi ne jurăm fără socoteală şi nu căutăm vindecare.
Sfântul Ioan Iacob Hozevitul-"Hrană duhovnicească"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu