Iată lipsa Domnului în tot timpul acelei nopţi pline de primejdii şi groază a făcut şi mai dorită întâlnirea cu El. Glasul Celui iubit, corespundea întru totul acestui dor, a făcut pe Petru să îndrăznească un lucru, în care credinţa se lupta cu dragostea: "Răspunzând Petru a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe apă” (v. 28).
Această chemare a lui Petru dovedeşte devotamentul faţă de Hristos. Fără îndoială că, în timpul acelei nopţi furtunoase mintea lui Petru era necontenit întoarsă spre Domnul. Dar când a avut fericirea să simtă prezenţa dorită a lui Iisus, cu nerăbdare s-a grăbit să-L întâlnească, fără să pună la socoteală piedicile fizice de netrecut ale mării şi ale furtunii. Acest lucru se vede din faptul că Petru n-a zis: Porunceşte-mi să merg pe mare, căci acest lucru ar fi dovedit o mândrie fără scop. Ci a zis: "Dacă eşti Tu, porunceşte-să viu la tine, pe deasupra apei". Căci vreau să vin la Tine. Cred, nu numai că poţi să mergi Tu pe deasupra valurilor, ci poţi porunci şi altora să facă acelaşi lucru. Această faptă a lui Petru ne dă în acelaşi timp o frumoasă pildă de dragoste către Hristos. Petru a arătat că atunci când vine Hristos la noi, pe drumul binefacerii - şi când nu vine El cu binefacere? - atunci noi trebuie să ne grăbim să-i ieşim în cale pe drumul datoriei, chiar dacă acest drum ar fi primejdios şi chiar dacă ar duce la moarte. Dar este de asemenea un lucru foarte important că Petru, cu toată dorinţa lui de a se întâlni cât mai curând cu Hristos, nu întreprinde nimic pentru împlinirea dorinţei, mai înainte de a primi de la Hristos poruncă în privinţa aceasta. Petru nu zice: Doamne, deoarece eşti Tu, eu voi veni la Tine, ci zice: deoarece eşti Tu porunceşte-mi să viu la Tine. Eu aştept porunca Ta...
Căci creştinul nu trebuie niciodată să se expună la vreo primejdie, până când n-a primit poruncă de la Hristos. Numai când s-a arătat voia specială a lui Hristos, care voie se arată în Evanghelia Sa, numai atunci creştinul trebuie să înfrunte orice fel de primejdie, fără să ia nimic în considerare. Altfel, când creştinul se expune la primejdie din neprevedere, din propria lui voie, îşi pricinuieşte ispite, din care nu se ştie dacă va ieşi mântuit sau pierdut.
Şi deoarece tocmai cu acest rost vrea Petru drumul îndrăzneţ, deoarece Domnul ştia dragostea sinceră şi zelul fără răutate al ucenicului Său, de aceea şi primeşte Domnul propunerea lui Petru şi îi zice: "Vino". După ce Domnul cunoscuse din cele întâmplate mai înainte câtă neputinţă era în firea lui Petru, totuşi aici pune la încercare credinţa şi dragostea ucenicului, îl cheamă să meargă la El pe apă. Căci Domnului i-au bineplăcut întotdeauna dovezile de dragoste ale robilor Săi, chiar dacă sunt legate cu neputinţe şi nedesăvârşiri. Domnul face din neputinţele acestea ale lor mijloace de curăţire şi de sporire a credinţei şi a dragostei. Şi iată acum o minune nouă: "Coborându-se din corabie, Petru a pornit pe apă, ca să meargă la Iisus" (v. 29). Petru s-a coborât din corabie şi călca pe mare, ca şi cum marea ar fi fost un element solid. Mergea ca cineva care merge pe uscat. Petru era om ca toţi oamenii, cu trup material, supus legilor gravităţii, şi totuşi a umblat pe deasupra mării! Cine altul ar fi putut să suspende legile firii, nu numai în folosul propriului Său trup, ci şi pentru trupul altuia, ca şi acesta să umble pe deasupra apei învăluite, care este lichidă şi nestatornică, afară numai de Dumnezeu? Şi cine altul va întreprinde o călătorie atât de îndrăzneaţă, decât un om credincios şi devotat lui Hristos, în măsura în care era Petru? Iată noua minune.
Dar puterea Domnului face şi astăzi minuni, oriunde găseşte credinţă. Dar ce fel de minuni? Cele ce se fac în lumea morală. Lumea păcatului este o mare tulburată, mult mai periculoasă decât marea furtunoasă a Galileii. Este o mare, în care cel ce se cufundă, îşi pierde şi sufletul şi viaţa. Totuşi, cu puterea lui Hristos, creştinul credincios poate să meargă pe suprafaţa acestei mări a lumii, fără să se cufunde în adâncul răutăţii ei, fără să se tulbure şi să fie biruit de momelile şi de plăcerile sau de spaimele lumii. Ci dimpotrivă, el poate să biruiască şi să supună lumea. Aceasta este biruinţa, care biruie lumea: credinţa noastră, declară purtătorul de biruinţă, Evanghelistul Ioan, credinţă din partea creştinilor buni biruitori din orice vreme. Şi adaugă: "Cine este cel ce a biruit lumea, decât ce ce crede că Iisus este Fiul lui Dumnezeu" (I In. 5, 4-5).
Serafim Papacotas- MINUNILE DOMNULUI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu