Predica SF. NICOLAE VELIMIROVICI la duminica a VI-a din POSTUL MARE (Duminica Floriilor)
Cine aduce bucurie casei? Oaspetele binevenit.
Cine aduce si mai mare bucurie casei? Un prieten al casei.
Cine aduce cea mai mare bucurie casei? Gospodarul care se întoarce acasă, după o lipsa îndelungata.
Fericite mâinile care L-au primit pe Domnul nostru Iisus ca pe Oaspetele binevenit!
Fericite buzele care L-au întâmpinat pe El ca pe un Prieten!
Fericite sufletele care s-au închinat Lui ca Gospodar, cu o cântare de bun venit!
Dar unii nu-L cunoşteau pe El, nici nu-L primeau pe El, fie ca oaspete, prieten ori gospodar, ci au luat pietre în mâinile lor ca sa le arunce în El si cu sufletele lor cele muritoare au pus la cale moartea trupului Lui.
Aceasta era firea Dumnezeiasca a Domnului Hristos, ca, oriunde Se arata El - Dumnezeu în trup omenesc - oamenii se despărţeau de-a dreapta si de-a stânga Lui, aşa cum se vor despărţi ei când va veni El în ziua cea de pe urma a istoriei lumii acesteia. Si până în ziua de astăzi, când vorbirea dintre oamenii din lume se îndreaptă către Domnul nostru Iisus, aceştia se despart la stânga si la dreapta. Cât de bine desluşită trebuie sa fi fost aceasta despărţire în zilele vieţii Sale întrupate pe pământ!
Pericopa Evanghelica de astăzi arata doua împrejurări în care se spune lămurit despre aceasta despărţire a oamenilor privitor la simţămintele lor fata de Domnul. Mai întâi, la cina din satul Betania, se aflau, pe de o parte, Apostolii, împreuna cu Lazăr care fusese înviat din morţi, si se mai aflau surorile acestuia, Marta si Maria, care Îl aveau pe Domnul ca oaspete; si, pe de alta parte, se afla vânzătorul Iuda care s-a răzvrătit atunci când Maria a uns capul Domnului cu mir. În cea de-a doua împrejurare, se aflau, pe de o parte, oamenii care I-au făcut o primire triumfătoare la intrarea Domnului în Ierusalim; si, pe de alta parte, se aflau fariseii, cărturarii si înalţii preoţi, care au pus la cale nu numai uciderea lui Hristos, ci si a prietenului Sau, Lazăr.
“Deci, cu sase zile înainte de Paşti, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morţi.” Unde fusese Domnul înainte de aceasta? Din Evanghelia care se afla înaintea acestei pericope, vedem ca îndată după învierea lui Lazăr, Domnul S-a retras în pustie, într-o cetate numita Efraim. El S-a mers acolo pentru a nu fi prins si ucis de către bătrânii iudei, fiindcă învierea lui Lazăr ridicase mânia acestor bătrâni mai mult decât oricare dintre minunile Sale. Ni se arata lămurit faptul ca Lazăr era un om foarte cunoscut si ales. Aceasta se mărturiseşte de către mult popor care se afla la casa sa, atât la vremea morţii sale, cât si după învierea sa: “Si mulţi dintre iudei veniseră la Marta si Maria ca sa le mângâie pentru fratele lor” (Ioan 11:19), si “pentru el, mulţi iudei au venit” sa vadă minunea pe care Domnul o făcuse cu el.
Si astfel, întrucât nu sosise vremea Sa, Domnul a plecat mai departe de Ierusalim si S-a ascuns de vrăjmaşii cei rai. Si El a făcut aceasta pentru noi.
Mai întâi, pentru ca moartea Lui sa nu aibă loc în chip neştiut, ci în fata miilor si miilor de oameni care se vor aduna în Ierusalim pentru Pastile (evreilor); pentru ca lumea întreaga sa poată cunoaşte ca El a murit cu adevărat si pentru ca Învierea Lui sa fie după aceea, o minune limpede si de netăgăduit.
În al doilea rând, ca sa ne înveţe ascultarea desăvârşită fata de Voia lui Dumnezeu - pentru ca noi sa nu ne repezim sa murim din vreo pricina sau alta, după hotărârea noastră, ci sa facem Voia lui Dumnezeu si sa fim gata sa suferim atunci când Dumnezeu hotărăşte şi Îşi descoperă Voia Lui. Pentru ca, daca noi ne lăsam cu totul în Voia lui Dumnezeu, ” si par din capul vostru nu va pieri”(Luca 21:8), si totul ni se va întâmpla noua la vremea potrivita, nici mai devreme, nici mai târziu.
Daca suntem vrednici sa murim cu moarte duhovniceasca pentru Domnul Hristos si daca în acelaşi timp, facem ascultare desăvârşita fata de Voia lui Dumnezeu, căutând în aceasta slava lui Dumnezeu si nu pe a noastră, atunci moartea noastră mucenicească va veni la vremea potrivita si în acel chip, care va aduce cel mai mare ajutor atât noua, cât si celor apropiaţi noua.
De aceea, noi nu trebuie sa credem ca Domnul Iisus fugea de moarte ascunzându-Se de călăii Săi; El nu fugea, ci numai Îşi amâna moartea până la vremea hotărâta de către Tatăl Sau, vremea când moartea Sa va fi de cel mai mare preţ pentru omenire. Din cele ce relatează Evanghelia, este cu totul lămurit faptul ca Dumnezeu nu Se înfricoşa de suferinţa si de moarte în nici un chip. Odată, pe când spunea mai dinainte despre suferinţa si moartea Sa si Petru si-a făcut gândul sau ca aceasta nu se va întâmpla niciodată, Domnul l-a certat pe Petru si i-a zis: “Mergi înapoia Mea, satano! Căci tu nu cugeti cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor!” (Marcu 8:31-33).
Cu sase zile înaintea Paştilor, Domnul S-a întors în Betania, unde locuia prietenul Sau Lazăr - cel pe care Domnul îl înviase din morţi. Acolo Îl aştepta cina: “Si I-au făcut acolo cina, si Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau cu El la masa” . (Evanghelistul Ioan nu ne spune în casa cui se servea cina aceea. La prima vedere, se pare ca cina era chiar în casa lui Lazăr. Dar, potrivit lui Matei (26:6) si lui Marcu (14:3) - care, de asemenea, relatează aceasta întâmplare - se vede lămurit ca cina era în casa lui Simon, leprosul. Altfel, s-ar înţelege ca aceeaşi întâmplare a avut loc de doua ori în Betania, într-un timp foarte scurt: o data în casa lui Lazăr si o data în casa lui Simon leprosul, ceea ce este greu de crezut. Este neîndoios faptul ca acest Simon L-a întâmpinat cu bucurie pe Domnul, fiindcă Domnul îl vindecase de lepra, aşa cum era de neînchipuit ca un lepros sa pregătească cina si sa cheme oaspeţi, când neamurile cele mai apropiate nu cutezau sa intre în legătura cu el, gândindu-ne la asprimea legii lui Moise.)
“Iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau cu El la masa. ” Evanghelistul întăreşte aceasta dinadins, pentru a arata adevărul învierii lui Lazăr. Bărbatul înviat din morţi ducea o viata normala, umbla de colo colo, mergea pe la oameni acasă, mânca si bea. Nu era o umbra nematerialnică care, prin închipuire, sa se arate înaintea oamenilor si apoi degrabă sa dispară, ci un om viu, sănătos, normal, aşa cum fusese înainte de boala si moartea sa.
Domnul îl adusese iarăşi la viata si apoi a plecat pentru câteva zile din Betania în cetatea Efraim. Lazăr a rămas cu viata atât când Hristos era de fata, cât si atunci când El nu era; de aceea, nu se poate spune ca Lazăr doar părea ca este viu pentru alţii, atunci când Hristos era de fata si îl stăpânea.
Iată, acum, când Domnul Se întoarce în Betania, Lazăr sade la masa cu Domnul, lângă care şedea si oaspetele Simon - probabil ca acesta era si rudenie cu Lazăr. Ce privelişte minunata! Domnul sade la masa cu doi bărbaţi cărora El le dăduse mai mult decât ceea ce ar fi putut face lumea întreaga: El îl înviase pe unul din morţi si îl vindecase pe celalalt de lepra. Trupul celor doi începuse sa putrezească - al unuia în mormânt si al celuilalt de lepra. Prin puterea Lui minunata, El a readus viata în unul si starea de sănătate în celalalt. Si acum, chiar înainte de a porni pe drumul Crucii, El S-a abătut ca sa-i vadă si a aflat în ei prieteni plini de recunoştinţa.
O, daca ne-am da seama cu toţii cum Hristos, în fiecare zi, ne izbăveşte de stricăciunea acestui pământ si de lepra vieţii acesteia stăpânite de patimi, L-am întâmpina si L-am primi în inimile noastre si nu L-am lăsa niciodată sa plece de sub acoperisul sufletului nostru!
“Deci Maria, luând o litra cu mir de nard curat, de mare pret, a uns picioarele lui Iisus si le-a sters cu parul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului. ”
Primii doi Evanghelişti povestesc faptul ca femeia a turnat mir pe capul lui Hristos, Sfântul Marcu a mai adăugat ca ea, “spărgând vasul, a turnat mir pe capul lui Iisus” (Marcu 14:3).
Uleiurile de cel mai mare preţ erau păstrate în vase bine făcute si pecetluite cu mare grija. Femeia a spart vasul si-a turnat mir mai întâi pe capul Lui si apoi - ca semn de mare respect si smerenie fata de El - pe picioarele Lui.
Ea nu a mai zăbovit ca sa deschidă vasul cu grija, ci l-a spart cu scopul de a turna peste Domnul tot mirul si sa nu mai rămână nimic. Si astfel, în vreme ce Marta slujea în casa si la masa, aşa cum obişnuia ea, Maria, în felul ei, si-a arătat si ea evlavia fata de Învăţătorul făcător de minuni. Fiecare dintre cele doua surori si-a arătat evlavia fata de Domnul în chipul sau.
Cu un alt prilej, când Marta iarăşi slujea si Maria şedea la picioarele lui Hristos si asculta cuvintele Lui cele sfinte, Iisus a adus lauda mai înalta Mariei decât Martei, spunând: “Maria partea cea buna si-a ales” (Luca 10:42), dorind sa întărească prin aceasta însemnătatea mai mare a râvnei duhovniceşti fata de râvna muncii.
Acum, Maria dobândise mirul cel de nard de mult preţ si, după un obicei răsăritean, îl turnase pe capul si pe picioarele Celui Unuia Care, prin curăţia Sa mai presus de fire, a spălat si a uns sufletul ei. Cei ce erau de fata la acestea, au avut răspuns diferit; cei mai mulţi dintre ei au rămas tăcuţi si tăcerea aceasta era răspunsul lor la fapta Mariei, dar unul dintre ei - chiar singurul dintre ei - nici nu a păstrat tăcerea, nici nu a încuviinţat fapta. Evanghelistul, care era si el de fata, descrie nemulţumirea aceluia singur, în chipul acesta:
“Iar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea sa-L vândă, a zis: Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari si sa-i fi dat săracilor? Dar el a zis aceasta nu pentru ca îi era grija de săraci, ci pentru ca era fur, si, având punga, lua din ce se punea în ea. ”
Potrivit primilor doi Evanghelişti, nu numai Iuda a fost cel care s-a împotrivit, ci si ceilalţi ucenici (Matei) si alţii dintre cei care erau de fata (Marcu). Faptul ca s-au împotrivit mai mulţi, fie în taina în sufletele lor, fie pe şoptite, se face lămurit din răspunsul lui Hristos din Evanghelia de astăzi: “Las-o… ca pe săraci întotdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi întotdeauna.”
Domnul a răspuns la plural. Dar oricât de mulţi s-au împotrivit si oricât de limpede era nemulţumirea lor, este semnificativ faptul ca Iuda era cel mai mânios, nemulţumirea lui s-a arătat cu glas, cu glas mare.
De ce Evanghelistul îl pomeneşte numai pe el, întărind aceasta în chip deosebit, dând numele sau întreg si faptul ca urma să-L vândă pe Domnul? Pentru ca cititorul sa nu-l ia drept celalalt Apostol Iuda. Atunci, Iuda s-a împotrivit pentru ca acest mir de mult preţ a fost turnat fără pricina si nu a fost vândut pe bani care sa fie daţi la săraci. El a mai arătat si preţul ridicat al acestui mir bine mirositor: trei sute de dinari. Acesta era într-adevăr un preţ ridicat pentru un vas cu mir, care era preţuit în general la câţiva bănuţi de aur.
Dar aceasta arata adânca evlavie pe care o avea Maria fata de Domnul Iisus. Cine ştie câta vreme strânsese ea, ca sa aibă atât de mulţi bani, ca sa-i dea pe toţi deodată si sa dea o astfel de semnificaţie veşnica acestei clipe fără de asemănare? Iuda s-a simţit foarte îndurerat ca aceşti bani de aur nu ajunseseră în punga lui. Evanghelistul spune deschis ca el era “fur”.
Domnul trebuie sa fi ştiut ca Iuda fura din punga în care se ţineau bănuţii adunaţi pentru săraci. Dar, chiar daca era aşa, El niciodată nu l-a dat pe Iuda pe fata pentru furt, poate pentru ca El nu preţuia de loc banii si nu voia sa vorbească despre ei, sau poate pentru ca El aştepta clipa potrivita ca sa poată spune totul despre Iuda, în câteva cuvinte. Iată cuvintele cumplite pe care le-a rostit Domnul ucenicilor Săi despre Iuda: “Oare nu v-am ales Eu pe voi, cei doisprezece? Si unul dintre voi este diavol!”
Atunci, de ce sa fie numit Iuda fur, când el merita sa fie numit diavol?
La împotrivirea lui Iuda, Domnul a răspuns astfel: “Las-o, ca pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Ca pe săraci întotdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna.”
O, ce răspuns minunat si cu simţire este acesta!
Aceleaşi buze care spuseseră: “Milă voiesc, iar nu jertfă” şi care spuseseră tânărului bogat: “Vinde averea ta şi dă-o săracilor” - aceleaşi buze îndreptăţesc acum vărsarea mirului de mult preţ de către Maria. Nu cumva este aici vreo împotrivire? Nu; nici un fel de împotrivire, căci “omul nu trăieşte numai cu pâine” si fapta aceasta a Mariei este atât jertfa, cât si milostenie - fata de cel mai mare Sărac care a călcat vreodată pe acest pământ.
El nu este cel care a fost întotdeauna sărac - ai cărui bunici si străbunici au fost săraci - care este prea sărac, ci Împăratul care se aşează deopotrivă cu săracii, care este cu adevărat sărac; aşadar, ce sa spunem despre Împăratul împăraţilor care, stăpânind peste cetele de îngeri fără de moarte, din cel dintâi ceas al facerii, Se întrupează din dragoste pentru oameni, născându-Se într-o peştera si fiind sluga tuturor?
Vacile si oile au dat ieslea lor Noului-Născut, dar după moartea Lui cine va unge trupul Sau cu mir, aşa cum era obiceiul si pentru cei săraci atunci când mureau? Iată cine va face aceasta - Maria. Învăţată de Duhul Sfânt, ea săvârşeşte mai dinainte ritualul ungerii trupului lui Hristos, pregătindu-l astfel pentru înmormântare.
Pentru ea, aceasta este o cina de taina la care ea pecetluieşte o taina, nu asupra trupului celui viu al Domnului, ci asupra leşului Sau. Ca si cum ea ar fi ştiut ca Făcătorul de minuni, Cel cu tărie, care îl adusese pe fratele ei mort printre cei vii si îl adusese printre cei sănătoşi pe oaspetele cel lepros, va cădea în doua-trei zile în mâinile oamenilor celor rai, cine Îl va da pe El la moartea călăului. Aşadar - “Las-o”; las-o sa împlinească aceasta pregătire pentru înmormântare asupra trupului Meu.
Pe săraci îi veţi avea întotdeauna cu voi si voi trebuie sa va osteniţi sa îndepliniţi poruncile Mele despre milostenie. Tot ceea ce faceţi pentru cei săraci, pentru Mine faceţi; si, de asemenea, tot ceea ce Mie Îmi faceţi, voi faceţi pentru săraci. Tot ceea ce faceţi pentru Mine, Eu va voi întoarce însutit vouă si săracilor voştri.
Domnul a mai spus: “Adevărat zic vouă: Oriunde se va propovădui Evanghelia, în toata lumea, se va spune si ce a făcut aceasta, spre pomenirea ei” (Marcu 14:9).
Vedeţi cum Domnul nostru cel împărătesc răsplăteşte împărăteşte slujirea făcută Lui? El răsplăteşte dragostea cu dragoste însutita si, pentru cei trei sute de dinari pentru care s-a plâns Iuda, a răsplătit pe Maria cu viata veşnica. Cu cei trei sute de dinari pe care furul Iuda i-ar fi ascuns în întuneric împreuna cu numele Mariei, Maria a cumpărat un mărgăritar fără de preţ: o învăţătura de folos pentru milioane si milioane de creştini; o învăţătura despre felul în care Domnul da răsplata împărăteasca celor care Îi slujesc.
“Deci mulţime mare de iudei a aflat ca este acolo si a venit nu numai pentru Iisus, ci sa vadă si pe Lazăr, pe care-l înviase din morţi. Si s-au sfătuit cu arhiereii ca si pe Lazăr sa-l omoare. Căci, din cauza lui, mulţi dintre iudei mergeau si credeau în Iisus.”
Si aici, iarăşi oamenii au fost despărţiţi de puterea lui Hristos. Unii merg sa vadă pe Făcătorul de minuni si pe Lazăr, minunea Făcătorului de minuni; alţii uneltesc sa-i ucidă pe amândoi - nu numai pe Hristos, ci si pe Lazăr.
De ce pe Lazăr? Ca sa nu mai fie martorul viu al lucrărilor minunate ale lui Hristos. Atunci, de ce nu au pus ei la cale sa ucidă pe toţi bărbaţii, femeile si copiii asupra cărora Îşi arătase Domnul puterea Lui Dumnezeiasca - toţi orbii care au văzut, surzii care au auzit, muţii care au vorbit, posedaţii de diavol care s-au însănătoşit, morţii care au fost aduşi iarăşi la viata, leproşii care s-au curăţit si paraliticii, ologii si smintiţii care au fost vindecaţi … si toţi cei care au fost însănătoşiţi în chip minunat?
Mărturisitorii puterii făcătoare de minuni a lui Hristos erau de găsit în oraşele si satele de pe toata întinderea Israelului. De ce nu se sfătuiau arhiereii sa-i ucidă pe toţi si nu numai pe Lazăr? Nu pentru ca acestor oameni rai le era frica sa verse sânge si sa-i pornească pe oameni împotriva lor, ci pentru ca le-ar fi fost cu neputinţă sa împlinească aceasta si ar fi fost primejdios pentru ei.
Dar ei voiau sa-l ucidă pe Lazăr, mai ales pentru ca învierea lui a adus mai multa nelinişte printre iudei, decât oricare alte minuni ale Mântuitorului; si pentru ca mulţi oameni, mergând sa-l vadă pe Lazăr, văzându-l, au început sa creadă în Domnul Iisus; si poate pentru ca erau foarte aproape si ei se temeau ca toţi oamenii care erau adunaţi în Ierusalim pentru Sărbătoare vor merge în Betania sa-l vadă pe cel care fusese înviat din morţi si vor ajunge sa creadă în Hristos.
Si astfel, în vreme ce oamenii îşi căutau mântuirea, căpeteniile lor duhovniceşti se sileau sa-i îngrădească si sa-i împiedice pe calea mântuirii. Dar toate ostenelile acestor cârmuitori rai de oameni care voiau sa pună capăt lucrărilor lui Dumnezeu au fost deşarte. Cu cât s-au împotrivit aceştia mai mult lucrărilor lui Dumnezeu, cu atât mai desluşit se vedeau aceste lucrări.
Acest lucru s-a făcut mai lămurit mai târziu în istoria Bisericii lui Hristos, chiar până în zilele noastre: o întreaga armata a împotrivitorilor Biserici lui Hristos au lovit-o dinafara si dinăuntru, dar toate aceste loviri nu numai ca nu au izbândit, ci, dimpotrivă, au dus la răspândirea si statornicirea ei în lume. Mâinile neputincioase ale omului nu ar fi putut sa aiba izbânda împotriva Atotputernicului Ziditor si a lucrărilor Sale. Se face numai Voia Lui cu toate puterile împotrivitoare, fie din iad ori de pe pământ.
Următoarea întâmplare din Evanghelia de astăzi arata faptul ca oamenii erau cu mult mai deschişi adevărului decât căpeteniile lor - aceia aveau inima mult mai mare si mai plina de recunoştinţa. Aceasta întâmplare este intrarea triumfătoare a lui Hristos în Ierusalim.
“A doua zi, mulţimea multa, care venise la sărbătoare, auzind ca Iisus vine în Ierusalim, au luat ramuri de finic si au ieşit în întâmpinarea Lui si strigau: Osana! Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!”
În ziua care a urmat după cina din Betania, Domnul a pornit spre Ierusalim, spre cetatea care “ucidea proorocii”.
Dar Ierusalimul nu era numai sălaşul fariseilor strâmtoraţi la minte, al cărturarilor mândri si al înalţilor preoţi urâtori de Dumnezeu, ci mai erau si mulţimi mari de oameni, o mulţime de pelerini si evlavioşi, bărbaţi si femei.
În timpul Pastilor, Ierusalimul avea aproape tot atât de mulţi locuitori ca si Roma, capitala de atunci a lumii. Aceasta mulţime nenumărata de oameni - o mare mulţime de oameni cu o judecata pătrunzătoare si libera - era adunata la Ierusalim , pentru a se apropia de Dumnezeu. În felul acesta, în aceasta zi, ei au avut cu adevărat o simţire a apropierii tainice a lui Dumnezeu si au văzut în Domnul Iisus pe îndelung aşteptatul Împărat din casa lui David.
De aceea, când cobora Domnul de pe Muntele Măslinilor, aceşti oameni suiau ca să-L întâmpine. Unii îşi aşterneau vesmintele pe cale, înaintea Lui, alţii tăiau ramuri de finic si împodobeau cu ele drumul si cu toţii strigau cu bucurie întâmpinându-L: “Osana! Osana Fiului lui David! Osana întru cei de sus!”
Binecuvântat fie Împăratul lui Israel, care vine întru numele Domnului! Împotrivindu-se ameninţării Romei, împotrivindu-se stricăciunii si micimii neschimbate a bătrânilor lor, sufletele oamenilor credeau în puterea unei minuni de la Dumnezeu , care va schimba întreaga împrejurare, cu neputinţa de răbdat.
Si sufletele oamenilor simţeau ca izvorul acestei minuni era Domnul Iisus si de aceea L-au întâmpinat cu atâta bucurie. Oamenii nu au cunoscut cum a săvârşit El aceasta schimbare hotărâtoare de-a lungul întâmplărilor; ei fuseseră povăţuiţi sa aştepte sa se înfăptuiască numai într-un anumit chip si acela era cu ajutorul împăratului din Casa lui David, care va stăpâni în Ierusalim pe tronul lui David. Pentru aceasta pricina, oamenii L-au văzut pe Iisus ca pe un împărat si L-au întâmpinat cu bucurie si cu nădejdea ca El va împăraţi acum în Ierusalim, cu totul altfel decât în Roma si în Ierusalimul zilelor lor.
Dar credinţa oamenilor stârnea frica fariseilor; si aceasta bucurie le-a adus lor mânie. De aceea unii farisei I-au spus lui Hristos ca sa-i stăpâneasca pe ei ca sa nu mai strige în felul acela. Dar blândul Hristos, care era Îşi cunoştea puterea Sa fără margini, le-a răspuns: “Zic vouă: Daca vor tăcea aceştia, pietrele vor striga” (Luca 19:40). Acesta este răspunsul Împăratului împăraţilor, îmbrăcat precum omul cel sărac si călărind pe un asin, căci Evanghelistul povesteşte cum calarea Domnul pe un asin în aceasta intrare biruitoare:
“Si Iisus, găsind un asin tânăr, a şezut pe el, precum este scris: “Nu te teme, fiica Sionului! Iată Împăratul tău vine şezând pe mânzul asinei.”
Ceilalţi Evanghelişti povestesc în amănunt cum Domnul, fiind atât de sărac ca nu avea nimic al Sau, a ajuns sa aibă un asin. De aceea, Sfântul Ioan trece peste aceasta, socotind un lucru deja cunoscut si spune doar atât: El a găsit un asin.
Luca, Evanghelistul care da cele mai multe amănunte, povesteşte despre puterea si mai dinainte cunoaşterea minunata a lui Hristos, prin care a găsit asinul: “Mergeţi în satul dinaintea voastră si, intrând în el, veţi găsi un mânz legat pe care nimeni dintre oameni n-a şezut vreodată. Si, dezlegându-l, aduceţi-l.” (Luca 19:30).
La porunca Lui, ucenicii au pornit si l-au găsit întocmai cum spusese El. Mânzul era cu mama lui. De ce nu a mers Domnul calare pe asina, ci pe mânzul pe care nu călărise încă nimeni? Pentru ca asina nu se lasă nici călărită, nici condusa. Asina semnifica poporul iudeu si mânzul semnifica neamurile păgâne. Aceasta este tălmăcirea data de Părinţi si este neîndoios ca tălmăcirea lor este dreapta.
Israelul Îl va prigoni pe Hristos si păgânii Îl vor primi. Cei mai mulţi dintre păgâni vor fi purtători de Hristos de-a lungul istoriei si vor intra cu El în Ierusalimul de sus, în Împăraţii cerurilor.
“Acestea nu le-au înţeles ucenicii Lui la început, dar când S-a preaslăvit Iisus, atunci si-au adus aminte ca acestea erau scrise pentru El si I le-au făcut Lui”. În general, ucenicii au înţeles foarte puţin din ceea ce s-a întâmplat cu Învăţătorul lor până când El le-a sporit înţelegerea (Luca 24:45) si Duhul lui Dumnezeu i-a luminat cu limbi de foc. Numai atunci au priceput ei toate lucrurile, aducându-şi-le aminte.
“Deci da mărturie mulţimea care era cu El, când l-a strigat pe Lazăr din mormânt si l-a înviat din morţi. De aceea L-a si întâmpinat mulţimea, pentru ca auzise ca El a făcut minunea aceasta”.
Aici se vorbeşte despre doua categorii de oameni: unii care au fost de fata la învierea lui Lazăr în Betania, si alţii care erau oaspeţi ai Ierusalimului si care auziseră de la primii despre lucrarea minunata asupra lui Lazăr.
Cei din primul grup erau mărturisitori, ce văzuseră cu ochii lor, si cei din al doilea grup au venit să-L întâlnească din pricina acestei marturii. Si în vreme ce fumul jertfelor se ridica deasupra Templului lui Solomon; în vreme ce cărturarii se sfădeau cu putere, cu privire la tablele Legii celei vechi a lui Moise; în vreme ce preoţii nepăsători, mărindu-se, făceau pregătiri pentru sărbătoare; în vreme ce bătrânii poporului îşi crispau buzele ca sa-i lămurească mai bine pe oameni ca aceasta mulţime se strânsese acolo pentru folosul acelora; în vreme ce leviţii făceau împărţire limpede, care sa-i mulţumească, a jertfelor care le aparţineau lor - oamenii umblau râvnitori după minuni si după Săvârşitorul acelor minuni.
Si valuri mari de oameni îşi întorseseră spatele către Templul lui Solomon din Ierusalim, aducătorilor de jertfe si preoţilor si întregii acestei lucrături a societăţii de piaţa pe care o făcuseră; poporul întorsese spatele tuturor acestora si îşi îndreptase fata către Muntele Măslinilor, de unde venea Făcătorul de Minuni.
Ce folos le puteau aduce turnurile moarte ale Ierusalimului, cu morţii cei vii din ele, sufletelor flămânde si însetate ale oamenilor, care căutau o spărtura în cerurile închise si priveliştea Dumnezeului Celui viu?
Cele doua chipuri ale mândriei - aceea a romanilor si aceea a fariseilor - care au umplut Ierusalimul, nu erau în stare sa plăsmuiască nici măcar un singur fir de par, fie alb sau negru. Si iată, coborând de pe Muntele Măslinilor, era Cel Unul care, cu glasul Sau, a chemat din mormânt pe mortul cel de a Patra Zi, înviindu-l din morţi si slobozindu-l din stricăciunea mormântului!
O, oare când ne vom îndepărta duhurile de lucrăturile înfumurate dar neputincioase ale lumii acesteia si le vom întoarce către Muntele cel ceresc, către Împăratul Hristos?
O, când ne vom pune toata nădejdea noastră în El? Sufletul nostru Îl căuta pe Izbăvitorul păcatului si al morţii, pe care lumea întreaga nu-L poate întrece prin propriile osteneli.
Hristos este acest Izbăvitor. Sufletele noastre sunt flămânde si însetate de Împăratul smerit dar întru putere mare: smerit întru puterea Sa, dar puternic întru smerenia Sa, sufletele noastre Îl caută pe Împăratul care este prietenul fiecăruia dintre noi, pe Împăratul a cărui împărăţie nu are margini si a cărui dragoste pentru oameni nu se poate măsura.
Acesta este Împăratul, Domnul nostru Iisus Hristos. De aceea, noi toţi strigam către El: “Osana! Osana!”
Lui sa-I aducem slava si lauda, dimpreună cu Tatăl si cu Duhul Sfânt - Treimea cea de-o-fiinţă si nedespărţita, acum si pururea si-n vecii vecilor. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu