Interviu cu părintele Cleopa Ilie
de Valeriu Dăescu
DESPRE SUFLET
- Părinte arhimandrit, toate cărţile pe care le-aţi scos în lume, sunt gândite şi trudite pentru a scoate în lumină valoarea sufletului. „Valoarea sufletului" este chiar titlul unei cărţi pe care aţi publicat-o la Galaţi. Despre valoarea sufletului vorbiţi de fiecare dată, din zorii zilei, până târziu în noapte, sutelor, miilor de pelerini, pentru miile de credincioşi care vin aici, în faţa chiliei dumneavoastră, ca în faţa unui izvor al tămăduirii sufleteşti. Cărţile sfinte spun că noi putem dobândi totul în lume, chiar lumea întreagă, dar putem pierde un singur lucru: sufletul.
- Dacă ai pierdut sufletul, ai pierdut mai mult decât toată lumea. Toată lumea nu face cât un suflet. O spune nu un prooroc, ci Hristos. Ce va da omul în schimb pentru sufletul său? Chiar dacă ar dobândi toată lumea, tot în iad se duce! Sufletul e mai scump decât toate popoarele, decât toate continentele, decât toată lumea - sufletul unui om.
- Dar ce se întâmplă atunci când peste ochiul sufletului, peste ochiul minţii se aşează orbirea?
- Orbirea spirituală, aşa se cheamă. Orbirea sufletului se face prin păcat: prin uitare, neştiinţă şi trândăvie. Acestea trei orbesc sufletul cel mai tare... uitarea, neştiinţa şi trândăvia. Acestea orbesc sufletul şi-l duc la păcat şi păcatul îl orbeşte şi mai tare. Păcatul este întuneric. Da, măi frate...
- Deci, păcatele sunt lucruri ale întunericului.
- Întunecă şi mintea, şi inima, şi toate.
- Putem să îndepărtăm tina aceasta de pe ochiul sufletului?
- Eu sunt păcătos, nu pot nimica, nimica... ştii cine poate? Cine s-a unit cu Hristos. Că Mântuitorul spune: „Rămâneţi întru Mine şi Eu întru voi. Fără de Mine nu puteţi face nimic!" Cine s-a unit cu Hristos, toate le poate. Cine nu - cum sunt eu, păcătos şi rob al păcatului şi al trupului şi al lumii şi al diavolului - nu poate nimica, e păcătos. Acela care s-a unit cu Hristos are pe Hristos în mintea şi-n inima lui, şi în Hristos toate le poate.
- Deci, în Hristos, toate le poate omul.
- Da, cu Hristos. Iar fără El, nimic! Suntem praf şi cenuşă. Poţi să fii general, poţi să fii patriarh, poţi să fii rege, poţi să fii voievod, poţi să fii ministru, poţi să fii orişice...
- Acest pumn de praf şi cenuşă totuşi are în el o lumină. Este lumina pe care ne-a dat-o Creatorul dintru început.
- Măi, dacă o are, să-L preţuiască pe Cel ce i-a dat-o. Şi să se roage din adâncul inimii s-o păstreze, puterea, dumnezeirea, această lumină în mintea şi-n sufletul lui. Că nu putem nimic fără Dumnezeu.
- Oamenii când vin la dumneavoastră, aici, în faţa chiliei, vor în primul rând acest lucru - să le îndepărtaţi pata de întuneric de pe ochii minţii.
- Ei vin, săracii, aduşi de îngerii păzitori ai lor şi de conştiinţa lor. Că fieca-re-i cu necazul lui, ştie fiecare al lui. Şi el vine cu credinţă, şi dacă cumva se tămăduieşte, orice cere el, nu-i de la noi: pentru credinţa lui.
- Aşa a spus întotdeauna Mântuitorul: fie ţie după credinţa ta.
- Da, după credinţă. Dacă-i vezi tu, că vin de la Timişoara, din Dobrogea, din Maramureş, Ardeal, din toate părţile, sunt drumuri, şi ei vin săracii, ca albinele.... eu, când îi văd, câteodată mă apucă plânsul. Văd că-i aduce Duhul Sfânt, şi credinţa lor, săracii, care-o au către sfintele mănăstiri, că mănăstirile sunt nişte limanuri pentru sufletul poporului român. Că nu vin numai la noi, la toate sfintele mănăstiri se duc. Aleargă săracii ca să câştige iertarea păcatelor, să câştige cunoştinţe de lucrurile cele duhovniceşti, pentru folosul sufletesc al lor. Nu noi, toate le lucrează puterea cea negrăită. Nu pentru noi, pentru credinţa lor curată cu care aleargă Ia Domnul.
VIAŢA ÎN MĂNĂSTIRE
- De aproape 70 de ani sunteţi în lucrarea şi în rânduiala monahismului.
- Din '24. Fraţii mei au fost veniţi înaintea mea.
- Iar dumneavoastră aţi adus-o în mănăstire pe maica dumneavoastră, după ce a plecat la ceruri tatăl.
- S-a dus. A trăit peste 90 de ani. 25 de ani, 26 de ani aproape a trăit şi ea în mănăstire. Ea tot plângea, aşa avea obiceiul. Şi să facă milostenie. Tot dădea milostenie. A fost un suflet bun, săraca. Ştii ce înseamnă a fi călugăr? întreabă pe Sfântul Ioan Scărarul. Că monah acela este, care a ieşit cu totul cu mintea sa din lume şi pururea se roagă lui Dumnezeu. Păi, acea lucrare eu, păcătosul, nici n-am avut-o, nici n-o am şi nici - n-o voi avea, că-s leneş şi nesimţitor. Să te duci să cauţi, poate vei găsi un călugăr pe undeva.
- Poate să refac drumurile dumneavoastră, în sihăstria pădurilor, unde aţi stat ascuns sub pământ atâta amar de vreme...
- Ah, acolo nu mai găseşti nimic. Acolo, de-amu, nu mai ajung în viaţa asta: e de-aici, la 150 km. Eu nu mă mai bizui să mă duc pe-acolo... De trei ori am fost arestat. Au trecut, ca un vis, toate, ca un vis. Dumnezeu să-i odihnească pe toţi care au murit în dreapta credinţă!
- Părinte arhimandrit, cum aţi trăit acolo, sub pământ, la câţiva metri sub pământ, fiind luminat numai de Duhul Sfânt şi de lumina mică a candelei? Câţi ani aţi trăit acolo?
- Nouă ani şi şapte luni. Asta nu ţi-aş spune, câte ispite am avut cu dracii, şi câte necazuri... nu! Pentru că mila lui Dumnezeu m-a ajutat şi n-am nevoie eu să trâmbiţez. Zice aşa Sfântul Isac: „Nu povesti ale tale!" Ştiţi ce-am făcut eu? Am mâncat, am dormit, am stat degeaba, n-am făcut nimica nici în pustie, nici în mănăstire. încă n-am pus început bun. Cine-a întreba, aşa să spuneţi: e-un moşneag stricat de minte.
- Aceasta nu este o trâmbiţare, iertaţi-mă!
- Nu-i voie... nu-i voie...
- Dar omul acesta atât de sfârtecat de griji, atât de împătimit de toate ale vieţii, atât de învălurat, atât de înnegurat, atât de pornit în toate părţile şi râvnind totul poate are nevoie de un exemplu; nevoia de modele există...
- Avem milioane de milioane de modele de la sfinţii părinţi, de la sfinţii apostoli, de la sfinţii prooroci, de la sfinţii patriarhi, de la cuvioşii părinţi, nu de la mine. Milioane sunt acolo. Că le spune: uite aşa au trăit sfinţii, uite aşa... uite, apostolul Pavel, când a vrut să spună o ispravă a lui mare, cum n-a avut nici un apostol — că a fost răpit până la al treilea cer. Când am vorbit în Grecia, la Atena, cu 24 de mitropoliţi în jurul meu, patru ore, veneam din Sfântul Munte, în '77, ei m-au întrebat: Părinte, cum ai stat în pădure? Prea Fericiţilor şi Prea Sfinţiţilor, Apostolul Pavel, când a vrut să spună o ispravă a sa, nu a spus că e a sa. „Ştiu pe un om oarecare, care acum 14 ani în urmă, s-a răpit până la cer, al treilea cer; în trup sau afară din trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie." - aşa a spus de el. N-avem noi voie să trâmbiţăm că am făcut..... n-am făcut nimica! Sunt un putregai! Un hârb legat cu sârmă! Un moşneag! Beţiv, lacom, leneş, somnoros. Când te-a întreba cineva, [să spui]: E un moşneag putred! Un hârb legat cu sârmă!
- Hai să vorbim, părinte arhimandrit, despre un oarecare! Care a venit ' la mănăstire, a trebuit să se retragă în vârful munţilor...
- Da, da... te-ai făcut avocat, mânca-te-ar Raiul să te mănânce! Tocmai din Bucureşti a venit. Ca să afle de la un putregai de moş... ce să afle, măi? Un hârb, mâine se-ngroapă. Veşnica pomenire! Dar uite cum a venit, măi, ce şmecherie! Dar câţi vin de aceştia! Dar a venit un grup, de la Iaşi, tot aşa: „Am auzit aşa, am auzit aşa..." Tot ce-ai auzit bun de mine, să nu crezi! Ce-ai auzit rău să crezi! Dar ce-ai auzit de bine, să nu crezi, că eu nici un bine n-am! Hei, mânca-v-ar Raiul să vă mănânce! Ia uite cum stau! De-aş avea o traistă, să-i pun I într-o traistă, să-i duc în Rai, să-i dau într-o grădină frumoasă, acolo...
- Cuvioşia voastră, ce ascultări aţi avut în aceşti 70 de ani?
- Eu am fost la vaci, doi ani; la cai, la bucătărie, paraclisier, trapezar; la oi am stat zece ani şi şapte luni. De la oi m-au luat în '40 şi m-au pus stareţ. M-au întrebat prin Serbia, prin Bufgaria, prin Italia, ce studii am. Vino la mine să-ţi arăt studii: gluga-i sub cap, opincile sub pat, băţu-i acolo, de corn, că l-am purtat în mână atâţia ani. Astea-s studiile mele. Marile studii!
- Aţi păstorit oile...
- ... zece ani şi şapte luni!
- ... păstoriţi de atâţia ani sufletele oamenilor...
- Nu păstoresc, nu mă pot păstori pe mine. Sunt un putregai. Opincile sunt sub pat, şi băţul cel de corn e acolo, care l-am purtat în mână atâţia ani, la ascultare, la oi... ehei! Am stat cu părinţi mari, acolo: cu Galaction, cu Antonie. Părinţi mari... Dar, fiindcă aţi întrebat de studiile mele, iacă, aiestea sunt! Nu găsiţi la mine nici studii, nici viaţă, nici fapte bune, nimic, numai răutăţi!
- Găsim, în schimb, un vraf de cărţi.
- Astea, când eram liniştit, am mai avut timp.
- V-aţi asumat această răspundere de a-i duce pe aceşti credincioşi, pe toţi, odată cu dumneavoastră, în Rai. Care este calea spre Rai?
- Calea spre Rai, mamă, săracii, tot o ştiu: să iubeşti pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul, şi pe aproapele ca pe sine. Şi te duci în Rai. Şi cât aţi putea, străduiţi-vă: oleacă la post, oleacă la rugăciune, oleacă la milostenie, mergeţi la biserică... Foarte ne-a iubit pe noi Dumnezeu şi ne iubeşte. Dacă a venit El din cer, să se facă ca noi, ca să putem vorbi cu Dânsul; şi apoi să ne înveţe pe noi tot sfatul lui Dumnezeu, şi apoi să sufere pentru noi până la moarte, şi moarte de răstignire pe cruce. Dacă El ne-a iubit şi ne iartă când greşim şi ne primeşte... Petru II iubea mult pe El, dar era cam iute. Şi-L întreabă odată pe Mântuitorul: „Doamne, dar de câte ori am să iert eu pe fratele meu? Până la şapte ori pe zi?" I se părea că e mare milostiv. I-a curmat asta Mântuitorul: „Petre, nu zi de şapte ori, de şaptezeci de ori câte şapte, într-o zi!" Ai auzit bunătatea şi mila lui Dumnezeu? El ştie că ne înşeală pe noi şi lumea, şi trupul, şi diavolul, şi neştiinţa noastră şi neputinţa noastră. Cine ştie mai bine ca El? El nu se uită la faţa noastră. Totdeauna priveşte în inima fiecăruia.
- Oamenii vor lumină, oamenii vor apa vie.
- Oamenii au lumină de la Sfânta Evanghelie, de la dumnezeiasca Scriptură, de la Sfinţii Părinţi, de la apostoli, de la prooroci, de la sfinţii mari sihastri, milioane de martiri... au de unde lua lumină — de la mine, numai întuneric! Numai întuneric poate lua cineva... că eu sunt fiu al întunericului, nu al luminii. Un om păcătos, plin de răutate, plin de neputinţe, somnoros. Nu am dragostea lui Dumnezeu, n-am înfrânare, n-am dreaptă socoteală, n-am nimica. Toate, toate, toate le-am pierdut pentru lenevia mea. Şi n-am nimica bun pe lumea asta. Dacă Apostolul Pavel spune aşa, în epistola către evrei: „Hristos Ii-sus a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoşi, dintru care cel dintâi sunt eu". Dacă acel care s-a ridicat până la al treilea cer spune că-i cel dintâi păcătos, eu ce să zic? Că am făcut ceva bun? Niciodată în viaţa mea! Ferice de cei care fac!
- Părinte arhimandrit, un cuvânt despre credinţa noastră străbună.
- Credinţa noastră dreaptă, măritoare, e mărturisită în simbolul credinţei. Când ţi-a veni un sectar, „Ia zi Crezul! Dacă-L ştii, bine, dacă crezi aşa, bine; dacă nu, fugi! Cu mine nu vorbeşti”. Dreapta credinţă e în cele 12 articole ale Crezului.
- Orbirea spirituală, aşa se cheamă. Orbirea sufletului se face prin păcat: prin uitare, neştiinţă şi trândăvie. Acestea trei orbesc sufletul cel mai tare... uitarea, neştiinţa şi trândăvia. Acestea orbesc sufletul şi-l duc la păcat şi păcatul îl orbeşte şi mai tare. Păcatul este întuneric. Da, măi frate...
- Deci, păcatele sunt lucruri ale întunericului.
- Întunecă şi mintea, şi inima, şi toate.
- Putem să îndepărtăm tina aceasta de pe ochiul sufletului?
- Eu sunt păcătos, nu pot nimica, nimica... ştii cine poate? Cine s-a unit cu Hristos. Că Mântuitorul spune: „Rămâneţi întru Mine şi Eu întru voi. Fără de Mine nu puteţi face nimic!" Cine s-a unit cu Hristos, toate le poate. Cine nu - cum sunt eu, păcătos şi rob al păcatului şi al trupului şi al lumii şi al diavolului - nu poate nimica, e păcătos. Acela care s-a unit cu Hristos are pe Hristos în mintea şi-n inima lui, şi în Hristos toate le poate.
- Deci, în Hristos, toate le poate omul.
- Da, cu Hristos. Iar fără El, nimic! Suntem praf şi cenuşă. Poţi să fii general, poţi să fii patriarh, poţi să fii rege, poţi să fii voievod, poţi să fii ministru, poţi să fii orişice...
- Acest pumn de praf şi cenuşă totuşi are în el o lumină. Este lumina pe care ne-a dat-o Creatorul dintru început.
- Măi, dacă o are, să-L preţuiască pe Cel ce i-a dat-o. Şi să se roage din adâncul inimii s-o păstreze, puterea, dumnezeirea, această lumină în mintea şi-n sufletul lui. Că nu putem nimic fără Dumnezeu.
- Oamenii când vin la dumneavoastră, aici, în faţa chiliei, vor în primul rând acest lucru - să le îndepărtaţi pata de întuneric de pe ochii minţii.
- Ei vin, săracii, aduşi de îngerii păzitori ai lor şi de conştiinţa lor. Că fieca-re-i cu necazul lui, ştie fiecare al lui. Şi el vine cu credinţă, şi dacă cumva se tămăduieşte, orice cere el, nu-i de la noi: pentru credinţa lui.
- Aşa a spus întotdeauna Mântuitorul: fie ţie după credinţa ta.
- Da, după credinţă. Dacă-i vezi tu, că vin de la Timişoara, din Dobrogea, din Maramureş, Ardeal, din toate părţile, sunt drumuri, şi ei vin săracii, ca albinele.... eu, când îi văd, câteodată mă apucă plânsul. Văd că-i aduce Duhul Sfânt, şi credinţa lor, săracii, care-o au către sfintele mănăstiri, că mănăstirile sunt nişte limanuri pentru sufletul poporului român. Că nu vin numai la noi, la toate sfintele mănăstiri se duc. Aleargă săracii ca să câştige iertarea păcatelor, să câştige cunoştinţe de lucrurile cele duhovniceşti, pentru folosul sufletesc al lor. Nu noi, toate le lucrează puterea cea negrăită. Nu pentru noi, pentru credinţa lor curată cu care aleargă Ia Domnul.
VIAŢA ÎN MĂNĂSTIRE
- De aproape 70 de ani sunteţi în lucrarea şi în rânduiala monahismului.
- Din '24. Fraţii mei au fost veniţi înaintea mea.
- Iar dumneavoastră aţi adus-o în mănăstire pe maica dumneavoastră, după ce a plecat la ceruri tatăl.
- S-a dus. A trăit peste 90 de ani. 25 de ani, 26 de ani aproape a trăit şi ea în mănăstire. Ea tot plângea, aşa avea obiceiul. Şi să facă milostenie. Tot dădea milostenie. A fost un suflet bun, săraca. Ştii ce înseamnă a fi călugăr? întreabă pe Sfântul Ioan Scărarul. Că monah acela este, care a ieşit cu totul cu mintea sa din lume şi pururea se roagă lui Dumnezeu. Păi, acea lucrare eu, păcătosul, nici n-am avut-o, nici n-o am şi nici - n-o voi avea, că-s leneş şi nesimţitor. Să te duci să cauţi, poate vei găsi un călugăr pe undeva.
- Poate să refac drumurile dumneavoastră, în sihăstria pădurilor, unde aţi stat ascuns sub pământ atâta amar de vreme...
- Ah, acolo nu mai găseşti nimic. Acolo, de-amu, nu mai ajung în viaţa asta: e de-aici, la 150 km. Eu nu mă mai bizui să mă duc pe-acolo... De trei ori am fost arestat. Au trecut, ca un vis, toate, ca un vis. Dumnezeu să-i odihnească pe toţi care au murit în dreapta credinţă!
- Părinte arhimandrit, cum aţi trăit acolo, sub pământ, la câţiva metri sub pământ, fiind luminat numai de Duhul Sfânt şi de lumina mică a candelei? Câţi ani aţi trăit acolo?
- Nouă ani şi şapte luni. Asta nu ţi-aş spune, câte ispite am avut cu dracii, şi câte necazuri... nu! Pentru că mila lui Dumnezeu m-a ajutat şi n-am nevoie eu să trâmbiţez. Zice aşa Sfântul Isac: „Nu povesti ale tale!" Ştiţi ce-am făcut eu? Am mâncat, am dormit, am stat degeaba, n-am făcut nimica nici în pustie, nici în mănăstire. încă n-am pus început bun. Cine-a întreba, aşa să spuneţi: e-un moşneag stricat de minte.
- Aceasta nu este o trâmbiţare, iertaţi-mă!
- Nu-i voie... nu-i voie...
- Dar omul acesta atât de sfârtecat de griji, atât de împătimit de toate ale vieţii, atât de învălurat, atât de înnegurat, atât de pornit în toate părţile şi râvnind totul poate are nevoie de un exemplu; nevoia de modele există...
- Avem milioane de milioane de modele de la sfinţii părinţi, de la sfinţii apostoli, de la sfinţii prooroci, de la sfinţii patriarhi, de la cuvioşii părinţi, nu de la mine. Milioane sunt acolo. Că le spune: uite aşa au trăit sfinţii, uite aşa... uite, apostolul Pavel, când a vrut să spună o ispravă a lui mare, cum n-a avut nici un apostol — că a fost răpit până la al treilea cer. Când am vorbit în Grecia, la Atena, cu 24 de mitropoliţi în jurul meu, patru ore, veneam din Sfântul Munte, în '77, ei m-au întrebat: Părinte, cum ai stat în pădure? Prea Fericiţilor şi Prea Sfinţiţilor, Apostolul Pavel, când a vrut să spună o ispravă a sa, nu a spus că e a sa. „Ştiu pe un om oarecare, care acum 14 ani în urmă, s-a răpit până la cer, al treilea cer; în trup sau afară din trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie." - aşa a spus de el. N-avem noi voie să trâmbiţăm că am făcut..... n-am făcut nimica! Sunt un putregai! Un hârb legat cu sârmă! Un moşneag! Beţiv, lacom, leneş, somnoros. Când te-a întreba cineva, [să spui]: E un moşneag putred! Un hârb legat cu sârmă!
- Hai să vorbim, părinte arhimandrit, despre un oarecare! Care a venit ' la mănăstire, a trebuit să se retragă în vârful munţilor...
- Da, da... te-ai făcut avocat, mânca-te-ar Raiul să te mănânce! Tocmai din Bucureşti a venit. Ca să afle de la un putregai de moş... ce să afle, măi? Un hârb, mâine se-ngroapă. Veşnica pomenire! Dar uite cum a venit, măi, ce şmecherie! Dar câţi vin de aceştia! Dar a venit un grup, de la Iaşi, tot aşa: „Am auzit aşa, am auzit aşa..." Tot ce-ai auzit bun de mine, să nu crezi! Ce-ai auzit rău să crezi! Dar ce-ai auzit de bine, să nu crezi, că eu nici un bine n-am! Hei, mânca-v-ar Raiul să vă mănânce! Ia uite cum stau! De-aş avea o traistă, să-i pun I într-o traistă, să-i duc în Rai, să-i dau într-o grădină frumoasă, acolo...
- Cuvioşia voastră, ce ascultări aţi avut în aceşti 70 de ani?
- Eu am fost la vaci, doi ani; la cai, la bucătărie, paraclisier, trapezar; la oi am stat zece ani şi şapte luni. De la oi m-au luat în '40 şi m-au pus stareţ. M-au întrebat prin Serbia, prin Bufgaria, prin Italia, ce studii am. Vino la mine să-ţi arăt studii: gluga-i sub cap, opincile sub pat, băţu-i acolo, de corn, că l-am purtat în mână atâţia ani. Astea-s studiile mele. Marile studii!
- Aţi păstorit oile...
- ... zece ani şi şapte luni!
- ... păstoriţi de atâţia ani sufletele oamenilor...
- Nu păstoresc, nu mă pot păstori pe mine. Sunt un putregai. Opincile sunt sub pat, şi băţul cel de corn e acolo, care l-am purtat în mână atâţia ani, la ascultare, la oi... ehei! Am stat cu părinţi mari, acolo: cu Galaction, cu Antonie. Părinţi mari... Dar, fiindcă aţi întrebat de studiile mele, iacă, aiestea sunt! Nu găsiţi la mine nici studii, nici viaţă, nici fapte bune, nimic, numai răutăţi!
- Găsim, în schimb, un vraf de cărţi.
- Astea, când eram liniştit, am mai avut timp.
- V-aţi asumat această răspundere de a-i duce pe aceşti credincioşi, pe toţi, odată cu dumneavoastră, în Rai. Care este calea spre Rai?
- Calea spre Rai, mamă, săracii, tot o ştiu: să iubeşti pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul, şi pe aproapele ca pe sine. Şi te duci în Rai. Şi cât aţi putea, străduiţi-vă: oleacă la post, oleacă la rugăciune, oleacă la milostenie, mergeţi la biserică... Foarte ne-a iubit pe noi Dumnezeu şi ne iubeşte. Dacă a venit El din cer, să se facă ca noi, ca să putem vorbi cu Dânsul; şi apoi să ne înveţe pe noi tot sfatul lui Dumnezeu, şi apoi să sufere pentru noi până la moarte, şi moarte de răstignire pe cruce. Dacă El ne-a iubit şi ne iartă când greşim şi ne primeşte... Petru II iubea mult pe El, dar era cam iute. Şi-L întreabă odată pe Mântuitorul: „Doamne, dar de câte ori am să iert eu pe fratele meu? Până la şapte ori pe zi?" I se părea că e mare milostiv. I-a curmat asta Mântuitorul: „Petre, nu zi de şapte ori, de şaptezeci de ori câte şapte, într-o zi!" Ai auzit bunătatea şi mila lui Dumnezeu? El ştie că ne înşeală pe noi şi lumea, şi trupul, şi diavolul, şi neştiinţa noastră şi neputinţa noastră. Cine ştie mai bine ca El? El nu se uită la faţa noastră. Totdeauna priveşte în inima fiecăruia.
- Oamenii vor lumină, oamenii vor apa vie.
- Oamenii au lumină de la Sfânta Evanghelie, de la dumnezeiasca Scriptură, de la Sfinţii Părinţi, de la apostoli, de la prooroci, de la sfinţii mari sihastri, milioane de martiri... au de unde lua lumină — de la mine, numai întuneric! Numai întuneric poate lua cineva... că eu sunt fiu al întunericului, nu al luminii. Un om păcătos, plin de răutate, plin de neputinţe, somnoros. Nu am dragostea lui Dumnezeu, n-am înfrânare, n-am dreaptă socoteală, n-am nimica. Toate, toate, toate le-am pierdut pentru lenevia mea. Şi n-am nimica bun pe lumea asta. Dacă Apostolul Pavel spune aşa, în epistola către evrei: „Hristos Ii-sus a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoşi, dintru care cel dintâi sunt eu". Dacă acel care s-a ridicat până la al treilea cer spune că-i cel dintâi păcătos, eu ce să zic? Că am făcut ceva bun? Niciodată în viaţa mea! Ferice de cei care fac!
- Părinte arhimandrit, un cuvânt despre credinţa noastră străbună.
- Credinţa noastră dreaptă, măritoare, e mărturisită în simbolul credinţei. Când ţi-a veni un sectar, „Ia zi Crezul! Dacă-L ştii, bine, dacă crezi aşa, bine; dacă nu, fugi! Cu mine nu vorbeşti”. Dreapta credinţă e în cele 12 articole ale Crezului.
"LUMEA MONAHILOR"-Nr.23, mai 2009
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu