joi, 13 septembrie 2007

http://www.credinta-ortodoxa.ro/-preluare

Editorial

„Scapă cine poate!”

Sâmbătă 8 septembrie 2007, de Ioan Enache


Două evenimente majore, aparent fără legătură între ele, domină conştiinţa credincioşilor ortodocşi români în această perioadă: primul, documentul Dominus Iesus, dat publicităţii de Papa Benedict al XVI-lea la, 13 iulie curent; cel de-al doilea, moartea subită şi controversată a Părintelui Patriarh Teoctist, la 30 iulie. Deşi le despart, temporal, 17 zile, cele două evenimente pot fi considerate simultane. Fireşte că documentul pontifical a fost elaborat mult înainte de 13 iulie, fireşte că el exprimă un punct de vedere peren, statornic, al citadelei catolicismului. Ce spune papa, şocându-i pe toţi pescuitorii în apele tulburi ale neo-creştinismului? Că există o singură biserică creştină adevărată şi aceea este catolicismul. În concepţia lui, adoptată de toţi catolicii, deci, în concepţia lor, Ortodoxia are succesiune apostolică şi sacramente (pentru noi sunt Sfinte Taine!), dar nu este biserică, logic, din moment ce există doar una, aceea catolică. Toate denominaţiunile protestante şi neoprotestante nu sunt biserici, nici măcar ramuri şi rămurele ale creştinismului, ci, clar, erezii, lipsite complet de adevăr. Ortodoxia ar fi putut deveni biserică, dacă nu ar avea o rană adâncă, aceea de a nu recunoaşte primatul papal. Dacă s-ar vindeca de această bubă deschisă, supurantă, rău mirositoare (pentru catolici!), Ortodoxia ar intra de la sine în catolicism şi ar beneficia de toate binefacerile Bisericii romano-catolice! Ce „biserici surori”, ce „respiraţie prin cei doi plămâni ai creştinismului”!? Ce frânturi de adevăr, ramuri şi rămurele!? Gata, nu există aşa ceva! Pseudo-clarificarea problemei adevărului, izvorâtă de la Vatican, tocmai când dezbaterile ecumeniste dăduseră în clocot, lasă fără aer numeroase trompete de pe tărâm ortodox românesc, dar şi de pe alte meleaguri mai întinse, retează elanurile către compromis şi planurile de tratate ale misionarilor unui nou creştinism. În ce se mai regăsesc sectarii acum, dacă nu li se recunoaşte statutul de biserici? În neantul unor iluzii pe care le hrănesc cu vorbe goale de vreo două secole încoace? Cu ce îşi mai alimentează ecumeniştii, inclusiv cei ortodocşi, ficţiunile unificatoare şi globalizatoare, dacă li s-au tăiat argumentele? Pe de altă parte, plecarea la Domnul a Părintelui Patriarh Teoctist pare să fi descătuşat mari energii ecumeniste româneşti, prin deschiderea succesiunii la tronul patriarhal. Simultaneitatea celor două evenimente creează, paradoxal, un echilibru aparent între creşterea vacarmului ecumenist şi liniştea datorată upercutului aplicat de papă în plexul ecumeniştilor. În realitate, lucrurile se potrivesc de minune cu planurile jonglerilor care se află pe un etaj superior papei şi tuturor liderilor spirituali.

Reţinem, întâi, că documentul papal devine piatră de hotar în negocierile ecumeniste mondiale. De aici înainte trebuie schimbate căile de abordare a sincretismului ecumenist, nu mai merge conceptul de unitate între biserici (fiindcă nu mai sunt biserici!), nu se mai poate discuta de recunoaşterea reciprocă a tainelor, de pildă, botezul, (care taine? Vaticanul spune că sectarii nu au taine!), nu se mai poate recunoaşte „harul” unora şi al altora (pentru că n-au preoţie, prin succesiune apostolică, iar lucrul acesta li s-a spus clar), nu se mai poate relativiza adevărul creştin (fiindcă, nu-i aşa?, dogma adevărului aparţine exclusiv catolicismului), precum şi alte chestiuni şi teorii, înflorite ca metastazele într-un organism cuprins definitiv de cancer (organism care, în mod sigur, va sucomba şi, ulterior, va fi înlocuit!). Într-un fel special, nouă ne-a picat „bine” pseudo-revoluţia teologică zădărâtă de Vatican, fiindcă acum nu ne mai poate acuza nimeni de fundamentalism ortodox, de reacţiune (la ce? la post-modernismul ecumeniştilor!), de idei învechite. Noi, împreună cu mulţi alţii, susţinem că nu există decât una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică, aceea ortodoxă, păstrătoare a dreptei credinţe fără nici un fel de schimbări, a adevărului revelat, a harului deplin, primite direct de la Hristos, Dumnezeu Întrupat, şi dăruite ucenicilor Săi, ai căror urmaşi duhovniceşti suntem. Papa susţine tot una, dar pe aceea al cărei şef este el. Şi Hristos ne-a spus că este una, şi Sfinţii Apostoli, şi Sfinţii Părinţi, şi Sfintele Sinoade Ecumenice, numai ecumeniştii contemporani au descoperit că sunt nenumărate „biserici”, mai ales unii ierarhi, lideri spirituali, intelectuali de elită („boieri ai minţii”, nu?), formatori de opinie (ziarişti şi comentatori a toate şi a tot!), pioni politici care întăresc, cu neruşinare, această minciună. Parţial, minciuna multicreştinismului este destructurată de către Benedict al XVI-lea. Şi nu au ce să-i facă. Deocamdată. Am spus parţial, pentru că pontiful roman îşi foloseşte autoritatea şi funcţia pentru a deturna adevărul care nu poate fi decât unul: Biserica Ortodoxă este una, sfântă, sobornicească şi apostolească, adevăr recunoscut inclusiv de papi până la anul 1054. El o uzurpă pe aceasta şi pune în locul ei Biserica romano-catolică, aruncând Ortodoxia în neant, teoretic, ucigând-o. Biserica împărătească originală este dată la o parte şi uzurpatorul se aşază pe sine pe tronul lui Hristos şi decretează pentru toţi aventurierii post-creştini: „Dacă vreţi unitate, numai în catolicism o puteţi găsi”. Ce înseamnă uzurpator? „Persoană care îşi însuşeşte în mod fraudulos un bun, un drept, o calitate etc.” (DEX, p. 1143). Nu se poate mai potrivită formulare pentru situaţia când cel eretic se dă drept original, se prezintă pe sine ca fiind autentic. Simptomul delapidatorului clasic! Este modalitatea tipică pentru Antihrist, care se va prezenta drept Mesia. Papa joacă acelaşi rol, într-un plan ceva mai mic, dar tot de anvergură planetară. Grăbirea morţii Părintelui Patriarh Teoctist, în acest context de halucinaţii ecumeniste (la începutul lunii septembrie 2007, Sibiul devine capitală ecumenistă mondială), are în ea ceva care ţine tot de uneltirea uzurpatorului care, ca şi papa, este urmaşul neautentic la tron, este moştenitorul nelegitim, bastardul propulsat de întâmplări la măriri, poziţie din care uneltirile se vor înmulţi în proporţie geometrică. Această moarte provocată şi succesiunea obligatorie constituie şi ele o bornă de hotar, dar în istoria Bisericii Ortodoxe Române. Dacă şeful ecumeniştilor români ajunge patriarh acum, urmează reforme şi transformări în biserică, pe care nimeni nu le-ar fi putut visa măcar. Dar dacă ni se va alege un patriarh tradiţionalist, conservator al valorilor adevărate ale Ortodoxiei, asta înseamnă că a lucrat mila lui Dumnezeu Care voieşte să mai amâne câţiva ani plonjonul bisericii în vâltoarea nenorocirilor. Categoric, ar însemna că ni se mai acordă un răgaz, un interval pentru pocăinţă, sau, mă rog, pentru a respira o vreme în atmosfera curată a Ortodoxiei. Dar ceea ce trebuie să se întâmple, se va petrece negreşit, fiindcă asta e voinţa lumii în care trăim. Voia liberă a omului Dumnezeu nu o îngrădeşte. Iar diavolul se precipită, ştie că are timpul scurt, de aceea a făcut ce a făcut să scape urgent de bătrânul patriarh şi a dat drumul la „decretul” papei, pentru ca lucrătorii săi să aibă front larg de lucru.

Reţinem, în al doilea rând, încă o întâlnire a celor două evenimente care ne marchează în prezent. Bătătoritele căi ale ecumenismului fragmentarist, mai bine zis călătoriile pe loc ale unui secol de dialoguri şi redactări de documente sterile, probabil i-au enervat pe şefii din umbră ai globalizării. Sigur, erezia ecumenismului, în forma actuală, şi-a făcut datoria, a surpat mintal multă lume, a distrus mentalităţi, a destructurat credinţe, a creat orizontul pentru o nouă religie sincretistă. Dar nu mai înaintează deloc. Şi atunci se ordonă trecerea la planul B. Nu se poate impune o religie mondială unică prin negocierea cu o mie sau mai multe de atât denominaţiuni creştine. Deci, e bine ca ele să fie unite, în prealabil, într-un singur creştinism. Şi, fiindcă aici nu mai e deloc vorba de voia lui Hristos, Care a zis „ca toţi să fie una” (Ioan 17, 21), „întru adeavărul Tău” (Ioan 17, 17), adică în dreapta credinţă ortodoxă, au hotărât ca adunarea să se facă sub „cele trei coroane” ale papei şi sub faldurii cardinalilor catolici. De aceea a apărut tocmai acum, la ţanc!, Dominus Iesus, pentru ca să se lămurească toţi în ce direcţie au de mers. E un fel de li se spune: „Mai terminaţi cu babilonia ecumenistă, că e depăşită. Mai bine veniţi la adevăr, adică la catolicism şi vom fi toţi una”. Aceasta e uzurparea lui Hristos şi a Ortodoxiei, dar oricum nu are importanţă, pentru că noul creştinism, preconizat a fi catolic, nu-l are demult pe Hristos, nici harul Duhului Sfânt. Va fi un creştinism fără Hristos, doar este papa prezent acolo, locţiitorul Domnului pe pământ. Să nu uităm că doi mari duhovnici contemporani, vizionari, Părintele Paisie Aghioritul şi Părintele Seraphim Rose, au scris de mai multe ori că drumul către o religie mondială unică se va croi prin atragerea, mai cu voie, mai fără voie, sub cupola catolică, a tuturor fragmentelor creştine. Iar acest nou creştinism, fără Dumnezeu, se va concilia şi uni, sub duhul păcii şi al dragostei lumeşti, cu celelalte mari religii: mozaismul, budismul, islamul, hinduismul etc. Ne amintim că şi Părintele Rafail Noica, recent, în „Scrisoare către un Arhiereu” ne-a spus că vor fi biruinţe catolice şi ale masonilor şi abia la urmă se va vedea dacă vor mai rămâne dreptcredincioşi. Succesiunea patriarhală de la Bucureşti, zorită peste măsură, s-ar putea să coincidă cu o cârmire hotărâtă către catolicism, mai ales că, alături de arhierei, sunt şi anumite mulţimi care cer asta. Numai că, să fim circumspecţi, acestea nu vor fi decât victorii pe hârtie ale misionarilor globalizării, forţate şi impuse din interior şi din exterior. În viaţă, însă, nu vor izbândi. De ce? Simplu: pentru că au încercat de mai multe ori, în decursul veacurilor, au semnat hârtii imperiale şi patriarhale, catolicii au însângerat Muntele Athos, ucigând călugări ortodocşi, dar unirea nu a avut loc. De ce nu au reuşit unirile anterioare cu catolicii? Pentru că sunt în minciună, sunt în uzurpare şi împotriva voii lui Dumnezeu. Nu catolicismul este una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică, ci Ortodoxia, şi Dumnezeu este Acela care a stabilit asta, chiar dacă mulţi oameni nu vor să o recunoască. De aici rezultă că orice faptă potrivnică voinţei divine este sortită pieirii. Ştim asta de la învăţatul Gamaliel. Este suficient să existe doi-trei, chiar şi unul singur, care să nu se împărtăşească din acelaşi potir cu apostaţii, pentru ca biruinţa lor să fie anulată. Unirea cu catolicii şi cu celelalte religii este o himeră lumească şi o lucrătură a Satanei care, prin aceasta, pregăteşte terenul pentru venirea lui Antihrist.

Al treilea punct în care se întâlnesc cele două evenimente evocate mai sus este convergenţa întru limpezire. Şi comunicatul papal şi urgentarea morţii Părintelui Patriarh Teoctist au menirea să dea fermitate opţiunii creştinilor ortodocşi. Vrem nu vrem, (chiar dacă se mai amână o vreme, cum este posibil, prin intervenţia proniei divine) va trebui să decidem clar: devenim catolici sau rămânem ortodocşi cu orice risc. Aceste două evenimente sunt catalizatori, în plan duhovnicesc, care despart şi limpezesc apele. Problema a fost formulată de Mihai Eminescu, în mai 1882, într-un articol din ziarul „Timpul”, când a fost inaugurată Mitropolia catolică din Bucureşti: „Acum ce facem? Trecem toţi la catolici?” Părintele Adrian Făgeţeanu de la Mânăstirea Locurele a lansat, pe 23 august 2007, un dicton, preluat din limba franceză, care a fost postat pe internet (vezi „Război întru cuvânt”): „Scapă cine poate!” („Sauve qui peut!”). Am ajuns la borna de hotar pe care scrie mare: Scapă cine poate! Părinţii athoniţi ne-au trimis mesaje intense să îndesim rugăciunile, să cerem ajutorul lui Dumnezeu şi mila Maicii Domnului, că pe altcineva, în situaţia dată, nu ne mai putem bizui. Numai la cer e singura nădejde!

Un comentariu:

Liviu spunea...

Rămâne de vazut