Când Biserica Ortodoxă va fi robită, atunci este sfârşitul! (1)

Ascultare la Cuvântul Părintelui Proclu NICĂU

Miercuri 11 iulie 2007, de Ioan Enache

…Apăi, eu am 79 de ani şi sunt cu metania la Mânăstirea Slatina, dar, când s-a întâmplat cu Decretul contra monahilor, au scos călugării afară şi unii s-au retras pe la Mânăstirea Sihăstria şi pe la alte mânăstiri… obşte împrăştiată. Acolo, la Sihăstria, era Părintele Cleopa stareţ. Aveam atâta evlavie la el, că era om cu viaţă sfântă! Am stat şi eu vreo 3 ani şi jumătate ca ucenic la el, ei, eram mai simplu faţă de ceilalţi. Dar m-am folosit de vieţuirea lui, că l-am simţit şi ca mamă şi ca tată. Toţi Părinţii erau atunci în pace, liniştiţi, toţi erau ca unul. Aveau o bucurie, o dragoste, că nu-ţi mai venea să pleci de-acolo. Părintele stareţ mânca la fel cu cel mai necăjit, nu puneau la stareţ, cum e obiceiul, mâncăruri alese. Şi cei mari şi cei mici fugeau după Părintele Cleopa şi cereau sfaturi. Aşa… numai că pe timpul acela era prigonită Biserica… au vrut să-l închidă şi el s-a ascuns prin munţi. Comuniştii îşi făceau treburile lor. Iaca aşa a început o vrajbă mare, că nu mai ştiai de cine să te păzeşti. Apăi, dacă nu murea Ceauşescu, avea să fie un securist şi un călugăr, un securist şi un călugăr…nu mai ştiai de cine să te păzeşti. Şi totuşi Biserica s-a folosit de acel timp, numai înăuntru aveai voie să faci slujbe, că în afară erau comuniştii…

– Înăuntru era Hristos cu slujitorii Săi…

Aşa, aşa. Dar, ce să vezi, Duhul Sfânt le-a descoperit unora credinţa şi mulţi s-au întors înapoi, la Biserică, mai ales după 1990. Chiar unii dintre comuniştii care s-au pocăit au avut unele descoperiri. De pildă, unii au aflat, prin descoperire, că toate tainele de la Dumnezeu sunt numai în bisericile ortodoxe. Aşa s-au îndreptat multe persoane. Dar aici a fost rău că tineretul care a fost crescut fără de Dumnezeu cu greu se dă la calea cea bună. Aceia au rămas tot în erezie, oameni fără Dumnezeu. Însă, vă spun, Biserica noastră este de plâns, cel ce s-a trezit nu are altceva decât să plângă. Dar fără să plângă, Doamne fereşte, ceea ce-i aicea, să plângă pentru cele care ne aşteaptă dincolo. Ei, aicea trece vremea cu bune, cu rele, dar trebuie să mă gândesc la sfârşitul vieţii. Şi-atuncea, cât putem, mai întrebăm şi conştiinţa: „Conştiinţă, spune drept, dacă mor amu, mă mântuiesc sau nu?” Le-am spus la mulţi că amu toţi diavolii au ieşit din iad, sunt pe faţa pământului. Odată a venit un autobuz la Mânăstirea Sihăstria cu oameni îndrăciţi. S-a întâmplat că, în timpul acela, să fie vreo 4-5 ani de atunci, eram şi eu acolo. Şi am văzut cum ieşea din cursa aceea fiecare om chinuit de duhuri şi când ieşeau ei, eu mă simţeam ca la gura iadului. Era acolo cineva care se vindecase prin Sfântul Maslu, prin rugăciune, prin smerenie şi post de duhuri rele şi omul acela îi adunase pe toţi ca să-i aducă la mănăstire. Omul acela o zis aşa: „Vezi lumea asta, numai şoferul nu-i îndrăcit, încolo toţi sunt îndrăciţi. I-am adus la Sfântul Maslu”. Şi eu am zis: „Vai de mine, ce s-a întâmplat? Nenorocire mare, că-i iad pe faţa pământului, dacă îi chinuie aşa de grozav”. Şi el a răspuns: „ Toţi aceştia avem crime, avorturi…” şi a spus o mulţime de păcate pe care le săvârşiseră aceia. „Ce zici, ne va mântui Dumnezeu sau nu?” Eu i-am spus: „Hristos a venit pentru cei păcătoşi dintre care cel dintâi sunt eu”. Apoi i-am sfătuit cum să se mărturisească, pentru că persoanele care au duhuri obişnuiesc să dea vina pe altul, că, uite, eu din cauza cutăruia sufăr, că cineva a trimis duhurile cu vrăji şi au intrat în mine şi mă chinuie. Le-am răspuns că nu trebuie să mai spună vorba asta, ci să spună aşa: „Pentru păcatele mele!” Că nu-i mai mare vrăjitorul ca Dumnezeu, dar Duhul Sfânt aşa ne ajută, pe măsura smereniei. Şi orice i s-ar întâmpla omului, să zică aşa: „Pentru păcatele mele!” Să nu zic niciodată că din cauza cutăruia eu sufăr, nu, pentru că, de spun aşa, atunci ispitele se îndelungă, Duhul Sfânt vine cu întârziere sau defel, dacă n-am smerenie. Şi voi fi pedepsit şi chinuit de duhuri, că Dumnezeu nu mă va ajuta şi le îngăduie să mă muncească. Cu cât dau vina pe mine, cu cât mă smeresc şi caut să fac rugăciune tot timpul, începe să mă ajute. Dacă adorm cu mintea împrăştiată, foarte puţin mă ajută sau defel. Secretul aicea stă: un creştin, ori un călugăr, ori un preot care are năcazuri, acela va reuşi care doreşte să adoarmă cu mintea în rugăciune. Dacă eu m-am rugat zi şi noapte, iar când m-am culcat, am adormit cu mintea în altă parte, degeaba m-am ostenit. Totodată trebuie să mă învăţ a ierta. Astă toamnă au venit aici, la mine, trei domni. Stăteau acolo, în faţa mea, dar nu zicea nici unul nimica. Se uitau la mine şi tăceau. Măi, mare comedie, am gândit eu, mai ales că mai aştepta cineva la poartă. Şi, ce să vezi, le-am zis: „Domnii mei, să ştiţi, fiindcă aţi venit până ici, plată aveţi, că v-aţi ostenit. Cătaţi un adevăr, dar nu-l veţi găsi. Eu sunt un om păcătos şi dacă mor amu, diavolii mă iau. Nu-mi place cum trăiesc. Dar nici lui Dumnezeu nu-i place cum trăiesc eu”. Unul dintre ei a zis aşa: „Dacă dumneata spui că te ia diavolul la iad, noi ce vom face?” Le-am răspuns: „Treaba dumneavoastră! Vă priveşte! Sunteţi oameni deştepţi, nu ca mine prost. Da, eu să fiu în locul dumneavoastră, aş căuta un duhovnic bun şi m-aş duce la mărturisit. Şi acel duhovnic a să mă înveţe cum să mă mărturisesc, cum să mă smeresc şi a nu da vina pe altul. Şi când voi merge la biserică să pun în minte că toţi de acolo sunt mai buni decât mine iar eu sunt cel mai păcătos şi nevrednic. Dacă îmi pun astfel de gânduri şi zic şi o rugăciune în taină, fără să ştie lumea de acolo ce gândesc eu, şi stau în biserică aşa cum aş fi în faţa lui Dumnezeu, atunci Duhul Sfânt îmi va lumina mintea şi îmi va descoperi cum trebuie să caut veşnicia. Dar cât timp eu mă uit de sus în jos la ceilalţi, mai bine nu m-aş duce acolo. Însă dacă ascult Sfânta Liturghie cu mult dor de Dumnezeu, Duhul Sfânt nu mă va părăsi. Dumneavoastră vă ajunge dacă puteţi păstra porunca aceasta: Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face! Dacă fac bine la altul, eu simt că Dumnezeu nu mă lasă în părăsire. Dar dacă eu caut să-l jumulesc, să-l tulbur, să-l năpăstuiesc, atunci Duhul Sfânt mă va lăsa în părăsire”. Să ştiţi că aşa îi îndemn pe mulţi: Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face! Cum, un lucru care mie nu-mi place, pe acela să-l fac eu omenirii? Ori cu cine m-aş întâlni să nu aibă de plâns din cauza mea. De multe ori, când diavolul dă năvală asupra mea, îl mai sperii pe suflet: „Să ştii că dacă nu vreau să rabd aicea, ce voi face în iad cu dracii?” Atunci se trezeşte sufletul şi caută să repare. Uite, cugetarea la moarte e un lucru minunat. Aşa spune un Sfânt Părinte: „O, moarte, mai bine te-aş numi viaţă. De câte ori cuget la moarte se trezeşte sufletul”. Acestea vi le spun, pentru că au dat năvală toţi diavolii din iad pe faţa pământului. Unde sunt doi-trei creştini, caută să-i tulbure, să bage în duşmănie. Multe duhuri bagă în capul creştinilor bănuieli, păreri. De aicea se iau la ceartă, se fac crime, Doamne fereşte, ce-au mai ajuns creştinii!

- Încotro merge lumea aceasta, Părinte?

Ăăă, fiecare unde vrea! Care la iad, care la rai, cultul e liber. Prin cineva, am înţeles aşa, că Bunul Dumnezeu nu vrea să robească voia omului. Îl lasă să facă exact ce vrea el. Că are Sfânta Scriptură, are Biserica şi nu poate zice nimeni: „Doamne, eu n-am ştiut!” Nu. Omul e liber, chiar rău de vrea să facă, nu-i oprit. Dar după ce a făcut acel rău, cafeaua o ia. N-o ia când vrea el, îţi stă mintea în loc când o primeşte. Dar, dacă se pocăieşte, dacă îi pare rău şi caută îndreptare, poate să scape nepedepsit, că bunul Dumnezeu e prea bun. Dar atâta vă spun: când o să auziţi că Biserica Ortodoxă a fost robită de alte credinţe, să ştiţi, să nu mai aşteptaţi altceva, că este sfârşitul lumii. Unii Părinţi aşa au spus: Bunul Dumnezeu atâta ţine Pământul cât a fi oameni sfinţi. Când nu vor mai fi, grăbeşte sfârşitul. Anii durerilor au început. Asta vă spun, au început. Îmi pare rău de timpul pierdut, că am văzut un Părinte care, atunci când era să moară şi au venit monahii să-şi ia rămas bun de la el, a fost găsit tare mâhnit. L-au întrebat: „Părinte, de ce eşti aşa mâhnit? Te temi de moarte?” „Nu”, le-a răspuns el, „acesta-i drumul. Dar îmi pare rău de timpul pierdut. Dacă îl foloseam, acum aveam o bucurie şi o mulţumire în suflet”. Mi-a rămas în minte problema asta cu timpul pierdut. A venit la mine un Părinte bătrân şi mi-a spus aşa, cât pot, să las vorba, să închid gura şi să-mi plâng păcatele mele. Trebuie să vorbesc puţin, nu toată ziua. Am primit poruncă să nu stau de vorbă mai mult de zece-cincisprezece minute. Că unii au apelat să mă rog pentru ei şi, iacătă, dorm pe urechea aceea că Proclu se roagă şi el toată ziua hodorogeşte. N-am voie. Amu, pentru că am luat nişte pastile, mi-e mai bine, dar boala pe care o am eu (n.n. astm) îmi impune să stau mai mult cu gura închisă. Trebuie să ţin regimul meu de tăcere, ca să mă fac sănătos şi trupeşte şi sufleteşte.