Pastorala la Învierea Domnului - 2009 a ÎPS PIMEN, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor

†PIMEN
DIN MILOSTIVIREA LUI DUMNEZEU,
ARHIEPISCOP AL SUCEVEI ŞI RĂDĂUŢILOR

Iubitului nostru cler, cinului monahal şi binecredincioşilor creştini din de Dumnezeu păzita noastră Arhiepiscopie, har, milă şi pace de la Dumnezeu-Tatăl, iar de la noi, arhierească binecuvântare.

„Dacă Hristos n-a înviat,
zadarnică este atunci propovăduirea
noastră, zadarnică şi credinţa
voastră".
(I Cor.15,14)

Hristos a înviat !

Iubiţi credincioşi,
Pentru omul puţin credincios, nimic nu este mai înfricoşător decât gândul la moarte. Acest om se sileşte din răsputeri să găsească metode de a rămâne nemuritor cu trupul, nemuritor pe pământ. Această gândire este cu totul nesăbuită, iar silinţa sa este fără izbândă. Să ascultăm ce a scris în Psalmi împăratul David despre moarte: „Nimeni însă nu poate să scape de la moarte, nici să plătească lui Dumnezeu preţ de răscumpărare, că răscumpărarea sufletului este prea scumpă şi niciodată nu se va putea face, ca să rămână cineva pe totdeauna viu şi să nu vadă niciodată moartea" (Ps. 48,7-9).
Pentru omul credincios cu adevărat, „gândul la moarte înseamnă nemurire", cum spune şi Sfântul Antonie cel Mare, „iar când lipseşte acest gând din sufletul omului, înseamnă moarte", moartea sufletului.
Frica de moarte pe unii îi duce la deznădejde şi, ca urmare, singuri îşi pun capăt zilelor. Alţii, cu o totală nepăsare şi dispreţ faţă de credinţa în Înviere şi viaţa veşnică, nici nu vor să se mai gândească la moarte, ci îşi spun în cugetul lor împietrit: „…să bem şi să mâncăm, căci mâine vom muri!" (I Cor.15,32).
Câtă durere sufletească trăiesc creştinii cei tari în credinţa în învierea morţilor, care au în sânul familiilor lor asemenea persoane care cred că viaţa omului se sfârşeşte la marginea mormântului şi nu cred în învierea trupurilor şi viaţa de după moarte, viaţa veşnică! Faţă de aceşti oameni slabi în credinţă, Sfântul Apostol Pavel ne sfătuieşte să ne apropiem sufleteşte fără să le judecăm gândurile (Rom.14,1); „Datori suntem noi cei tari să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi…" (Rom.15,1).
Trăirea noastră pe pământ fără credinţa în învierea morţilor înseamnă o zădărnicie, cum scrie Sfântul Apostol Pavel: „Dacă nu este învierea morţilor, nici Hristos n-a înviat. şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră;...dacă nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, suntem mai de plâns decât toţi oamenii;…dacă morţii nu înviază nicidecum… De ce mai suntem şi noi în primejdii în tot ceasul ?" (I Cor.15,13-14, 19, 29-30).
Cât de bun este Dumnezeu cu noi, câtă iubire ne-a arătat prin Întruparea Fiului Său ! Prin cuvintele Evangheliei Sale, Domnul nostru Iisus Hristos ne-a învăţat cum să ne trăim viaţa aici pe pământ pentru a o dobândi pe cea veşnică întru fericire, iar prin învierea Sa, ne-a chezăşuit şi învierea noastră în împărăţia cerurilor.
Iubiţi fii duhovniceşti,
Starea noastră sufletească de nespusă bucurie pe care o trăim în sfânta noapte a sărbătorii Învierii Domnului este izvorâtă din încredinţarea noastră neclintită în adevărul Învierii Domnului cu trupul Său omenesc, iar prin Învierea Sa - şi a trupului nostru. Este o încredinţare atât cu mintea, cât mai ales cu sufletul, cu întreaga noastră fiinţă. Cuvintele şi cântările sărbătorii Învierii Domnului pătrund adânc în sufletele noastre, sporind şi întărind credinţa în adevărul Învierii Domnului. Trăim în noaptea de Paşti bucuria prezenţei tainice a lui Dumnezeu în întreaga noastră fiinţă: „Înviind Hristos", glăsuieşte cântarea pascală, „acum toate s-au umplut de bucurie şi cerul, şi pământul, şi cele dedesubt". Întreaga creaţie a lui Dumnezeu se împărtăşeşte de această negrăită bucurie.
Prin moartea şi învierea Sa cu trupul, Mântuitorul a omorât moartea şi a trupului şi a sufletului, dăruindu-ne viaţă şi, o dată cu aceasta, putinţa de a învia şi noi cu trupul la obşteasca înviere, izbăvindu-ne de stricăciunea morţii. Tot atunci şi firea - lumea neraţională, întreaga creaţie se va înnoi (Mat.19, 28; II Petru 3, 13; Apoc.21,1).
În noaptea sfântă de Paşti, simţim şi rostim în taină împreună cu Sfântul Apostol Pavel: „Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. şi viaţa mea de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine" (Gal. 2.20).
Trăirea în credinţa Învierii şi a vieţii veşnice trezeşte în noi conştiinţa importanţei valorilor netrecătoare: viaţa de sfinţenie, adevărul Evangheliei care-l face pe om cu adevărat liber, dreptatea dătătoare de pace, dragostea creştină care apropie pe om de om şi pe toţi de Dumnezeu, iertarea vrăşmaşului care-l face pe om asemănător cu Dumnezeu, munca, „cea mai de preţ comoară pentru om" (Pilde 12, 27), dătătoare de sănătate trupului şi minţii (Pilde 6,8). Iar dacă, din roadele muncii sale împărtăşeşte celor aflaţi în lipsuri şi suferinţe, omul dobândeşte „comoară în ceruri" (Mat. 19,21), dobândeşte viaţă veşnică întru fericire (Mat. 25,46).
Credinţa în Înviere şi viaţa veşnică ne păzeşte de a nu ne face un idol din bunurile pământeşti, ne învaţă „să nu privim la cele care se văd, ci la cele ce nu se văd, fiindcă cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veşnice" (II Cor. 4,18), ne păzeşte de o mare ispită şi anume: „grija de trup să nu o facem spre pofte" (Rom. 13,14).
Credinţa noastră în Înviere şi viaţa veşnică trebuie să o unim cu cele scrise de Sfântul Apostol Pavel: „Noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău" (II Cor. 5,10). În faţa acestui „scaun de judecată", vom da socoteală pentru orice cuvânt deşert pe care îl vom rosti, ne spune Mântuitorul în Sfânta Sa Evanghelie (Mat.12, 36).
Trăirea noastră în Înviere şi viaţa veşnică este o trăire în duhul bucuriei, al bucuriei chiar şi în necazuri. „Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea" (Mat. 5,11). Bucuria şi în necazuri este legea vieţii creştine, „căci vouă vi s-a dăruit pentru Hristos", scrie Sfântul Apostol Pavel, „nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El" (Filip.1,29), „...întrucât sunteţi părtaşi la suferinţele lui Hristos, bucuraţi-vă, pentru ca şi la arătarea slavei Lui să vă bucuraţi cu bucurie mare" (I Petru 4, 13).
Oamenii, călăuziţi în trăirea vieţii lor de credinţa în Înviere şi viaţa veşnică, au creat opere nemuritoare în artă, în literatură şi în alte domenii de gândire şi activitate, opere care înalţă şi liniştesc sufletul omului. De exemplu, mănăstirile noastre din „sfânta" Bucovină cu bisericile pictate în interior şi exterior, Putna cu mormântul Sfântului Voievod ştefan cel Mare împreună cu preţioasa colecţie de broderii, unică în lume, vechile noastre case ţărăneşti, portul (costumul) popular şi altele asemenea acestora, încununate de slujbele noastre bisericeşti cu ale lor sfinte cântări pe care ascultându-le „în cer ni se pare a fi" sunt valori nu numai ale culturii neamului nostru românesc, ci şi ale credinţei noastre ortodoxe şi ale artei universale. Amintim apoi culorile veşmintelor şi feţele sfinţilor zugrăviţi pe pereţii sfintelor noastre biserici care ne fac să întrezărim chipul, înfăţişarea omului înviat, al omului locuitor, cetăţean al împărăţiei cerurilor, al omului care şi-a trăit viaţa sa pe pământ cu credinţa în învierea morţilor şi a vieţii veşnice. Privirile sfinţilor zugrăviţi pe pereţii bisericilor noastre îndreptate atât către Dumnezeu, cât şi spre noi ne fac să ne simţim într-o comuniune sufletească cu ei şi cu Dumnezeu. Toate acestea arată frumuseţile sfintei noastre credinţe ortodoxe, frumuseţi izvorâte din credinţa în Înviere şi viaţa veşnică prin lucrarea harului Sfântului Duh.
Iubiţi credincioşi,
Bucuria Învierii ne stăpâneşte sufletele în măsura în care „am murit" faţă de păcat şi „am înviat" din moartea păcatului în Sfânta Taină a Spovedaniei.
Bucuria din noaptea de Paşti este sporită şi de dărnicia noastră îndreptată către „fraţii prea mici" ai Mântuitorului aflaţi în suferinţă şi lipsuri pentru ca şi ei să întâmpine marea sărbătoare a Învierii cu bucuria mângâierii dată de puţinul nostru ajutor pentru traiul lor zilnic.
Bucuria noastră în noaptea de Paşti trebuie să aprindă şi să sporescă lumina conştiinţei noastre faţa de tot ce înseamnă valoarea morală, spirituală, culturală care contribuie la „plinirea" demnităţii omului - chip al lui Dumnezeu. În acest scop datori suntem ca părinţi trupeşti sau duhovniceşti, învăţători şi profesori, să îndrumăm „cu timp şi fără timp", cu dăruire şi dragoste creştinească pe tinerii noştri elevi şi studenţi să-şi aplece tot mai mult privirile, minţile şi inimile asupra cuvintelor Sfintei Scripturi, „Cartea Cărţilor", ale Sfinţilor Părinţi „purtători de Dumnezeu" şi chiar pe paginile literaturii clasice, laice care au un conţinut moral, aşa cum îndeamnă şi Sfântul Vasile cel Mare în lucrarea sa Cuvânt către tineri. Să pună la inimă valoarea muncii, a cinstei şi respectarea legilor ziditoare de suflet şi a tuturor îndatoririlor cetăţeneşti pentru ca viaţa oamenilor din vremea noastră să nu ajungă să fie stăpânită în comportarea lor de legile „junglei" şi ale haosului moral, social şi economic.
Cu toţii să ne îndreptăm cât mai des paşii spre sfânta biserică, aşa cum făceau înaintaşii noştri; să îngenunchem cu trupul şi cu sufletul în faţa sfintelor icoane străjuite de candela aprinsă din casele noastre; gurile noastre să rostească cu toată luarea aminte, în şoaptă sau în taină, rugăciunile din cărţile noastre bisericeşti; să citim scrierile Sfinţilor Părinţi, între care străluceşte Sfântul Ierarh Vasile cel Mare, strămutat la lăcaşurile de veci, în împărăţia lui Dumnezeu, acum 1630 de ani.
Noi, cei de astăzi, fii ai Bisericii noastre strămoşeşti, datori suntem să-i aducem cinstirea cuvenită la acest popas aniversar, ca cel care a fost un model de trăire creştină, de slujire pastorală, un mare învăţător şi luminător al dogmelor credinţei noastre ortodoxe, slujitor cu desăvârşită dăruire a „fraţilor prea mici" ai Mântuitorului, oferindu-le adăpost, îngrijire şi hrană pentru suflet şi pentru trup în locuinţe anume aranjate, aşezăminte numite de noi „Vasiliade".
Rog pe Bunul Dumnezeu ca sărbătoarea Sfintelor Paşti să o trăiţi cu pace şi sănătate întru bucuria Învierii.
Hristos a înviat !

Al vostru de tot binele voitor şi către Domnul pururea rugător,
† PIMEN
ARHIEPISCOP AL SUCEVEI şI RĂDĂUŢILOR

ECLIPSA DE SOARE DIN VREMEA RASTIGNIRII DOMNULUI

Pentru câte minuni cuprinde întru sine minunea lipsirii soarelui, ceea ce mai presus de fire s-a făcut la răstignirea Domnului, sau - mai bine a zice - a întunecării soarelui

„Când S-a răstignit Domnul nostru, era amiază de primăvară, adică de douăsprezece ceasuri ziua şi douăsprezece ceasuri noaptea, după aşezămintele Sfinţilor Apostoli şi după grăitorii pentru pascalie. Şi soarele nu s-a întunecat de la sine-şi (precum a socotit Orighen), ci de la lună care - cu toate că era lună plină, de patrusprezece zile, după Dumnezeiasca Scriptură - venind sub soare şi mergând împreună, l-a întunecat pe el, precum a văzut cu ochii săi călătoria aceasta împreună şi întunecarea dumnezeiescul Dionisie Areopagitul, aflându-se în Heliopolis al Egiptului împreună cu Apolofan, şi scrie învederat despre aceasta în trimiterea către Policarp. Acestea – zic - aşa fiind cunoscute mai înainte, vezi câte minuni au urmat şi câte legi ale firii s-au schimbat întru această lipsire mai presus de fire:
Căci, după legile firii, în vremea când este lună plină, e cu neputinţă a călători soarele împreună cu luna. Fiindcă atunci se află amândoi luminătorii după potrivire, anume: dacă soarele se află la miazăzi cea deasupra pământului şi la semnul mijlociu al cerului despre vârf, ce se numeşte zenit, luna se află drept după potrivire la semnul mijlociu al cerului cel de sub pământ, ce se numeşte nadir. Şi altfel. Asemenea şi dacă soarele se află la apus, luna se află la răsărit. Însă, la răstignirea Domnului, legile acestea fireşti s-au schimbat şi s-a făcut împreună călătoria soarelui şi a lunii mai presus de fire şi preaslăvită.
Căci luna a păşit înainte şi într-un minut a luat douăsprezece ceasuri întregi. Căci în minutul acela întru care se cădea să se afle la semnul cel de sub pământ nadir, ea s-a aflat la semnul cel mai deasupra pământului zenit. Fiindcă, alergând cu nespusă şi neînţeleasă iuţeală pe dedesubt de mijlocul emisferei celei de sub pământ până la cealaltă emisferă mai presus de pământ, a ajuns soarele la mijlocul cerului, întru al şaselea ceas al zilei întru care S-a răstignit Domnul, şi aşa a călătorit împreună cu dânsul.
[…] Şi amiaza cea luminată a Vinerii celei mari s-a făcut prea-adânc miez de noapte. Şi mai departe întunecarea aceasta s-a făcut peste toată lumea şi peste tot locul […] Pentru aceasta au zis într-un glas împreună şi cei trei evangheliştii, Matei (XXVII, 46), Marcu (XV, 33) şi Luca (XXIII, 44): «Şi întuneric se făcu preste tot pământul.»
Căci, după ce a acoperit tot discul soarelui, luna a urmat împreună cu dânsul către apus, acoperindu-l pe el trei ceasuri întregi, până la al nouălea ceas (ora 15: 3 după amiază), după cum zic dumnezeieştii evanghelişti: Matei (XXVII, 45), Marcu (XV, 33) şi Luca (XXIII, 44). Adică nu l-a acoperit şi nu l-a descoperit pe el puţin câte puţin, cum se întâmplă la lipsirile cele fireşti, ci acoperindu-l pe dânsul cu totul întru aceste trei ceasuri (12-15). Lucru care este mai presus de fire şi prea-slăvit.
Căci, după ce luna a acoperit soarele vreme de trei ceasuri, l-a descoperit iarăşi, însă împotriva rânduielii celei fireşti. Căci, când se face călătorie împreună firească şi întunecare a soarelui [eclipsă], partea soarelui care se întunecă cea dintâi, aceea se şi luminează mai întâi. Însă atunci, partea soarelui care s-a în¬tunecat mai întâi s-a luminat la urmă, şi partea care s-a întunecat pe urmă s-a luminat întâi. Pentru aceea scria către Policarp dumnezeiescul Dionisie despre aceasta, zicând aşa: «Şi, iarăşi, nu dintru aceeaşi făcându-se nici căderea, nici curăţirea, ci din cea împotrivă după potrivire.»
Căci - după ce luna a urmat împreună cu soarele către apus, acoperindu-l pe el trei ceasuri până la al nouălea ceas din zi (3 după amiază) - nu i-a urmat mai mult, nici n-a apus împreună cu dânsul, nu! Ci, lăsându-l pe el acolo, la locul cerului al ceasului al nouălea, ea s-a întors înapoi la răsărit. Şi, până să treacă soarele depărtarea cerului a celor trei ceasuri ce rămăseseră până să se săvârşească ziua şi să apună, luna a grăbit, şi a trecut cele nouă ceasuri în trei ceasuri. Şi astfel, când soarele s-a aflat la marginea apusului, luna s-a aflat după potrivire în cealaltă margine a răsăritului, şi aşa amândoi luminătorii s-au aşezat şi s-au arătat iarăşi în rânduiala lor cea firească. Drept pentru care, pasărea cerului Dionisie îi scria lui Policarp şi despre aceasta: «Şi iarăşi o vedem pe dânsa (adică pe lună), de la al nouălea ceas (3 după amiaza) până seara, stând cu prea-slăvire la potrivirea soarelui. Adu-i aminte încă şi altceva lui (adică lui Apolofan), căci ştie că şi căderea aceasta am văzut-o începându-se de la răsărituri şi venind până la marginea soarelui, apoi împotrivindu-se înapoi.»
Încât, ca să semuim toate cele zise mai-nainte: la răstignirea Domnului, luna a păşit înainte 15 (cincisprezece) ceasuri, adică a mers înainte din drumul şi din locul său cel firesc; adică 12 ceasuri până ce a venit din jos de semnul cerului de miază¬noapte şi l-a ajuns pe soare la semnul de miazăzi al cerului, şi 3 (trei) ceasuri întru care a urmat soarelui către apusuri, acoperindu-l pe el; şi 9 ceasuri a mers această lună înapoi, întorcându-se înapoi la răsărit. Încât luna a făcut atunci o noapte şi o zi ale ei în 42 (patruzeci şi două) de ceasuri întregi. Adică şase ceasuri pe care le avea luate de la apusul ei cel firesc, până ce a venit la mijlocul emisferei celei de sub pământ; şi 24 (douăzeci şi patru) păşind înainte, precum am zis, şi iarăşi întorcându-se înapoi; şi [încă] 12 (douăsprezece) ceasuri mergând de la ră¬sărituri până la celălalt apus al ei şi împlinind lungimea nopţii, după fireasca sa rânduială şi mişcare.
Văzut-ai, frate, câte minuni cuprinde întru sine o singură minune a lipsirii soarelui, care s-a făcut în vremea răstignirii Domnului? Slăveşte de aici pe Hristos Cel ce S-a răstignit, Care, deşi cu trupul era spânzurat pe Cruce, totuşi cu dumnezeirea era atot¬puternic şi lucra nişte minuni ca acestea, după cum zice acest Dionisie în Trimiterea către Policarp: «Atâtea sânt cele mai pre¬sus de fire ale vremii de atunci şi singur lui Hristos putincioase, Celui a toate pricinuitor, Care face lucruri mari şi prea-slăvite, cărora nu le este număr.» Această minune mult-minunată a lipsirii soarelui, cercându-se cu de-amănuntul, a fost de-ajuns lui Dio¬nisie şi lui Apolofan, care erau elini, să cunoască dumnezeirea lui Iisus Hristos. Căci, privind aceasta, dumnezeiescul Dionisie mai-nainte a ghicit şi a zis: «Un Dumnezeu neştiut pătimeşte cu trupul, [lucru] pentru care totul s-a întunecat şi s-a clătit.» (Mihail Singhelul, în cuvântul de laudă cel către dânsul). Iar Apolofan, cel ce a rămas elen , mai-nainte a ghicit şi el, şi i-a zis dumnezeiescului Dionisie: «O bunule Dionisie! - acestea sânt schimbări ale dumnezeieştilor lucruri.» Adică - după Pahimer – „acestea sânt schimbări ale dumnezeieştilor lucruri” pentru că înşelăciunea se va schimba întru adevăr, întunericul în lumină, moartea în viaţă, omul se va face Dumnezeu şi cele asemenea acestora.
Dintre elini, lipsirea aceasta o arată şi Flegon, scriitorul de ani, în 13 al cronografilor. Şi din cei vechi dintre ai noştri, African, în 5 al cronografilor, şi Eusebiu Pamfil. Iar din cei de pe urmă, dumnezeiescul Maxim Pahimerul, Ghenadie Scolarul, Nichifor Teotoche şi Corderie Iezuitul, în cărţile Sfântului Dioni¬sie cele de curând date la iveală în două volume. Însă nu au spus aşa de limpede aceasta. Iar Domnului nostru Iisus Hristos, Celui care printr-o minune ca aceasta Şi-a făcut cunos¬cută dumnezeirea Sa şi a încredinţat-o, fie-I slavă şi stăpânire în veci! Amin!”

Sfântul Nicodim Aghioritul- Războiul nevăzut

Produl Domnului _ Byzantion

Prohodul Domnului
Vezi mai multe video din Muzica »

Sf.Ioan Gură de Aur - Cuvânt la Duminica Floriilor

„De-ai fi cunoscut şi tu în ziua aceasta,
cele ce sunt către pacea ta.”(Lc. 19. 42).

Păcătosul este cel mai nenorocit,
când are pe pământ numai norocire

Nimica nu nelinişteşte pe cei mai mulţi aşa de tare ca aceea că bogaţii cei mai prihăniţi se îndulcesc de multă norocire, pe când drepţii sau cei îmbunătăţiţi adeseori suferă cea mai amară sărăcie şi mii de alte răni care sunt încă mai cumplite decât sărăcia.
De aceea mulţi zic: „Unde este pronia, unde este dreptatea cea dumnezeiască, unde este judecata cea dreaptă ? Cel înfrânat si cel îmbunătăţit sunt nenorociţi, pe când cel desfrânat şi cel rău sunt norociţi; acesta este admirat, celălalt nesocotit, acesta trăieşte în îndestulare şi desfătare, celălalt este certat de sărăcie şi de mizeria cea mai mare”.
Aşa vorbeşte cel nepriceput, dar în adevăr păcătosul este omul cel mai ticălos şi mai nenorocit din lume, chiar când nu se pedepseşte îndată; el tocmai atunci este cel mai nenorocit când nu se pedepseşte şi când nu i se întâmplă nimic potrivnic.
La boli şi la rele noi nu deplângem pe cel ce se lasă a se vindeca, ci pe acei ce sunt nevindecabili. Iară ce este boala si rana pentru trup, aceea este păcătui pentru suflet. Şi ceea ce este tăietură şi doctorie pentru trupul cel bolnav, aceea este nenorocirea pentru un suflet bolnav.
Aţi înţeles ce zic eu ? Fiţi cu luare aminte, căci eu voiesc să vă comunic o învăţătură de adevărată înţelepciune. Presupune că tu vezi pe cineva care are o buba rea, din care ies viermi şi curge puroi, iar acela îşi neglijează rana şi buba; dar mai vezi încă pe un altul, care suferind de aceeaşi boală, se slujeşte de mâinile doctoricesti, lasă a se arde şi a se tăia, şi bea doctorii amare. Spune-mi mie, pe care din aceştia doi vei deplânge tu, pe bolnavul care nu se supune vindecării sau pe acela care întrebuinţează leacurile ? Fireşte că pe acela care nu se lasă a se vindeca. De asemenea, înfăţişează-ţi doi păcătoşi, căci şi păcătosul este un bolnav; unul dintre ei se pedepseşte pe pământ, celălalt nu. Deci să nu zic că acest din urmă este un norocit, căci este bogat, căci poate jefui sărmanii, căci împilează văduvele, se află bine, cu toate răpirile sale, se îndulceşte de cinste şi de consideraţie, are dregătorie şi putere, şi nu cunoaşte nici una dintre patimile cele obişnuite omenesti, nici friguri, nici nenorocire, nici vreun fel de boală. Este înconjurat de-o grămadă de copii, se bucură de o vârstă norocită ş.a.
Şi cu toate acestea,tocmai pe dânsul trebuie să-1 deplângeţi mai mult, căci el este bolnav fără a primi vindecarea. Cum aşa ? îţi voi spune. Cand vezi pe cineva suferind de idropică şi trupul lui umflându-se, iară el cu toate acestea nu aleargă la doctor, ci mai vârtos robeşte plăcerii de a bea, ţine o masă îmbuibătoare, se îmbată în toate zilele şi aşa tot mai mult sporeşte boala sa, spune mie, îl lauzi tu oare pe acesta ca pe un norocit, sau îl socoti nenorocit? Dacă, dimpotrivă, vezi pe un altul, care de asemenea este idropic, însă caută ajutorul doctorilor, rabdă foamea, trăieşte foarte cumpătat, mănâncă şi bea neobişnuit de puţin si primeşte cele mai amare doctorii, care deşi pricinuiesc dureri, însă tocmai prin aceasta restatornicesc sănătatea, nu-1 vei socoti pe acesta mai norocit decât pe acela ? Negreşit, că unul este bolnav şi nu se vindecă, celălalt este bolnav şi se vindecă. Cura este grea, dar folositoare. Aşa este şi în viaţa noastră cea de acum. Numai că aici nu este vorba de un trup bolnav, ci de un suflet bolnav. Locul bolii îl ţine aici păcatul, doctoria cea amară fiind pedeapsa dumnezeiască. Adică ceea ce lucrează doctorul cu doctoria, cu tăierea si cu arderea, Dumnezeu lucrează cu pedepsele. Precum la boli fierul si focul cele adeseori întrebuinţate, deşi ard dureros, opresc cangrena şi stârpesc buba şi sunt foarte mântuitoare, tot aşa la un suflet bolnav, foamea şi bolile şi alte rele de tot felul se întrebuinţează în locul fierului şi al focului, spre a împiedica întinderea cangrenei sufletului şi a-1 vindeca.
Gândiţi iarăşi la doi desfrânaţi, unul bogat, altul sărac. Care din doi dă mai multă nădejde de mântuire ? Negreşit cel sărac. De aceea, nu zice că cel bogat este norocit, pentru că trăieşte în desfătare şi prisosinţă; mai vârtos trebuie să socoteşti norocit pe acela care, fiind desfrânat, este sărac şi se chinuieşte de foame, căci sărăcia este pentru dânsul dascălul unei vieţi mai bune. Aşadar, când vezi un păcătos norocit, plângi, căci răul lui este îndoit; el este bolnav şi totodată nevindecabil. Iară când vezi un păcătos în nenorocire, mângâie-te, atât pentru că el prin nenorocire se va îmbunătăţi pentru viitor, cât şi pentru că el prin aceasta curăţă multe dintre păcatele săvârşite de dânsul.
Unii oameni se pedepsesc numai aicea pe pământ, alţii se curăţă în această lume, şi primesc pedeapsa deplină în această lume; şi apoi sunt şi din aceia care se pedepsesc şi în această lume şi în cealaltă. Pe care din cei trei oameni îi socotiţi voi cei mai norociţi? Desigur, pe cei dintâi, căci ei încă aici se curăţă de păcatele lor, iar acolo se fericesc veşnic. Iară după aceştia, pe care? Poate pe aceia care nu se pedepsesc aicea, dar în cea lume suferă pedeapsa deplină ? Nicidecum aceştia nu sunt cel de al doilea în nenorocire, ci mai vârtos aceia care se pedepsesc şi aicea şi acolo. Căci find ei şi aicea pedepsiţi, de bună seamă pedeapsa lor acolo va fi mai uşoară. Iară cine numai în acea lume va primi deplina pedeapsă, acela va trebui să sufere acolo un chin neîmblânzit, ca îmbuibatul cel bogat din Evanghelie, care nu putea dobândi nici măcar o picătură de apă, adică, nici cea mai mică mângâiere în munca sa, căci el aici nu curăţise nimic din păcatele sale.
Si pe un asemenea om, care trebuie să sufere în acea lume o pedeapsă atât de grozavă, îl veţi socoti oare fericit pentru traiul bun de pe pământ ?
Dacă unii se miră de norocirea celor prihăniţi, apoi judece ei, că si răpitorii, prădătorii de biserici, ucigaşii, corsarii (hoţii de mare), înainte de a fi traşi la judecată, trăiesc întru desfătare şi îndestulare, se îmbogăţesc prin nenorocirea altora, adună comori nedrepte şi în toate zilele se îmbuibează. Iară când judecătorul rosteşte hotărârea asupra lor, atunci se pedepsesc pentru toate acestea. Tot aşa se întâmplă şi celor ce ţin femei posadnice, mănâncă la mese îmbuibătoare, semeţii care înalţă sprâncenele şi batjocoresc pe cei săraci. Când Unul Născut Fiu al lui Dumnezeu va veni la Judecată cu îngerii Săi şi va şedea pe tronul Său, şi toată lumea se va aduna împrejurul Lui, atunci ei vor fi aduşi goi şi lipsiţi de toată mărirea lor, nu vor afla nici un mijlocitor şi fără milă vor fi aruncaţi în râul cel de foc. De aceea, nu-i lăuda ca pe nişte norociţi pentru traiul lor cel bun pe pământ, ci deplânge-i pentru pedeapsa viitoare. Iar pe cel drept să nu-1 socoteşti nenorocit, chiar de-ar fi sărac, ci laudă-1 ca pe un norocit, pentru viitoarea sa bogăţie cerească.
Dar cum de nu este nici unul, veţi zice voi, care să se îndulcească de repaus atât aici cât şi dincolo ? Aceasta, iubiţilor, nu poate să fie, numărându-se lucrurile cele cu neputinţă. Căci, desigur, nu se poate ca pe acea lume să se îndulcească de cinste cel ce trăieşte aici fără grijă, în siguranţă şi în desfătare, cu necumpătare şi cu uşurătate ele minte. Cine voieşte a fi acolo părtaş la cinste, acela nu poate trăi aici fără cercare şi osteneală. Deşi nu 1-ar apăsa sărăcia, totuşi el are a se lupta de-a pururea împotriva poftelor, iar aceasta nu este o mică muncă şi povară. Deşi nu 1-ar chinui vreo boală, totuşi îl răneşte fierbinţeala mâniei; şi înfrânarea mâniei pricinuieşte dureri nu mici. Deşi n-ar veni asupra-i vreo nenorocire, totuşi el are a se lupta de-a pururea cu gândurile cele păcătoase; iară spre a înfrâna poftele cele nestăpânite, a birui ambiţia, a smeri semeţia, a se lepăda de dezmierdări şi a trăi cu o aspră înfrânare, se cere osteneală nu mică. Cine însă nu face aceste şi alte asemenea lucruri, acela nu se poate mântui. Prin urmare, cerul nu se poate dobândi fără osteneală, fără luptă şi încercări.
Dar aud întrebând: pentru ce oare Dumnezeu pedepseşte pe unii încă în lumea aceasta, iară pe alţii în cealaltă ? Dacă ar pedepsi pe toţi încă din lumea aceasta, ar trebui să stârpească tot neamul omenesc, că toţi suntem căzuţi sub osânda judecăţii dumnezeieşti. Iară dacă aici n-ar pedepsi pe nimenea, atunci cei mai mulţi ar fi şi mai uşuratici la minte, ar tăgădui pronia şi cârmuirea dumnezeiască, şi la ce treaptă de răutate nu s-ar sui ei ? De aceea Dumnezeu pedepseşte pe unii, pentru ca ei acum să se lase de păcat, iar în acea lume să primească o pedeapsă mai uşoară, sau cu totul să se libereze ele ea. Totodată, Dumnezeu voieşte ca prin pedeapsa şi nenorocirea unora să facă pe alţi păcătoşi mai înţelepţi. Iară pe alţii nu-i pedepseşte, nu le trimite nenorocirea cea meritată, pentru ca ei, gândind la mărimea răbdării şi milostivirii celei dumnezeieşti, să se ruşineze şi să intre în sine şi să se libereze, atât de pedeapsa cea de acum, cât şi ele cea viitoare. Dacă însă ei totuşi rămân în păcatele lor, şi nici măcar prin îndelung răbdarea lui Dumnezeu nu se îndreaptă, atunci pe dânşii îi aşteaptă o pedeapsă cu atât mai mare pentru îngrozitoarea lor uşurătate de minte.
Deci, iubiţilor, ştiind acum toate acestea, să luăm aminte la noi înşine cu toată stricteţea. Când Dumnezeu ne pedepseşte şi ne trimite o nenorocire, noi să-i aducem mulţumire; când ne aflăm bine şi norociţi, să gândim la siguranţa noastră şi, deşteptaţi prin nenorocirea altora, să lăudăm şi să mărim pe Domnul, prin pocăinţă, înfrângere şi mărturisirea păcatelor. Să lepădăm toate greşelile, pe care le-am săvârşit în lumea aceasta, cu toată râvna să ştergem toate petele sufletului si să rugăm pe Dumnezeu să ne ajute a ne despărţi de lumea aceasta şi a intra în cealaltă curaţi şi pregătiţi, ca acolo să nu ne însoţim cu bogatul cel îmbuibat, ci cu Lazăr în sânul lui Avraam, îndulcindu-le de bucuria cea nemuritoare. Căreia fie ca Dumnezeu să ne facă părtaşi, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine cinstea în vecii vecilor! Amin.

Îndemn pentru purtarea crucii

Înainte de a-ţi trimite Crucea pe care o duci, Dumnezeu a privit-o cu ochii Săi cei preafrumoşi, a cercetat-o cu raţiunea Sa dumnezeiască, a potrivit-o după dreptatea Sa neajunsă, a încălzit-o în inima Sa cea plină de iubire, a cântărit-o în mâinile Sale cele pline de îndurare, ca nu cumva să fie mai grea decât poţi duce.Şi după ce ţi-a măsurat curajul, a binecuvântat-o şi ţi-a pus-o pe umeri.Deci o poţi duce.Ţine-o bine şi urcă de pe Golgota spre Înviere!

Iustin Popovici-30 de ani de la plecarea la Domnul
"Sfinţii, întrucât ei sunt sfinţiţi şi iluminaţi de Duhul Sfânt, sunt şi adevăraţi dascăli şi educatori.Educaţia fără sfinţenie, şi anume educaţia fără sfinţirea de către Duhul Sfânt, şi fărădesăvârşirea şi împlinirea omului prin Dumnezeu-omul Hristos, adică educaţia ateistă, ainfluenţat Europa, ducând la idolatria umanistă. Nu este important dacă această idolatrie se manifestă prin divinizarea papei sau a culturii, ştiinţei, civilizaţiei, artelor, politicii, modei".

"Avem nevoie de un nou proorocIeremia, şi de o nouă plângere: omul european şi-a încheiat misiunea şi a creat un om nou fărăde Dumnezeu şi fără suflet.[...]Întrucât acest om L-aucis atât pe Dumnezeu, cât şi sufletul din el, tipul de om european comite un adevărat suicid.Suicidul este, de fapt, rezultatul inevitabil al uciderii lui Dumnezeu. Educaţia fără Dumnezeu a dus Europa şi întreaga lume într-un asemenea întuneric desăvârşit, întuneric pe care umanitatea nu l-a mai cunoscut vreodată. În acest întuneric nimeni nu recunoaşte pe cineva drept fratele său!"

"În toate strădaniile sale umaniste, omul strigă de fapt după Dumnezeu-omul Hristos.Apariţia în această lume, a Dumnezeu-omului Hristos a fost naturală, raţională şi necesară.Fiindcă numai Hristos poate să elibereze cu totul spiritul uman chinuit care s-a îmbolnăvit dinpricina umanismului celui fără de Dumnezeu. Numai El poate împlini orice dorire a esenţeinoastre omeneşti celei după chipul lui Dumnezeu: setea noastră după viaţa infinită, dreptateainfinită, adevărul şi binele infinit, cât şi după infinitatea dumnezeirii".

Putna - Cuvânt de învățătură la Duminica Sf.Maria Egipteanca


Cuvant de invatatura-Putna
Asculta mai multe audio Diverse »