01 iulie 2009

Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuţi

Un teolog ucrainean, Zaharia Kopistenski, ieromonah din Kiev, in cartea lui Palinodia, alcătuita prin anii 1621-1622 (publicata abia in 1878), înşira si câţiva sfinţi moldoveni: “La Rădăuţi, in episcopie, sfântul Leontie, făcătorul de minuni, zace cu trupul întreg; la Voroneţ, in mănăstire, Daniil sfântul, făcător de minuni; la Moldoviţa, in mănăstire, sfântul Vasile, făcătorul de minuni si alţii, nu putini”. Vom pomeni, pe rând ostenelile acestor Cuvioşi si Sfinţi moldoveni.

Despre Sfântul Leontie de la Rădăuţi avem doar aceasta ştire, pe care ne-o oferă cartea Palinodia. A trăit in veacul al XV-lea si a făcut parte din obştea călugărilor rădăuţeni, sub numele de Lavrentie ieromonahul. Poate sa fi fost chiar stareţ al mănăstirii cu hramul Sfântul Nicolae, care a devenit apoi catedrala episcopala si gropniţa a primilor domni moldoveni. A fost unul din călugării îmbunătăţiţi de aici si preţuiţi de credincioşii din împrejurimi pentru evlavia lor, dar mai cu seama pentru rugăciunile lor, care aveau darul vindecării de boli si neputinţe. Pentru aceasta era socotit ca un adevărat “sfânt” încă din timpul vieţii. După părerea unor istorici, ar fi ajuns chiar episcop la Rădăuţi, in timpul domniei lui Alexandru Vodă cel Bun, dar spre bătrâneţe s-a retras din scaunul vlădicesc. Înainte de moarte, a imbracat marea schima monahala sub numele de Leontie. După moarte, trupul sau a rămas neputrezit, încă un semn al sfinţeniei, venit din partea lui Dumnezeu. Presupunem ca si la mormântul lui vor fi avut loc vindecări minunate, de vreme ce Zaharia Kopistenski scria despre el ca era “făcător de minuni”. Pe vremuri, strada de azi Bogdan Vodă din Rădăuţi,unde se afla si ctitoria domnitorului, se numea “Drumul sfântului”. Probabil i s-a zis aşa pentru ca pe acest drum veneau si se închinau credincioşii in fata cinstitelor sale moaşte. După tradiţia locala, ziua lui de prăznuire era la 1 iulie, când se făceau mari pelerinaje la moaştele sale. Tot atunci, după săvârşirea Sfintei Liturghii, se oferea o masa comuna in curtea mănăstirii, pentru pelerini, săraci si orfani, încât aceasta zi de pomenire era cunoscuta in popor sub numele de “praznicul sfântului”. Ele au mângâiat si întărit in dreapta credinţa de-a lungul veacurilor pe mulţi credincioşi moldoveni, ca si moaştele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava. Dar cinstitele sale moaşte au fost pângărite si risipite prin anul 1639 de o ceata de răufăcători veniţi din afara hotarelor, când a fost prădat întregul oraş Rădăuţi. Peste doi ani, Dumnezeu a binecuvântat insa Tara Moldovei cu alte moaşte, si anume ale Cuvioasei Parascheva, primite de domnitorul Vasile Lupu de la Patriarhia din Constantinopol.

In şedinţa sinodala din 20 iunie 1992 s-a hotărât canonizarea sa oficiala, ceea ce s-a si făcut, in ziua următoare in biserica Sfântul Spiridon Nou din Bucureşti. Prăznuirea lui se va face in fiecare an la 1 iulie.”

“In nevoinţe duhovniceşti toata viata ai petrecut-o si primind harul preoţiei cu smerenie si cu frica de Dumnezeu ai slujit Biserica lui Hristos. Pe Acesta roagă-L sa mântuiască sufletele noastre”. (Troparul sfântului, glasul 8 ).

(Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu-”Sfinţi daco-romani si romani”, Editura Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iaşi, 1994, pag. 70-71)

Din soborul vrednicilor ierarhi, călugări si creştini îmbunătăţiţi ai Bisericii noastre, pe care i-a odrăslit bătrâna Moldova in ceata celor care prin fapta si cuvânt au îmbogăţit spiritualitatea româneasca se numără si Sf. Ierarh Leontie de la Rădăuţi.
Avem multe îndatoriri fata de trecutul din care ne vorbeşte sufletul luminat al Sf. Ierarh Leontie, dar una din cele dintâi este cunoaşterea si meditarea la faptele nemuritoare al Sfântului.
Pomenirea Sf. Ierarh Leontie, in fiecare an la început de iulie, ne da prilej minunat sa trăim comuniunea frumuseților credinței noastre ortodoxe, sa ne înnoim evlavia unii de la alții, sa ne mângâiem auzul cu armonia cântărilor dumnezeiești și sa primim în cămara inimii noastre pe Însuși Mântuitorul Iisus Hristos la Dumnezeieasca Împărtășanie.

De 1 iulie, se face mare pelerinaj la sfintele moaşte, la Rădăuţi, la Sf. Mănăstire Bogdana se aude toaca si clopotele bătând…

Cântarea Sfântului Ierarh Leontie de la Rădăuţi

Pe ierarhul lui Hristos
Pe Sfântul Leontie
Pe îngerul cel pământesc
Si omul cel ceresc
Sa-l lăudam.

Pe frumusețea ierarhilor
Si slava prea cuvioşilor
Privighetoarea pustiului
Si fala Rădăuţilor
Sa o cinstim.

Fierbinte rugătorule
Nu înceta rugându-te
Pentru cei ce te cinstesc
Si cu cântări duhovniceşti
Te fericesc.

Bucura-te, Părintele
Celor orfani si celor goi
Văduvelor toiag
Si sprijin celor fără de ajutor
Bucura-te!

Izvor nesecat de vindecări
Sfintele tale moaşte sunt
Celor ce cu credinţa vin
Si se închina lor zicând
Bucura-te!

Pe sfeşnicul cel prea luminos
Pe fiul cel cu bun miros
Al Bucovinei sfânt odor
Sa-l lăudam, zicând
Bucura-te!

Pe alinarea celor scârbiţi
Pe îndreptătorul celor greşiţi
Pe pierzătorul demonilor
Sa-l lăudam si sa-i cântam
Bucura-te!

Pe fluierul dumnezeiesc
Pe porumbelul Domnului
Pe alăuta cea cereasca
Pe Sfântul arhiereilor
Sa-l lăudam.

Bucura-te mărgăritar
Bucura-te pastorule
Minte cereasca
Si înainte-văzătoare
Bucura-te.

Ostaşule al lui Hristos
Cu cereşti daruri înarmat
Vinul cel bun mirositor
Doctor grabnic al tuturor
Bucura-te!

Ajuta-ne si nu lăsa
Sa rătăcească turma ta
Care cu dragoste-ti cântam
Sfinte Ierarh Leontie
Bucura-te!

FOARTE NE-A IUBIT PE NOI DUMNEZEU ŞI NE IUBEŞTE

Interviu cu părintele Cleopa Ilie

de Valeriu Dăescu

DESPRE SUFLET

- Părinte arhimandrit, toate căr­ţile pe care le-aţi scos în lume, sunt gândite şi trudite pentru a scoate în lumină valoarea sufletului. „Valoarea sufletului" este chiar titlul unei cărţi pe care aţi publicat-o la Galaţi. Des­pre valoarea sufletului vorbiţi de fie­care dată, din zorii zilei, până târziu în noapte, sutelor, miilor de pelerini, pentru miile de credincioşi care vin aici, în faţa chiliei dumneavoastră, ca în faţa unui izvor al tămăduirii sufle­teşti. Cărţile sfinte spun că noi putem dobândi totul în lume, chiar lumea întreagă, dar putem pierde un singur lucru: sufletul.

- Dacă ai pierdut sufletul, ai pierdut mai mult decât toată lumea. Toată lu­mea nu face cât un suflet. O spune nu un prooroc, ci Hristos. Ce va da omul în schimb pentru sufletul său? Chiar dacă ar dobândi toată lumea, tot în iad se duce! Sufletul e mai scump decât toa­te popoarele, decât toate continentele, decât toată lumea - sufletul unui om.

- Dar ce se întâmplă atunci când peste ochiul sufletului, peste ochiul minţii se aşează orbirea?
- Orbirea spirituală, aşa se cheamă. Orbirea sufletului se face prin păcat: prin uitare, neştiinţă şi trândăvie. Aces­tea trei orbesc sufletul cel mai tare... uitarea, neştiinţa şi trândăvia. Acestea orbesc sufletul şi-l duc la păcat şi pă­catul îl orbeşte şi mai tare. Păcatul este întuneric. Da, măi frate...
- Deci, păcatele sunt lucruri ale în­tunericului.
- Întunecă şi mintea, şi inima, şi toate.
- Putem să îndepărtăm tina aceasta de pe ochiul sufletului?
- Eu sunt păcătos, nu pot nimica, ni­mica... ştii cine poate? Cine s-a unit cu Hristos. Că Mântuitorul spune: „Ră­mâneţi întru Mine şi Eu întru voi. Fără de Mine nu puteţi face nimic!" Cine s-a unit cu Hristos, toate le poate. Cine nu - cum sunt eu, păcătos şi rob al păcatu­lui şi al trupului şi al lumii şi al diavolu­lui - nu poate nimica, e păcătos. Acela care s-a unit cu Hristos are pe Hristos în mintea şi-n inima lui, şi în Hristos toate le poate.
- Deci, în Hristos, toate le poate omul.
- Da, cu Hristos. Iar fără El, nimic! Suntem praf şi cenuşă. Poţi să fii gene­ral, poţi să fii patriarh, poţi să fii rege, poţi să fii voievod, poţi să fii ministru, poţi să fii orişice...
- Acest pumn de praf şi cenuşă to­tuşi are în el o lumină. Este lumina pe care ne-a dat-o Creatorul dintru început.
- Măi, dacă o are, să-L preţuiască pe Cel ce i-a dat-o. Şi să se roage din adân­cul inimii s-o păstreze, puterea, dum­nezeirea, această lumină în mintea şi-n sufletul lui. Că nu putem nimic fără Dumnezeu.
- Oamenii când vin la dumneavoas­tră, aici, în faţa chiliei, vor în primul rând acest lucru - să le îndepărtaţi pata de întuneric de pe ochii minţii.
- Ei vin, săracii, aduşi de îngerii păzi­tori ai lor şi de conştiinţa lor. Că fieca-re-i cu necazul lui, ştie fiecare al lui. Şi el vine cu credinţă, şi dacă cumva se tă­măduieşte, orice cere el, nu-i de la noi: pentru credinţa lui.
- Aşa a spus întotdeauna Mântuito­rul: fie ţie după credinţa ta.
- Da, după credinţă. Dacă-i vezi tu, că vin de la Timişoara, din Dobrogea, din Maramureş, Ardeal, din toate păr­ţile, sunt drumuri, şi ei vin săracii, ca albinele.... eu, când îi văd, câteodată mă apucă plânsul. Văd că-i aduce Duhul Sfânt, şi credinţa lor, săracii, care-o au către sfintele mănăstiri, că mănăstirile sunt nişte limanuri pentru sufletul po­porului român. Că nu vin numai la noi, la toate sfintele mănăstiri se duc. Alear­gă săracii ca să câştige iertarea păcatelor, să câştige cunoştinţe de lucrurile cele duhovniceşti, pentru folosul sufletesc al lor. Nu noi, toate le lucrează puterea cea negrăită. Nu pentru noi, pentru credin­ţa lor curată cu care aleargă Ia Domnul.

VIAŢA ÎN MĂNĂSTIRE
- De aproape 70 de ani sunteţi în lu­crarea şi în rânduiala monahismului.
- Din '24. Fraţii mei au fost veniţi înaintea mea.
- Iar dumneavoastră aţi adus-o în mănăstire pe maica dumneavoastră, după ce a plecat la ceruri tatăl.
- S-a dus. A trăit peste 90 de ani. 25 de ani, 26 de ani aproape a trăit şi ea în mănăstire. Ea tot plângea, aşa avea obi­ceiul. Şi să facă milostenie. Tot dădea milostenie. A fost un suflet bun, săraca. Ştii ce înseamnă a fi călugăr? întreabă pe Sfântul Ioan Scărarul. Că monah acela este, care a ieşit cu totul cu mintea sa din lume şi pururea se roagă lui Dumnezeu. Păi, acea lucrare eu, păcăto­sul, nici n-am avut-o, nici n-o am şi nici - n-o voi avea, că-s leneş şi nesimţitor. Să te duci să cauţi, poate vei găsi un călu­găr pe undeva.
- Poate să refac drumurile dumnea­voastră, în sihăstria pădurilor, unde aţi stat ascuns sub pământ atâta amar de vreme...
- Ah, acolo nu mai găseşti nimic. Aco­lo, de-amu, nu mai ajung în viaţa asta: e de-aici, la 150 km. Eu nu mă mai bi­zui să mă duc pe-acolo... De trei ori am fost arestat. Au trecut, ca un vis, toate, ca un vis. Dumnezeu să-i odihnească pe toţi care au murit în dreapta credinţă!
- Părinte arhimandrit, cum aţi tră­it acolo, sub pământ, la câţiva metri sub pământ, fiind luminat numai de Duhul Sfânt şi de lumina mică a can­delei? Câţi ani aţi trăit acolo?
- Nouă ani şi şapte luni. Asta nu ţi-aş spune, câte ispite am avut cu dracii, şi câte necazuri... nu! Pentru că mila lui Dumnezeu m-a ajutat şi n-am nevoie eu să trâmbiţez. Zice aşa Sfântul Isac: „Nu povesti ale tale!" Ştiţi ce-am făcut eu? Am mâncat, am dormit, am stat de­geaba, n-am făcut nimica nici în pustie, nici în mănăstire. încă n-am pus înce­put bun. Cine-a întreba, aşa să spuneţi: e-un moşneag stricat de minte.
- Aceasta nu este o trâmbiţare, iertaţi-mă!
- Nu-i voie... nu-i voie...
- Dar omul acesta atât de sfârtecat de griji, atât de împătimit de toate ale vieţii, atât de învălurat, atât de înne­gurat, atât de pornit în toate părţile şi râvnind totul poate are nevoie de un exemplu; nevoia de modele există...
- Avem milioane de milioane de mode­le de la sfinţii părinţi, de la sfinţii apos­toli, de la sfinţii prooroci, de la sfinţii patriarhi, de la cuvioşii părinţi, nu de la mine. Milioane sunt acolo. Că le spune: uite aşa au trăit sfinţii, uite aşa... uite, apostolul Pavel, când a vrut să spună o ispravă a lui mare, cum n-a avut nici un apostol — că a fost răpit până la al treilea cer. Când am vorbit în Grecia, la Ate­na, cu 24 de mitropoliţi în jurul meu, patru ore, veneam din Sfântul Munte, în '77, ei m-au întrebat: Părinte, cum ai stat în pădure? Prea Fericiţilor şi Prea Sfinţiţilor, Apostolul Pavel, când a vrut să spună o ispravă a sa, nu a spus că e a sa. „Ştiu pe un om oarecare, care acum 14 ani în urmă, s-a răpit până la cer, al treilea cer; în trup sau afară din trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie." - aşa a spus de el. N-avem noi voie să trâmbiţăm că am făcut..... n-am făcut nimica! Sunt un putregai! Un hârb legat cu sârmă! Un moşneag! Beţiv, lacom, leneş, somno­ros. Când te-a întreba cineva, [să spui]: E un moşneag putred! Un hârb legat cu sârmă!
- Hai să vorbim, părinte arhiman­drit, despre un oarecare! Care a venit ' la mănăstire, a trebuit să se retragă în vârful munţilor...
- Da, da... te-ai făcut avocat, mânca-te-ar Raiul să te mănânce! Tocmai din Bucureşti a venit. Ca să afle de la un putregai de moş... ce să afle, măi? Un hârb, mâine se-ngroapă. Veşnica po­menire! Dar uite cum a venit, măi, ce şmecherie! Dar câţi vin de aceştia! Dar a venit un grup, de la Iaşi, tot aşa: „Am auzit aşa, am auzit aşa..." Tot ce-ai au­zit bun de mine, să nu crezi! Ce-ai auzit rău să crezi! Dar ce-ai auzit de bine, să nu crezi, că eu nici un bine n-am! Hei, mânca-v-ar Raiul să vă mănânce! Ia uite cum stau! De-aş avea o traistă, să-i pun I într-o traistă, să-i duc în Rai, să-i dau într-o grădină frumoasă, acolo...
- Cuvioşia voastră, ce ascultări aţi avut în aceşti 70 de ani?
- Eu am fost la vaci, doi ani; la cai, la bucătărie, paraclisier, trapezar; la oi am stat zece ani şi şapte luni. De la oi m-au luat în '40 şi m-au pus stareţ. M-au în­trebat prin Serbia, prin Bufgaria, prin Italia, ce studii am. Vino la mine să-ţi arăt studii: gluga-i sub cap, opincile sub pat, băţu-i acolo, de corn, că l-am pur­tat în mână atâţia ani. Astea-s studiile mele. Marile studii!
- Aţi păstorit oile...
- ... zece ani şi şapte luni!
- ... păstoriţi de atâţia ani sufletele oamenilor...
- Nu păstoresc, nu mă pot păstori pe mine. Sunt un putregai. Opincile sunt sub pat, şi băţul cel de corn e acolo, care l-am purtat în mână atâţia ani, la as­cultare, la oi... ehei! Am stat cu părinţi mari, acolo: cu Galaction, cu Antonie. Părinţi mari... Dar, fiindcă aţi întrebat de studiile mele, iacă, aiestea sunt! Nu găsiţi la mine nici studii, nici viaţă, nici fapte bune, nimic, numai răutăţi!
- Găsim, în schimb, un vraf de cărţi.
- Astea, când eram liniştit, am mai avut timp.
- V-aţi asumat această răspundere de a-i duce pe aceşti credincioşi, pe toţi, odată cu dumneavoastră, în Rai. Care este calea spre Rai?
- Calea spre Rai, mamă, săracii, tot o ştiu: să iubeşti pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul, şi pe aproape­le ca pe sine. Şi te duci în Rai. Şi cât aţi putea, străduiţi-vă: oleacă la post, oleacă la rugăciune, oleacă la miloste­nie, mergeţi la biserică... Foarte ne-a iubit pe noi Dumnezeu şi ne iubeşte. Dacă a venit El din cer, să se facă ca noi, ca să putem vorbi cu Dânsul; şi apoi să ne înveţe pe noi tot sfatul lui Dumnezeu, şi apoi să sufere pentru noi până la moarte, şi moarte de răstignire pe cruce. Dacă El ne-a iubit şi ne iar­tă când greşim şi ne primeşte... Petru II iubea mult pe El, dar era cam iute. Şi-L întreabă odată pe Mântuitorul: „Doamne, dar de câte ori am să iert eu pe fratele meu? Până la şapte ori pe zi?" I se părea că e mare milostiv. I-a cur­mat asta Mântuitorul: „Petre, nu zi de şapte ori, de şaptezeci de ori câte şapte, într-o zi!" Ai auzit bunătatea şi mila lui Dumnezeu? El ştie că ne înşeală pe noi şi lumea, şi trupul, şi diavolul, şi neşti­inţa noastră şi neputinţa noastră. Cine ştie mai bine ca El? El nu se uită la faţa noastră. Totdeauna priveşte în inima fiecăruia.
- Oamenii vor lumină, oamenii vor apa vie.
- Oamenii au lumină de la Sfânta Evanghelie, de la dumnezeiasca Scrip­tură, de la Sfinţii Părinţi, de la apostoli, de la prooroci, de la sfinţii mari sihastri, milioane de martiri... au de unde lua lumină — de la mine, numai întuneric! Numai întuneric poate lua cineva... că eu sunt fiu al întunericului, nu al lumi­nii. Un om păcătos, plin de răutate, plin de neputinţe, somnoros. Nu am dra­gostea lui Dumnezeu, n-am înfrânare, n-am dreaptă socoteală, n-am nimica. Toate, toate, toate le-am pierdut pentru lenevia mea. Şi n-am nimica bun pe lu­mea asta. Dacă Apostolul Pavel spune aşa, în epistola către evrei: „Hristos Ii-sus a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoşi, dintru care cel dintâi sunt eu". Dacă acel care s-a ridicat până la al trei­lea cer spune că-i cel dintâi păcătos, eu ce să zic? Că am făcut ceva bun? Nicio­dată în viaţa mea! Ferice de cei care fac!
- Părinte arhimandrit, un cuvânt despre credinţa noastră străbună.
- Credinţa noastră dreaptă, măritoa­re, e mărturisită în simbolul credinţei. Când ţi-a veni un sectar, „Ia zi Crezul! Dacă-L ştii, bine, dacă crezi aşa, bine; dacă nu, fugi! Cu mine nu vorbeşti”. Dreapta credinţă e în cele 12 articole ale Crezului.

"LUMEA MONAHILOR"-Nr.23, mai 2009