În aceasta luna, în ziua a douazeci si saptea, pomenirea Sfântului maritului, marelui Mucenic si tamaduitor Pantelimon.

Sfântul si maritul Mucenic al lui Hristos, Pantelimon, s-a nascut la Nicomidia din parintii Eustorgios, senator pagân, si Evula, o crestina; acestia i-au dat numele de Pantoleon. Incredintat spre educatie lui Eufrosin, medic de renume, el ajunse dupa putina vreme la o cunoastere desavârsita a artei medicale intr-atât incât imparatul Maximian, care ii remarcase calitatile, intentiona sa il ia la palat ca medic particular. Cum tânarul trecea in fiecare zi in fata casei unde era ascuns Sfântul Ermolae (cf. 26 iulie), Sfântul Parinte ghici dupa tinuta lui calitatea inalta a sufletului sau si il invita intr-o zi sa intre si incepu sa il invete ca stiinta medicala nu poate aduce decât slaba usurare naturii noastre suferinde si sortita mortii si ca numai Hristos, singurul Doctor adevarat, a venit sa ne aduca Mântuirea, fara leacuri si fara plata. Cu inima batând de bucurie la auzul acestor cuvinte, tânarul Pantoleon incepu sa il viziteze regulat pe Sfântul Ermolae si fu initiat de el in Tainele credintei. Intr-o zi, pe când se intorcea de la Eufrosin, gasi pe drum un copil, mort dupa ce fusese muscat de o napârca. Judecând ca momentul venise sa probeze adevarul promisiunilor lui Ermolae, el chema in ajutor Numele lui Hristos si pe data copilul se ridica iar napârca muri. Atunci el alerga la Ermolae si, plin de bucurie, ceru sa primeasca fara intârziere Sfântul Botez. Ramase apoi in preajma batrânului Sfânt pentru a se bucura de invataturile lui si nu mai reveni acasa decât in a opta zi. La intrebarile tatalui sau nelinistit el raspunse ca ramasese la palat, tinut de vindecarea unui om de pe lânga imparat. Pastrând inca secreta convertirea lui, el arata in acealasi timp o adânca preocupare pentru a-l convinge pe Eustorgios tatal sau de zadarnicia inchinarii la idoli.

Dupa o vreme fu adus la senator un orb care il implora pe Pantoleon sa il vindece, caci isi pierduse zadarnic toata averea pe la doctori. Increzator in Hristos, care salasluia de-acum in el cu putere, tânarul confirma in fata tatalui sau uimit ca avea sa il vindece prin harul Stapânului sau. Facu semnul Crucii pe ochii orbului, rugându-se lui Hristos si pe loc barbatul isi recapata vederea, nu numai a ochilor trupului ci si ai sufletului, caci el intelese ca Hristos il vindecase. Fu botezat de Sfântul Ermolae impreuna cu Eustorgios, care nu dupa multa vreme adormi in pace.

Pantoleon imparti atunci mostenirea sa saracilor, elibera sclavii si se dedica si mai vârtos ingrijirii bolnavilor carora nu le cerea in schimb decât sa creada in Hristos, cel venit pe pamânt pentru a ne vindeca de toate bolile noastre (de aceea este slavit printre Sfintii Doctori fara de arginti). Ceilalti doctori din Nicomidia incepura sa fie invidiosi pe el si cum el ingrijise pe un Crestin care tocmai fusese chinuit din ordinul imparatului, ei profitara de ocazie pentru a-l denunta la Maximian. Dupa ce le-a ascultat cu tristete plângerea impotriva protejatului sau, imparatul il convoca pe cel care fusese mai inainte orb si ii puse intrebari despre ce mijloace folosise Pantoleon ca sa ii redea vederea. Precum orbul din nastere din Evanghelie, omul raspunse cu simplitate ca Pantoleon il vindecase chemând Numele lui Hristos si ca aceasta minune ii adusese adevarata lumina, aceea a credintei. Furios, imparatul ceru sa i se taie capul pe data si trimise oameni sa il gaseasca pe Pantoleon. Când Sfântul se afla inaintea lui, ii reprosa ca ar fi tradat increderea pe care i-o acordase si il acuza ca il insulta pe Asclepios si pe ceilalti zei prin credinta sa in Hristos, un om mort crucificat. Sfântul ii raspunse ca atât credinta cât si mila fata de adevaratul Dumnezeu sunt superioare tuturor bogatiilor si onorurilor acestei lumi de desertaciune si pentru a-si intari argumentele ii ceru lui Maximian sa il puna la incercare. Fu deci adus un paralitic, asupra caruia preotii pagâni spusera incantatiile lor, salutate batjocoritor de catre Sfânt. Cum eforturile lor ramasera fara efect, Pantoleon isi inalta rugaciunea catre Dumnezeu si luând pe paralitic de mâna, il ridica in Numele lui Hristos. Numerosi pagâni, vazându-l pe om mergând plin de bucurie, crezura atunci in adevaratul Dumnezeu, in timp ce preotii pagâni insistau pe lânga imparat sa fie ucis acest rival periculos.

Cum Maximian ii amintea chinurile la care cu câtva timp in urma fusese supus Sfântul Antim (cf. 3 septembrie), Pantoleon raspunse ca daca un batrân facuse dovada unui asemenea curaj, cu atât mai mult tinerii trebuiau sa se arate curajosi in incercari. Nici magulirile nici amenintarile neputând sa il faca pe Pantoleon sa isi schimbe atitudinea, tiranul il incredinta torturii. Legat de un stâlp, trupul ii fu sfâsiat cu gheare de fier apoi ranile ii fura arse cu faclii aprinse. Dar Hristos, aparut Sfântului Mucenic sub chipul parintelui sau spiritual, Sfântul Ermolae, ii spuse : "Nu te teme, copilul meu, caci sint cu tine si iti voi fi de ajutor in tot ceea ce vei suferi pentru mine". De indata tortele se stinsera iar ranile Sfântului fura vindecate. Apoi, fie scufundat in plumb topit, fie aruncat in mare legat de un pietroi, in toate incercarile Domnul il insotea si il pazea nevatamat. Dupa aceea fu aruncat fiarelor salbatice, dar si acolo Hristos il apara iar animalele venira gudurându-se la picioarele lui asemeni unor animale domestice. Cit priveste imparatul, ramânând el mai salbatec decât niste animale fara ratiune, dadu ordin ca Sfântul sa fie legat de o roata cu lame ascutite ce urma sa fie lasata sa se rostogoleasca de pe o inaltime in fata intregului oras adunat. Din nou Domnul interveni in chip minunat. Il elibera pe slujitorul sau de legaturile lui iar roata strivi in rostogolirea ei un mare numar de necredinciosi.

Cum Maximian il intreba de unde avea o asemenea putere si cum ajunsese el la Credinta Crestina, Pantoleon ii arata unde se ascundea Ermolae, caci Dumnezeu ii facuse cunoscut ca venise vremea, pentru el si stapânul sau, sa-L marturiseasca si sa isi gaseasca in Muceninicie desavârsirea. Dupa moartea preamarita a Sfântului Ermolae si a celor impreuna cu el, tiranul il aduse din nou pe Pantoleon si pretinzând ca mucenicii se supusesera, incerca sa il convinga sa se inchine idolilor, dar preafericitul ceru sa ii vada. Suveranul raspunse ca ii trimisese in misiune intr-un alt oras iar Pantoleon ii replica : "Ai spus adevarul fara sa vrei, mincinosule, caci ei sint acum in Ierusalimul ceresc!". Constatând ca nu va putea sa il clinteasca din credinta sa, Maximian dadu atunci ordin ca Pantoleon sa fie decapitat iar trupul sa ii fie aruncat in foc.

Sfântul ajunse cu bucurie la locul executiei, in afara orasului, dar in momentul in care calaul isi agita spada, aceasta se topi precum ceara se topeste in foc. In fata acestei minuni, soldatii care erau de fata il marturisira pe Hristos. Pantoleon ii indemna insa sa isi indeplineasca datoria si mai spuse o ultima rugaciune. Un glas de sus ii raspunse : "Slujitor credincios, dorinta ta va fi acum indeplinita, portile cerului iti sint deschise, cununa ta e pregatita. Tu vei fi de-acum inainte adapost deznadajduitilor, ajutor celor incercati, doctor bolnavilor si teroare demonilor, de aceea numele tau nu va mai fi Pantoleon ci Pantelimon" (care inseamna "prea milostiv"). El isi intinse grumazul iar când capul ii cazu, curse lapte din gâtul lui, trupul sau deveni alb ca zapada iar maslinul uscat de care fusese legat inverzi din nou pe data si rodi cu fructe din belsug. Soldatii, carora li se daduse ordin sa arda trupul Sfântului, il incredintara credinciosilor care il ingropara cu piosenie pe proprietatea lui Arnantios Scolasticul si se dusera sa propovaduiasca Vestea cea Buna si in alte locuri.

De atunci, Moastele Sfântului Pantelimon nu au incetat sa savârseasca vindecare si sa aduca harul lui Hristos, singurul Doctor al sufletelor si trupurilor, al tuturor celor care se apropie de El cu evlavie.

CALEA ASCEŢILOR

de FRITJOF TITO COLLIANDER

De vrei să-ţi mântuieşti sufletul şi să capeţi viaţa veşnică scoală-te din lâncezeală, fă-ţi semnul crucii pe faţa ta şi zi: ,,În numele Tatãlui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.”

Credinţa nu o vei afla meditând ci făptuind. Nu cuvintele şi speculaţiile ne învaţă ce este Dumnezeu, ci trăirea. Ca să intre aer curat înăuntru trebuie să deschizi fereastra; ca să te bronzezi trebuie să ieşi la soare. La fel este şi cu credinţa; nicicum nu ne vom atinge scopul stând în comoditatea noastră şi aşteptând, spun Sfinţii Părinţi. Să luăm aminte pilda fiului risipitor. El s-a sculat şi s-a dus (Luca, XV).

Poţi fi oricât de decăzut şi înlănţuit în lanţuri lumeşti; niciodată nu e prea târziu. Nu degeaba este scris că Avraam era de şaptezeci şi cinci de ani când a plecat şi că lucrătorul din ceasul al unsprezecelea primeşte aceeaşi plată ca şi cel din ceasul întâi. Nici prea devreme nu poate fi. Nu-i niciodată prea devreme să stingi codrul în flăcări; sau vrei să-ţi vezi sufletul pârjolit pe jăratec?

Încă de la botez ai primit sarcina de a purta războiul nevăzut contra vrăjmaşilor sufletului; aşa că du-o la îndeplinire pe dată. Destul ai zăbovit până acum; decăzut în nesimţite şi lene ai pierdut o mulţime de timp preţios. De aceea trebuie să simţi ceea ce s-a petrecut până acum; ai lăsat să se terfelească ţi să se întineze curăţenia primită la botez.

Trezeşte-te deci; dar acum, fără de zăbavă. Nu mai amâna ,,pe deseară” sau ,,mâine” sau ,,mai târziu, după ce termin ceea ce am de făcut”. Amânarea poate fi pierzătoare. Nu, ci chiar în clipa în care ai luat hotărârea, să arăţi în faptă că te-ai dezbrăcat de vechiul om şi ai început o nouă viaţă, cu un nou ţel şi un nou trai. Scoală-te fără frică şi zi: Doamne, fă să încep acum. Ajută-mă! Căci ceea ce îţi trebuie cel mai mult este ajutorul lui Dumnezeu. Ţine-te tare în hotărâre şi nu privi înapoi. Ai văzut ce s-a întâmplat cu soţia lui Lot care s-a făcut stâlp de sare când a privit înapoi (Facerea, XIX, 26). Te-ai lepădat de omul cel vechi, lasă straiele deoparte. Ai auzit precum Avraam glasul Domnului: Ieşi din pãmântul tãu, din neamul tãu şi din casa tatãlui tãu şi vino în pãmântul pe care ţi-l voi arãta Eu (Facerea XII, 1). Către acea ţară să ai toată luarea-aminte de aici înainte.

În aceasta luna, în ziua a douazeci si doua, pomenirea Sfintei mironosite si întocmai cu Apostolii Maria Magdalena.

Magdala (ou Magada ou Dalmanuta), mic sat de pescari aflat pe tarmul occidental al lacului Ghenizaret, la 5 km de orasul Tiberiada, era patria Sfintei Maria Magdalena. Fecioara cu avere, a trait cu frica de Dumnezeu si cu ascultarea poruncilor Lui, pâna in ziua in care a fost posedata de sapte diavoli (cf. Marcu 16, 9 ; Luca 8, 2). Cuprinsa de aceasta boala si negasindu-si nicicum odihna, ea afla ca Iisus Hristos ajunsese pâna in tinutul ei, dupa ce traversase Samaria si ca atragea multimi multe dupa El, prin minunile pe care Le savârsea si prin invatatura Sa cea cereasca. Plina de speranta, ea alerga spre El si, asistând la minunea inmultirii pâinilor si a pestilor, in numar suficient de mare pentru a hrani peste 4 000 de oameni (Matei 15, 30-39), se arunca la picioarele Mântuitorului si ii ceru sa o conduca pe calea vietii vesnice.

Izbavita din aceasta incercare, ea renunta la bunurile sale si la orice atasament la lume pentru a-l urma pe Iisus in toate periplurile sale, impreuna cu Apostolii, Maica Domnului si alte femei pioase care se pusesera in serviciul Lui dupa ce au fost vindecate de el din diverse boli. : Maria, mama lui Iacov cel mic si al lui Ioset, Maria lui Cleopa, Ioana, sotia lui Huza ; Suzana si Salomea, mama fiilor lui Zevedeu.

Când si-a terminat misiunea in Galileea, Domnul Se indrepta catre Ierusalim, in ciuda atentionarilor primite din partea celor apropiati. Maria Magdalena il urma fara ezitare si se imprieteni cu Marta si Maria din Betania. Pe când Domnul tocmai eliberase un posedat care era mut si afirma ca el alunga demonii prin Duhul lui Dumnezeu, o voce se ridica din multime si striga : " Fericit pântecele care Te-a purtat si sânul care Te-a alaptat ! "( Luca 11, 27). Acest glas se presupune a fi fost cel al Mariei Magdalena. Ea asistase si la invierea lui Lazar si atunci fu intarita in credinta sa in Fiul lui Dumnezeu. In timp ce ceilalti discipoli isi abandonasera Invatatorul in momentul arestarii Sale, ea il urma pâna in curtea marelui preot apoi la tribunalul lui Pilat, asista la procesul Sau nedrept, la Patimile sale si ramase lânga Cruce, impreuna cu Maica Domnului si cu Sfântul Ioan Teologul (Ioan 19, 25).

Totul fiind de-acum indeplinit si sângele Mântuitorului fiind scurs din coasta Sa pentru a curati pamântul, Maria isi invinse durerea si lua initiativa ingroparii Lui. Stiind ca nobilul sfatuitor Iosif din Arimateea (cf. 31 iulie) sapase nu departe un mormânt nou in stânca, ea se duse sa il gaseasca si il convinse sa ii cedeze acel mormânt pentru a-l ingropa pe cel omorât pe Cruce. Incurajat de credinta hotarâta a acestei femei, Iosif obtinu din partea lui Pilat autorizarea in acest sens si impreuna cu Nicodim, membru al Sanhedrinului care era discipol in ascuns al lui Iisus, coborî Trupul de pe Cruce si il infasura intr-un giulgiu pentru a-l depune in mormânt. Maria Magdalena si Maica Domnului asistau la aceasta scena si au cântat atunci un imn de inmormântare, insotit de lacrimi, in care stralucea totusi nadejdea lor in Inviere (acest cântec funebru este tema Slujbei Utreniei a Sâmbetei Mari). Dupa ce mormântul a fost inchis cu o piatra mare ce fusese rostogolita pâna la intrare, Iosif si Nicodim se retrasera dar cele doua femei Sfinte ramasera asezate, in lacrimi in fata mormântului, pâna târziu in noapte. Parasind locul, ele se hotarâra ca imediat dupa ce se termina odihna Sabbatului sa vina inapoi la mormânt cu bune miresme pentru a mai imbalsama o data trupul Mântuitorului (Marcu 16 :1).

Dupa ce au tinut odihna dupa lege, la cântatul cocosului, in timp ce prima zi a saptamânii abia incepea sa se zareasca, Maria Magdalena si " cealalta Marie " (Dupa Sfântul Roman Melodicul si Sfântul Grigore Palama, " cealalta Marie " nu putea fi decât Maica Domnului, caci se cadea ca ea sa fie prima care sa se bucure de Invierea fiului Sau. Pentru majoritatea Parintilor insa, Maria Magdalena e cea care l-ar fi vazut prima pe Domnul, conform cuvintelor Evangheliei (Marcu 16 :9), " cealalta Marie " fiind Maria, mama lui Iacov. Scriitorii ecleziasti au incercat sa concilieze in moduri diferite istorisirile divergente ale Evangheliilor despre vizita sau vizitele la mormânt ale Sfintelor Mironosite.) venira la mormânt. Un Inger stralucitor li se arata, insotit de o cutremurare a pamântului si le vesti ca Iisus nu se mai afla inauntru, si ca inviase (Matei 28 :1). Tulburate cu totul, nu privira macar mormântul si alergara sa duca Apostolilor vestea. Domnul inviat li se arata pe cale si le saluta zicând : " Bucurati-va ! ". Trebuia intr-adevar ca El sa anunte unei femei eliberarea de natura noastra, cazuta si condamnata la suferinta ca urmare a greselii Evei.

Auzindu-le istorisirea, Apostolii au crezut ca ele delirau. Petru insa alerga pâna la mormânt si, aplecându-se vazu numai niste fâsii de giulgiu ce se mai gaseau inauntru si se retrase surprins. Ziua se ridicase, Maria Magdalena se duse la fata locului pentru a doua oara pentru a se convinge ca nu fusese vreo vedenie. Constatând ca mormântul era intr-adevar gol, ea se duse de-a dreptul la Petru si Ioan sa ii anunte, care alergara si ei la locul cu pricina. Dupa plecarea celor doi discipoli, ea ramase singura lânga mormânt intrebându-se cine putea sa fi ridicat trupul (Ioan 20 :11). Doi Ingeri invesmântati in alb se aratara atunci pe locul unde fusesera capul si picioarele Domnului si o intrebara de ce plângea. In timp ce le raspundea, Ingerii se ridicara dintr-odata, cu respect. Maria se intoarse si il vazu pe Iisus care ii puse aceeasi intrebare. Luându-l drept gradinarul locurilor, ea intreba daca El era cel care scosese trupul afara. Dar imediat ce Iisus a chemat-o cu numele sau : "Maria", recunoscând glasul prea-iubitului sau Domn, ea striga : " Rabbuni ! (Invatatorule) ! " si voi sa i Se arunce la picioare pentru a le saruta. Voind sa o aduca la o intelegere mai profunda a starii in care se gasea Trupul lui dupa Inviere, Iisus ii spuse : " Nu ma atinge, pentru ca inca nu m-am urcat la Tatal ! ". Si o trimise sa vesteasca " fratilor " Sai ceea ce vazuse.

Devenita pentru a treia oara " apostol al Apostolilor ", Maria Magdalena ramase cu discipolii si cu Maica Domnului, bucurându-se cu ei. Ea era probabil prezenta si pe Muntele Maslinilor, la Inaltare, precum si in foisor, in ziua Rusaliilor, când Duhul Sfânt coborâ in forma de limbi de foc (Faptele Apostolilor 2).

Se povesteste ca Sfânta a parasit apoi Ierusalimul pentru a se duce la Roma si a cere acolo dreptate imparatului Tiberiu pentru condamnarea nedreapta pronuntata de Pilat. - Aceasta istorisire despre razbunarea impotriva lui Pilat si despre moartea sa nu se gaseste decât la Sfântul Simion Metafrastul, probabil sub influenta Evangheliei apocrife a lui Nicodim (Actele lui Pilat, secolul V) care pune in scena pe Sfânta Veronica. In anul 36, Pilat fu destituit din functie si trimis inapoi la Roma pentru a da seama de proasta sa administratie, in timpul careia se inregistrasera din plin provocari, violente si executii arbitrare. Dupa Eusebiu al Cezareii, el s-ar fi sinucis (Istoria ecleziastica II, 7) sau a fost poate executat. Diferite traditii apocrife au incercat sa il reabiliteze pe Pilat, presupunând chiar ca el s-ar fi convertit, si ele arunca asupra iudeilor toata responsabilitatea Patimilor. Prezentându-se in fata imparatului cu un ou in mâna, ea ii spuse ca dupa ce a suferit Patimile, Hristos inviase, aducând tuturor oamenilor fagaduinta invierii ; iar oul se colora atunci in rosu (de aici vin traditia oualor rosii de Pasti). Suveranul ii asculta cererea si il convoca pe Pilat, precum si pe marii preoti Ana si Caiafa. Caiafa muri pe drum, in Creta ; iar Ana, fu torturat fiind inchis intr-o piele de bivol. Pilat, prezentându-se la tribunalul imparatului, incerca sa se justifice prin presiunile iudeilor si riscul de revolta impotriva autoritatii de la Roma. Dar Cezar ramase insensibil la apologia lui si porunci sa fie aruncat in inchisoare. Se relateaza ca, urmarind un cerb in timpul unei partide de vânatoare, organizata de prietenii lui Pilat nu departe de inchisoare, imparatul arunca din arc o sageata care se infipse drept in inima lui Pilat.

Revenita la Ierusalim, Maria Magdalena urma invatatura Sfântului Petru. Patru ani trecusera de la Inviere, Apostolii se imprastiasera in diverse regiuni ale lumii, Maria Magdalena impreuna cu Sfântul Maxim, unul din cei 70 de discipoli, se duse sa predice Vestea cea Buna. Fura arestati la scurt timp de catre iudei si parasiti, cu alti Crestini, in mijlocul marii, fara hrana, pe o corabie fara pânze si fara vâsle. Ambarcatiunea fu insa condusa de Hristos, Pilotul Mântuirii noastre, pâna la Marsilia, in Galia (Franta). Debarcând vii si nevatamati, Sfintii Apostoli suferira foamete, sete si dispret din partea locuitorilor locului, pagâni care nu ii ajutau in nici un fel. Intr-o zi in care acestia erau adunati pentru unul din sacrificiile lor idolicesti, Sfânta Maria Magdalena se amesteca plina de curaj in adunare si ii incuraja sa recunoasca pe singur Dumnezeu, Facatorul ceurului si al pamântului. Minunati de forta ei si de iluminarea fetei sale, pagânii o ascultara. Ea repeta discursul si in fata guvernatorului roman al provinciei, Ipatie, care venise impreuna cu sotia sa sa aduca jertfa idolilor, pentru ca sa aiba un copil. Mai intâi reticent, Ipatie, dupa trei aparitii ale Sfintei, o primi pe Maria si pe cei care o insoteau in palatul sau si ceru sa fie invatat in invatatura lor. Prin mijlocirea Mariei, el obtinu un copil dar sotia lui muri când il aduse pe lume. Dupa un scurt sejur la Roma, Ipatie facu un pelerinaj la Ierusalim ; dar razgândindu-se deodata, se hotarâ sa se intoarca in locul in care isi ingropase sotia si pruncul. Mare ii fu mirarea când ii gasi vii si afla ca ei supravietuisera prin rugaciunile si grijile Sfintei Maria Magdalena ! Aducând rugaciune de multumire lui Dumnezeu, magistratul si toata casa lui se botezara atunci si devenira ferventi proclamatori ai Adevarului.

Parasind Galia, Sfânta Maria Magdalena isi continua periplurile misionare in Egipt, Fenicia, Siria, Pamfilia si alte locuri, raspândind peste tot buna mireasma a lui Hristos. Ea petrecu o vreme la Ierusalim, apoi pleca la Efes unde il regasi pe Sfântul Ioan Teologul, impartasind cu el aceleasi incercari si bucurându-se de invataturile sale de inspiratie dumnezeiasca.

Indeplinindu-si misiunea pe care i-o incredintase Domnul, ea isi dadu sufletul lui Dumnezeu, dupa o scurta boala, si fu ingropata la intrarea pesterii, unde adormira apoi cei Sapte Copii (cf. 4 august). Numeroase miracole s-au produs in acest loc pâna in ziua in care, aproape zece secole mai târziu (899), piosul imparat Leon VI cel Intelept porunci sa fie mutate la Constantinopol Moastele Sfintei Celei-Intocmai-Cu-Apostolii. El le facu o primire evlavioasa, in prezenta intregului popor si purtându-le pe umerii sai, ajutat de fratele sau Alexandru, el se duse sa le depuna in partea stânga a Altarului manastirii Sfântul Lazar, pe care o ctitorise.

Supravietuind peripetiilor istoriei, mâna stânga a Sfintei Mironosite, care emana o aroma dulce, e si astazi cinstita cu inchinare la Manastirea atonita din Simonos Petra, care o cinsteste pe Sfânta Maria Magdalena ca a doua sa fondatoare.

Traditia occidentala, de la Grigorie cel Mare incoace, a asimilat-o pe Maria Magdalena cu pacatoasa caita ce a venit sa unga picioarele lui Iisus (Luca 7, 36 -38) si chiar cu Maria sora lui Lazar. Dar nimic in Evanghelie nu permite aceasta identificare, respinsa de majoritatea Parintilor Rasariteni. Intr-adevar, a fi fost posedat de demon nu insemna o viata de dezmat. Sfântul Simion Metafrastul interpreteaza in mod alegoric " cei sapte demoni " ca fiind cele sapte pacate ce se opun virtutii ; dar el nu este urmat de ceilalti Parinti.

Când Biserica Ortodoxă va fi robită, atunci este sfârşitul! (1)

Ascultare la Cuvântul Părintelui Proclu NICĂU

Miercuri 11 iulie 2007, de Ioan Enache

…Apăi, eu am 79 de ani şi sunt cu metania la Mânăstirea Slatina, dar, când s-a întâmplat cu Decretul contra monahilor, au scos călugării afară şi unii s-au retras pe la Mânăstirea Sihăstria şi pe la alte mânăstiri… obşte împrăştiată. Acolo, la Sihăstria, era Părintele Cleopa stareţ. Aveam atâta evlavie la el, că era om cu viaţă sfântă! Am stat şi eu vreo 3 ani şi jumătate ca ucenic la el, ei, eram mai simplu faţă de ceilalţi. Dar m-am folosit de vieţuirea lui, că l-am simţit şi ca mamă şi ca tată. Toţi Părinţii erau atunci în pace, liniştiţi, toţi erau ca unul. Aveau o bucurie, o dragoste, că nu-ţi mai venea să pleci de-acolo. Părintele stareţ mânca la fel cu cel mai necăjit, nu puneau la stareţ, cum e obiceiul, mâncăruri alese. Şi cei mari şi cei mici fugeau după Părintele Cleopa şi cereau sfaturi. Aşa… numai că pe timpul acela era prigonită Biserica… au vrut să-l închidă şi el s-a ascuns prin munţi. Comuniştii îşi făceau treburile lor. Iaca aşa a început o vrajbă mare, că nu mai ştiai de cine să te păzeşti. Apăi, dacă nu murea Ceauşescu, avea să fie un securist şi un călugăr, un securist şi un călugăr…nu mai ştiai de cine să te păzeşti. Şi totuşi Biserica s-a folosit de acel timp, numai înăuntru aveai voie să faci slujbe, că în afară erau comuniştii…

– Înăuntru era Hristos cu slujitorii Săi…

Aşa, aşa. Dar, ce să vezi, Duhul Sfânt le-a descoperit unora credinţa şi mulţi s-au întors înapoi, la Biserică, mai ales după 1990. Chiar unii dintre comuniştii care s-au pocăit au avut unele descoperiri. De pildă, unii au aflat, prin descoperire, că toate tainele de la Dumnezeu sunt numai în bisericile ortodoxe. Aşa s-au îndreptat multe persoane. Dar aici a fost rău că tineretul care a fost crescut fără de Dumnezeu cu greu se dă la calea cea bună. Aceia au rămas tot în erezie, oameni fără Dumnezeu. Însă, vă spun, Biserica noastră este de plâns, cel ce s-a trezit nu are altceva decât să plângă. Dar fără să plângă, Doamne fereşte, ceea ce-i aicea, să plângă pentru cele care ne aşteaptă dincolo. Ei, aicea trece vremea cu bune, cu rele, dar trebuie să mă gândesc la sfârşitul vieţii. Şi-atuncea, cât putem, mai întrebăm şi conştiinţa: „Conştiinţă, spune drept, dacă mor amu, mă mântuiesc sau nu?” Le-am spus la mulţi că amu toţi diavolii au ieşit din iad, sunt pe faţa pământului. Odată a venit un autobuz la Mânăstirea Sihăstria cu oameni îndrăciţi. S-a întâmplat că, în timpul acela, să fie vreo 4-5 ani de atunci, eram şi eu acolo. Şi am văzut cum ieşea din cursa aceea fiecare om chinuit de duhuri şi când ieşeau ei, eu mă simţeam ca la gura iadului. Era acolo cineva care se vindecase prin Sfântul Maslu, prin rugăciune, prin smerenie şi post de duhuri rele şi omul acela îi adunase pe toţi ca să-i aducă la mănăstire. Omul acela o zis aşa: „Vezi lumea asta, numai şoferul nu-i îndrăcit, încolo toţi sunt îndrăciţi. I-am adus la Sfântul Maslu”. Şi eu am zis: „Vai de mine, ce s-a întâmplat? Nenorocire mare, că-i iad pe faţa pământului, dacă îi chinuie aşa de grozav”. Şi el a răspuns: „ Toţi aceştia avem crime, avorturi…” şi a spus o mulţime de păcate pe care le săvârşiseră aceia. „Ce zici, ne va mântui Dumnezeu sau nu?” Eu i-am spus: „Hristos a venit pentru cei păcătoşi dintre care cel dintâi sunt eu”. Apoi i-am sfătuit cum să se mărturisească, pentru că persoanele care au duhuri obişnuiesc să dea vina pe altul, că, uite, eu din cauza cutăruia sufăr, că cineva a trimis duhurile cu vrăji şi au intrat în mine şi mă chinuie. Le-am răspuns că nu trebuie să mai spună vorba asta, ci să spună aşa: „Pentru păcatele mele!” Că nu-i mai mare vrăjitorul ca Dumnezeu, dar Duhul Sfânt aşa ne ajută, pe măsura smereniei. Şi orice i s-ar întâmpla omului, să zică aşa: „Pentru păcatele mele!” Să nu zic niciodată că din cauza cutăruia eu sufăr, nu, pentru că, de spun aşa, atunci ispitele se îndelungă, Duhul Sfânt vine cu întârziere sau defel, dacă n-am smerenie. Şi voi fi pedepsit şi chinuit de duhuri, că Dumnezeu nu mă va ajuta şi le îngăduie să mă muncească. Cu cât dau vina pe mine, cu cât mă smeresc şi caut să fac rugăciune tot timpul, începe să mă ajute. Dacă adorm cu mintea împrăştiată, foarte puţin mă ajută sau defel. Secretul aicea stă: un creştin, ori un călugăr, ori un preot care are năcazuri, acela va reuşi care doreşte să adoarmă cu mintea în rugăciune. Dacă eu m-am rugat zi şi noapte, iar când m-am culcat, am adormit cu mintea în altă parte, degeaba m-am ostenit. Totodată trebuie să mă învăţ a ierta. Astă toamnă au venit aici, la mine, trei domni. Stăteau acolo, în faţa mea, dar nu zicea nici unul nimica. Se uitau la mine şi tăceau. Măi, mare comedie, am gândit eu, mai ales că mai aştepta cineva la poartă. Şi, ce să vezi, le-am zis: „Domnii mei, să ştiţi, fiindcă aţi venit până ici, plată aveţi, că v-aţi ostenit. Cătaţi un adevăr, dar nu-l veţi găsi. Eu sunt un om păcătos şi dacă mor amu, diavolii mă iau. Nu-mi place cum trăiesc. Dar nici lui Dumnezeu nu-i place cum trăiesc eu”. Unul dintre ei a zis aşa: „Dacă dumneata spui că te ia diavolul la iad, noi ce vom face?” Le-am răspuns: „Treaba dumneavoastră! Vă priveşte! Sunteţi oameni deştepţi, nu ca mine prost. Da, eu să fiu în locul dumneavoastră, aş căuta un duhovnic bun şi m-aş duce la mărturisit. Şi acel duhovnic a să mă înveţe cum să mă mărturisesc, cum să mă smeresc şi a nu da vina pe altul. Şi când voi merge la biserică să pun în minte că toţi de acolo sunt mai buni decât mine iar eu sunt cel mai păcătos şi nevrednic. Dacă îmi pun astfel de gânduri şi zic şi o rugăciune în taină, fără să ştie lumea de acolo ce gândesc eu, şi stau în biserică aşa cum aş fi în faţa lui Dumnezeu, atunci Duhul Sfânt îmi va lumina mintea şi îmi va descoperi cum trebuie să caut veşnicia. Dar cât timp eu mă uit de sus în jos la ceilalţi, mai bine nu m-aş duce acolo. Însă dacă ascult Sfânta Liturghie cu mult dor de Dumnezeu, Duhul Sfânt nu mă va părăsi. Dumneavoastră vă ajunge dacă puteţi păstra porunca aceasta: Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face! Dacă fac bine la altul, eu simt că Dumnezeu nu mă lasă în părăsire. Dar dacă eu caut să-l jumulesc, să-l tulbur, să-l năpăstuiesc, atunci Duhul Sfânt mă va lăsa în părăsire”. Să ştiţi că aşa îi îndemn pe mulţi: Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face! Cum, un lucru care mie nu-mi place, pe acela să-l fac eu omenirii? Ori cu cine m-aş întâlni să nu aibă de plâns din cauza mea. De multe ori, când diavolul dă năvală asupra mea, îl mai sperii pe suflet: „Să ştii că dacă nu vreau să rabd aicea, ce voi face în iad cu dracii?” Atunci se trezeşte sufletul şi caută să repare. Uite, cugetarea la moarte e un lucru minunat. Aşa spune un Sfânt Părinte: „O, moarte, mai bine te-aş numi viaţă. De câte ori cuget la moarte se trezeşte sufletul”. Acestea vi le spun, pentru că au dat năvală toţi diavolii din iad pe faţa pământului. Unde sunt doi-trei creştini, caută să-i tulbure, să bage în duşmănie. Multe duhuri bagă în capul creştinilor bănuieli, păreri. De aicea se iau la ceartă, se fac crime, Doamne fereşte, ce-au mai ajuns creştinii!

- Încotro merge lumea aceasta, Părinte?

Ăăă, fiecare unde vrea! Care la iad, care la rai, cultul e liber. Prin cineva, am înţeles aşa, că Bunul Dumnezeu nu vrea să robească voia omului. Îl lasă să facă exact ce vrea el. Că are Sfânta Scriptură, are Biserica şi nu poate zice nimeni: „Doamne, eu n-am ştiut!” Nu. Omul e liber, chiar rău de vrea să facă, nu-i oprit. Dar după ce a făcut acel rău, cafeaua o ia. N-o ia când vrea el, îţi stă mintea în loc când o primeşte. Dar, dacă se pocăieşte, dacă îi pare rău şi caută îndreptare, poate să scape nepedepsit, că bunul Dumnezeu e prea bun. Dar atâta vă spun: când o să auziţi că Biserica Ortodoxă a fost robită de alte credinţe, să ştiţi, să nu mai aşteptaţi altceva, că este sfârşitul lumii. Unii Părinţi aşa au spus: Bunul Dumnezeu atâta ţine Pământul cât a fi oameni sfinţi. Când nu vor mai fi, grăbeşte sfârşitul. Anii durerilor au început. Asta vă spun, au început. Îmi pare rău de timpul pierdut, că am văzut un Părinte care, atunci când era să moară şi au venit monahii să-şi ia rămas bun de la el, a fost găsit tare mâhnit. L-au întrebat: „Părinte, de ce eşti aşa mâhnit? Te temi de moarte?” „Nu”, le-a răspuns el, „acesta-i drumul. Dar îmi pare rău de timpul pierdut. Dacă îl foloseam, acum aveam o bucurie şi o mulţumire în suflet”. Mi-a rămas în minte problema asta cu timpul pierdut. A venit la mine un Părinte bătrân şi mi-a spus aşa, cât pot, să las vorba, să închid gura şi să-mi plâng păcatele mele. Trebuie să vorbesc puţin, nu toată ziua. Am primit poruncă să nu stau de vorbă mai mult de zece-cincisprezece minute. Că unii au apelat să mă rog pentru ei şi, iacătă, dorm pe urechea aceea că Proclu se roagă şi el toată ziua hodorogeşte. N-am voie. Amu, pentru că am luat nişte pastile, mi-e mai bine, dar boala pe care o am eu (n.n. astm) îmi impune să stau mai mult cu gura închisă. Trebuie să ţin regimul meu de tăcere, ca să mă fac sănătos şi trupeşte şi sufleteşte.

CUVINTE DE PATERIC

CUM CĂ DARUL LUI DUMNEZEU LA CEI DESĂVÂRŞIŢI SE FACE TOATE: ŞI HRANĂ ŞI BĂUTURĂ ŞI HAINĂ

1) S-a dus unui din parinti la alt parinte. Si venind ceasul al saselea, batranul care l-a primit, a zis ucenicului sau: fa-ne putina linte si uda pesmetii ! Si a facut ucenicul asa. Iar batranul a petrecut vorbind despre lucruri duhovnicesti, de la ceasul al saselea pana a doua zi la acelasi ceas si nu si-a adus aminte de hrana. Atunci iarasi a zis batranul ucenicului: fa-ne noua putina linte, fiule ! Si i s-a raspuns : de ieri am facut-o, avvo. Si asa au mancat batranii.

2) Alt batran oarecare s-a dus la unul din parinti, iar acela fierband putina linte, fiindca sosise seara, a zis celui ce venise: sa citim putin din pravila ! Astfet unul a sfarsit toata Psaltirea, iar celalalt, a rostit din minte cei doi prooroci mari. Si facandu-se dimineata, inchinandu-i-se, s-a dus. Asa ca, pentru rugaciune, au uitat si hrana.

3) Povestit-a ucenicul unui batran iscusit, despre parintele sau, ca odata venind ceasul ai noualea, a voit sa guste ceva. Si punand masa, a stat impreuna cu el la rugaciune. Dupa ce au cantat doi psalmi, a inceput batranul a grai pe de rost, adica fiind in rapire, graia cuvinte potrivite rapirii. Si a petrecut asa pana a doua zi. La al noualea ceas, a doua zi a incetat, caci mintea ii privea sus, spre tainele ceresti.

4) Teodor cel ce a fost episcop la Rossu povestea : un batran cunoscut de mine a venit odata la mine la lavra Pirghiilor, aproape de Iordan, unde sedeam eu. Si mi-a zis : frate Teodore, fii bun si vino cu mine la muntele Sinai. Eu, neputand sa calc cuvantul batranului, i-am zis : sa mergem ! Dupa ce am trecut Iordspnul, mi-a zis batranul : frate Teodore, vino sa punem metanie, ca pana la muntele Sinai nici unul din noi sa nu manance. Raspuns-am : cu adevarat, parinte, eu nu pot sa fac aceasta. Auzind batranul, departandu-se putin de mine, a pus metanie rugandu-se lui Dumnezeu. Apoi sculandu-se, am calatorit mai departe si pana la sfantul munte Sinai, nimic n-a gustat. Iar acolo, la Sinai, cum am ajuns, impartasindu-se cu Sfintele Taine, a luat si a mancat. Si iarasi de la Sinai ne-am dus la Sfantul Mina, in Alexandria. Cand a sfarsit batranul si drumul acesta, postind si acolo, impartasindu-se, iarasi a mancat. Apoi am venit indarat la Sfanta Cetate ( Ierusalim ). Si batranul n-a mancat nimic pe cale. Ci impartasindu-se asemenea cu Sfintele Taine, la Sfanta Inviere a lui Hristos, Dumnezeul nostru, a luat si hrana. in toata calatoria aceasta, atat de indelungata, nu a mancat batranul decat de trei ori, fiindca avea darul lui Dumnezeu, care il intarea.

Pătimirea Sfintei Mare Muceniţe Marina
(17 iulie)

Sfînta Mare Muceniţă Marina s-a născut în Antiohia Pisidiei din părinţi de neam bun, dar nu binecredincioşi, fiind întunecaţi cu păgînătatea elinească. Tatăl ei, cu numele Edesie, era slujitor idolesc. După moartea mamei sale, rămînînd orfană şi în scutece, tatăl său a dat-o la o doică care petrecea într-un sat departe ca la 15 stadii de cetate. Copiliţa, fiind hrănită şi venind în vîrstă, s-a arătat a fi frumoasă cu trupul, dar mai frumoasă cu sufletul, pentru că era împodobită cu bună pricepere şi cu bun obicei. În vremea aceea, fiind mare prigoană împotriva creştinilor, preoţii şi clericii, învăţătorii cuvîntului lui Dumnezeu, se ascundeau de frica muncitorilor, unii prin pustietăţi, alţii prin munţi şi peşteri, iar alţii prin sate, printre oamenii cei proşti. Ei se tăinuiau în chip de săraci, dar unde puteau, învăţau sfînta credinţă în taină şi pe mulţi întorceau de la înşelăciunea idolească la creştinătate.

Deci, s-a întîmplat că fecioara Marina, care acum era de 12 ani, a auzit de la un oarecare om credincios cuvînt despre Hristos, adevăratul Dumnezeu, cum S-a întrupat de la Duhul Sfînt în pîntecele Preasfintei Fecioare şi cum S-a născut dintr-însa păzindu-i fecioria nestricată; apoi cum a făcut multe minuni şi a pătimit de bunăvoie pentru mîntuirea oamenilor, a murit, a înviat, S-a înălţat la cer şi a pregătit celor ce cred în El şi-L iubesc, viaţa cea fără de sfîrşit, slava şi împărăţia cea veşnică. Sfînta Mare Muceniţă Marina cea cu bună înţelegere, auzind acestea, a crezut în Hristos. Inima ei s-a aprins cu dumnezeiasca dragoste, încît nici nu mai gîndea şi nici nu grăia altceva, decît numai despre Iisus Hristos. Toată luarea ei aminte era acolo, unde auzea ceva grăindu-se despre adevăratul Dumnezeu. Ea, precum credea într-Însul cu inima, tot aşa nu se ruşina a-L mărturisi pe El cu gura, deşi era încă nebotezată. Sfînta Marina dorea să-şi verse sîngele său pentru Hristos şi cu El să se boteze, ca într-o scăldătoare a botezului, precum a auzit că mulţi din sfinţii mucenici, din amîndouă părţile, s-au botezat în sîngele lor, punîndu-şi sufletele lor pentru Domnul. Asemenea voia şi ea să se facă următoare lor.

Edesie, tatăl ei, aflînd că fiica lui, Marina, a crezut în Hristos, a urît-o şi o socotea pe ea, nu ca pe o fiică, ci ca pe o străină. Dar Fecioara Marina îşi punea nădejdea spre Tatăl cel ceresc. Deci, venind în vîrsta cea desăvîrşită, ca la 15 ani, a plecat odată la oile tatălui său, care păşteau pe cîmp, ca să le vadă. În acel timp, s-a întîmplat că eparhul Olimvrie din părţile Răsăritului, un muncitor cumplit al creştinilor, mergea spre Antiohia Pisidiei. El a întîmpinat-o pe ea pe drum şi, văzînd-o că este frumoasă, s-a mirat de neobişnuita ei frumuseţe.

Deci, îndată rănindu-se de dragostea ei, s-a gîndit să o ia de soţie. El, stînd în loc şi privind-o, a început a o întreba: "Fecioară, să-mi spui mie despre tine tot adevărul de ce neam eşti, a cui fiică eşti şi cum te numeşti, pentru că te văd foarte frumoasă la vedere. De eşti din părinţi liberi, te voi lua pe tine cu nuntă legiuită, iar de eşti roaba cuiva, te voi răscumpăra şi te voi face femeia mea". Dar fecioara, înfrumuseţîndu-se mai mult cu înţelepciunea decît cu podoaba feţii şi răspunzînd cu blîndeţe, i-a spus a cui fiică este şi cum se numeşte. Dar n-a tăinuit că este roaba lui Hristos, crezînd întru Unul Dumnezeu, Care a zidit cerul şi pămîntul, şi cu Acela însoţindu-se prin dragostea inimii, nu mai are trebuinţă de alt mire.

Eparhul, auzind că fecioara este creştină, îndată, ca unul ce avea stăpînire de la împăraţi asupra creştinilor ca să-i muncească, a poruncit ostaşilor să o ia pe dînsa şi să o aducă în cetate după dînsul. Însă cu cinste, pentru că auzise cuvintele ei cele fecioreşti cu bună înţelegere. De aceea, mai mult a iubit-o pe ea, nădăjduind ca, prin îngrozirea muncilor, să o întoarcă de la Hristos şi să o aducă spre a sa voie.

Fecioara, fiind dusă de către ostaşi, se ruga în auzul tuturor către Dumnezeu, zicînd: "Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, nu mă lăsa şi nu da sufletul meu întru stricăciune, ca să nu mă biruiască vrăjmaşii mei. Auzul meu să nu se spurce din cuvintele lor cele viclene. Înţelegerea mea să nu se schimbe din înşelăciunile lor cele spurcate, inima mea să nu se înfricoşeze de îngrozirile lor cele cumplite. Nu face, Doamne, ca a mea credinţă să fie aruncată în noroiul lor şi să nu se bucure de mine diavolul cel urîtor de bine. Ci, trimite-mi ajutor din înălţimea sfîntului Tău scaun şi-mi dă înţelepciune, spre deschiderea gurii mele, ca, înarmîndu-mă cu puterea Ta şi cu darul Tău înţelepţindu-mă, să stau fără de frică şi să dau răspuns la întrebarea ighemonului. Doamne, caută spre mine cu milostivire în ceasul acesta. Iată, acum sînt ca o oaie în mijlocul lupilor, ca o pasăre între cei ce o vînează şi ca peştele în mreajă. Deci, vino şi mă izbăveşte de toate meşteşugirile vrăjmaşului". Astfel rugîndu-se sfînta pe drum, a ajuns în cetatea Antiohiei Pisidiei.

Eparhul, intrînd în cetate după obiceiul său păgînesc, a adus jertfă necuraţilor săi zei şi a făcut praznic în numele împăraţilor săi, iar pe cîţi creştini a prins, pe toţi i-a aruncat în temniţă, ca să fie bine păziţi pentru munci. Pe fecioara Marina a încredinţat-o la nişte femei cinstite să o păzească. A doua zi, eparhul, şezînd la judecată înaintea poporului, a poruncit ca mai întîi să aducă pe Marina la întrebare, pentru că gîndul lui era la dînsa. Deci, fecioara fiind pusă în faţă, el privea cu plăcere şi cu dragoste trupească fără de măsură la negrăita ei frumuseţe. Apoi a început a vorbi către dînsa, zicînd: "Preafrumoasă fecioară, toţi zeii ştiu că-mi este milă de tinereţile tale şi-ţi cruţ trupul tău cel tînăr care cu podoabă înfloreşte. Te rog, ascultă-mă şi pe mine şi adu jertfă zeilor, ca să-ţi fie bine, pentru că multe averi şi bogăţii vei lua. Tu vei fi mai fericită decît cele de o vîrstă cu tine şi mai cinstită decît toate femeile din cetatea aceasta".

Dar Sfînta Marina i-a răspuns: "Eu, învăţîndu-mă a cunoaşte pe Tatăl cel ceresc, pe Unul născut Fiul Lui, pe Sfîntul Duh, pe Unul în Treime, Dumnezeul cel adevărat şi viu, deprinzîndu-mă a mă închina Lui şi a-I aduce jertfă de laudă totdeauna, zeilor voştri, pe care nu i-am cunoscut, nu mă voi închina, nici le voi aduce jertfă, ca unii ce sînt fără de suflet şi nesimţitori. Deci, unora ca acelora nu le voi da cinstea mea, care se cuvine numai Ziditorului meu". Atunci eparhul a zis: "Marino, iarăşi mă rog ţie, ascultă-mă şi cinsteşte pe zeii cei nebiruiţi, pentru că de vei asculta sfatul meu, atunci îndată înaintea ochilor tuturor cetăţenilor te vei învrednici de mare cinste. Eu te voi lua de soţie şi toţi vor începe a te cinsti, ca pe soţia mea cea iubită. Eu îţi voi fi spre slavă şi cinste, iar tu îmi vei fi spre veselia şi îndulcirea vieţii mele. Deci, de nu mă vei asculta şi vei defăima dragostea ce o am către tine, atunci să ştii că vei cădea în multe rele. Pentru că mă vei sili să te muncesc, chiar nevrînd, şi vei pierde în zadar o aşa frumuseţe, sănătate şi viaţă dulce. Astfel tu vei lua multe, amare şi nesuferite munci, şi de foc şi fiare vei pieri".

Sfînta a răspuns: "Eparhule, nu nădăjdui că vei schimba credinţa mea cea întru Hristos, cu necredinţa voastră, nici cu îmbunări şi nici cu îngroziri, pentru că sînt roabă credincioasă Stăpînului meu, Care a pătimit de voie pentru mine. Dacă pentru mine El a răbdat cruce şi moarte, necruţîndu-Şi sfîntul Său trup cel luat din Preasfînta Fecioară Maria, apoi cu cît mai mult sînt eu datoare să mor şi să pătimesc pentru Dînsul, necruţîndu-mi cu nimic sănătatea şi păcătosul meu trup. Să nu socoteşti că mă vei înfricoşa cu îngrozirile tale. Iată, eu sînt gata spre toate muncile şi morţile tale, căci Acela spre care eu nădăjduiesc mă va întări. Cele ce-mi zici pentru însoţire, despre cinste, despre slavă şi despre bogăţii, toate acelea îmi sînt mai urîte decît noroiul. Pentru ce să mă lepăd de Mirele meu Hristos, Împăratul Cel fără de moarte, şi să mă însoţesc cu un om tiran şi necredincios, mort cu sufletul? Niciodată nu voi face aceasta".

Eparhul, auzind acele cuvinte îndrăzneţe ale Sfintei Marina şi socotindu-le drept ocară mare şi spre necinstea lui, s-a umplut de mînie şi îndată, schimbînd dragostea spre vrajbă şi spre urîciune, a poruncit să dezbrace hainele de pe mireasa lui Hristos, s-o întindă la pămînt şi s-o bată fără cruţare cu vergi. Sfînta fiind bătută fără de milă, trupul ei cel fecioresc se risipea de bătăile ce primea, iar sîngele curgea din răni ca pîraiele, încît înroşea pămîntul. Poporul care privea la aceea, era cuprins de o jale mare, că vedea pe fecioara atît de frumoasă muncită cumplit. Deci, mulţi dintre ei plîngeau. Dar propovăduitorul striga: "Marino, jertfeşte zeilor, ca să nu-ţi pierzi în deşert frumuseţea şi să te lipseşti mai înainte de vreme de această viaţă dulce".

Muceniţa, ridicîndu-şi ochii minţii către Dumnezeu, se ruga, cerînd ajutor şi întărire în nevoinţa sa cea pătimitoare. Ea nu simţea durerile în munci, căci se întărea cu darul lui Hristos şi răbda bătăile ce i se dădeau ca în trup străin. Încă şi unii din popor ziceau către dînsa: "Fecioară, pentru ce îţi pierzi frumuseţea ta de bună voie, petrecînd în nesupunere? Vezi cît de cumplit este judecătorul. El te va pierde şi se va şterge de pe pămînt pomenirea ta, iar nouă ne este milă de tine!" Sfînta a răspuns către dînşii cu glas mare, ocărîndu-i: "O, viclenilor sfetnici şi ajutători ai răutăţii! Voi sînteţi plini de duhul înşelăciunii, precum demult şarpele a sfătuit cu vicleşug pe Eva în Rai; tot aşa şi voi acum mă sfătuiţi, să mă depărtez de Dumnezeul meu. Deci, depărtaţi-vă de la mine voi, lucrătorii fărădelegii, că nu mă veţi înşela pe mine, care m-am dat lui Hristos cu tot sufletul".

Încetînd slujitorii a o bate, tiranul a zis către muceniţă: "Marino, acesta este numai începutul durerilor tale, iar de vei petrece mai mult în nesupunerea ta, îndată vei primi munci şi mai mari". Sfînta a răspuns: "Fă toate cele ce-ţi plac, atît ţie, cît şi tatălui tău, diavolul, căci eu nu am grijă de munci. Eu am pe Hristos, Care mă ajută şi El va ruşina toate meşteşugirile voastre!" Eparhul, mîniindu-se mai mult, a poruncit s-o pironească la muncire cu piroane şi cu ostii de fier să-i strujească trupul. Ea, ridicîndu-şi ochii spre cer, zicea: "Vrăjmaşii care îmi gîndesc rele m-au înconjurat; iar Tu, Doamne, caută spre mine şi mă miluieşte. Trimite-mi ajutorul Duhului Tău cel făcător de viaţă, ca să mă înţelepţească a mărturisi numele Tău cel Preasfînt şi să mă întărească, să stau cu vitejie împotriva diavolului şi a slugilor lui, ca, biruindu-i, să-i umplu de ruşine. Astfel să fiu spre pildă celor ce Te iubesc şi îşi păzesc cinstea pentru Tine şi să cîştig cu dînşii parte între cei de-a dreapta, în vremea judecăţii Tale".

Sfînta se ruga astfel, iar nemilostivii slujitori ai păgînului muncitor, ca nişte mîncători de trupuri, îi strujeau trupul şi o chinuiau mai cumplit. Carnea îi cădea şi sîngele îi curgea pe pămînt, încît i se vedeau oasele goale. Eparhul, neputînd să se uite la o muncire cumplită ca aceea, îşi acoperise faţa. Şi toţi care erau de faţă se mirau de o răbdare ca aceea a sfintei. Tiranul grăia către dînsa: "Marino, pînă cînd nu-ţi va fi milă de tine? Iată că ţi s-a zdrobit trupul; deci, măcar acum hotărăşte-te a jertfi zeilor, ca să nu pieri desăvîrşit". Muceniţa a răspuns: "O, fiară sălbatică, care mănînci trupuri omeneşti! Tu te arăţi că te milostiveşti şi ţi-e milă de mine, dar eu nu mă jelesc pe mine, deoarece Însuşi Hristos, Cel ce nu S-a cruţat pe Sine, S-a dat pentru mine la munci şi mai mari. Iar eu, de voi asculta sfatul tău nebun şi de-mi voi cruţa trupul, atunci sufletul meu cum se va încununa în împărăţia cerească?" După aceasta, eparhul a poruncit să ia pe muceniţa de la muncire şi s-o arunce într-o temniţă adîncă şi întunecoasă, unde se aruncau cei osîndiţi la moarte.

Sfînta Muceniţă Marina, stînd singură în temniţa aceea, nefiind acolo alţi osîndiţi, se ruga lui Dumnezeu cu căldura duhului său, strigînd din adîncul inimii: "Preaputernice Doamne, Căruia Îţi stau înainte cu frică toate puterile cereşti; Începătoriile şi Stăpîniile se cutremură înaintea feţei Tale şi toată zidirea se ţine, se schimbă şi se înnoieşte cu tăria Ta cea atotputernică. Tu, Stăpîne, caută din înălţimea cerului spre mine, smerita, netrebnica şi nevrednica roaba Ta, că spre Tine nădăjduiesc, la Tine am năzuit şi pentru numele Tău pătimesc. O, Preamilostive, caută şi vindecă acest trup rănit de bătăi şi rupt ca un sac! Înnoieşte sufletul meu şi-l păzeşte în Împărăţia Ta. Dă-mi putere ca să biruiesc şi să calc pe vrăjmaşul meu, precum se calcă nisipul cu picioarele. Să sfărîm puterea aceluia cu ajutorul Tău cel nebiruit, ca şi în mine să se preamărească Preasfînt numele Tău, în veci!"

Sosind noaptea şi sfînta rugîndu-se lui Dumnezeu neîncetat, diavolul a îndrăznit a înfricoşa pe muceniţa prin nişte înfiorări de năluciri. Dumnezeu a voit acestea, spre mai mare preamărire a plăcutei Sale. Deci, fără de veste s-a cutremurat temniţa şi s-a văzut ieşind dintr-un foc ca un fum, o oarecare strălucire şi s-a arătat diavolul în chip de balaur pestriţ, mare şi înfricoşat. El era înconjurat şi încins împrejurul trupului său cel văzut, de mulţi şerpi mici şi de vipere. Diavolul a şuierat înfricoşat şi, căscînd gura mare şi spurcată, lăsa o putoare nesuferită. El, înconjurînd împrejur pe muceniţă, îi făcea frică mare şi spaimă; apoi, deschizîndu-şi gura cea spurcată, a năvălit şi a apucat capul sfintei înghiţindu-l. Astfel că muceniţa se părea că este înghiţită de balaur, precum de demult Proorocul Ionă de chit. Ea nu s-a deznădăjduit însă, nici nu s-a îndoit în credinţă; ci, îndreptîndu-şi toată mintea către Dumnezeu, a făcut pe sine semnul Sfintei Cruci, şi îndată a văzut crăpîndu-se pîntecele balaurului, iar ea a ieşit întreagă şi nevătămată din înghiţirea lui. Din acel ceas a pierit toată înfricoşarea, nălucirea şi vedenia diavolească, pentru că, desfăcîndu-se pămîntul, a înghiţit pe balaur şi pe toţi şerpii care erau cu dînsul, pogorîndu-i în iad.

Sfînta Muceniţă, fiind strălucită de o lumină cerească şi uitîndu-se în sus, a văzut acoperămîntul temniţei ridicat şi raze coborîndu-se de sus spre dînsa în chipul soarelui. Ea a văzut o cruce mare strălucind cu lumină negrăită, iar deasupra crucii vedea o porumbiţă albă ca zăpada, care grăia astfel: "Bucură-te, Marino, înţeleaptă porumbiţă a lui Hristos, căci ai biruit pe vrăjmaşul cel rău. Bucură-te şi te veseleşte, fiica Sionului celui de sus, căci a venit ziua veseliei tale, în care, cu înţeleptele fecioare, vei intra în cămara cea nestricată a Mirelui Celui fără de moarte, a Împăra-tului ceresc!"

Porumbiţa grăind acestea către dînsa, Sfînta Marina s-a umplut de negrăită bucurie şi plăcere, iar trupul ei cel rupt se vindeca. Ea singură simţea în sine cum creştea carnea în rănile ei şi le umplea. Pielea cea rănită s-a vindecat şi i-a trecut toată durerea şi neputinţa. Astfel s-a făcut cu tot trupul sănătoasă şi frumoasă, ca şi mai înainte. Ea s-a întins spre mulţumirea lui Dumnezeu, strigînd şi zicînd: "Te binecuvintez pe Tine, Stăpîne; Te preamăresc Doamne, Dumnezeul meu, şi laud numele Tău; că, milostivindu-Te spre mine, m-ai cercetat şi ai tămăduit trupul meu. Sufletul meu l-ai întărit şi nu m-ai dat în mîinile vrăjmaşilor mei; ci, arătîndu-mi chipurile lor cele necurate, i-ai doborît pe ei în adîncul cel mai de-desubt. Înfricoşările lor le-ai gonit din mine, iar acum, bucurîndu-mă şi veselindu-mă de Tine, Dumnezeule, Mîntuitorul meu, mă rog bunătăţii Tale celei iubitoare de oameni, ca să mă învredniceşti pe mine băii Sfîntului Botez, ca precum cu sîngele, aşa şi cu apa spălîndu-mă, să mă aflu vrednică a intra în cămara Ta, că eşti binecuvîntat în veci!" În nişte vedenii şi descoperiri ca acestea şi într-o bucurie ca aceasta prăznuind Sfînta Marina, a petrecut toată noaptea aceea, pînă ce s-a luminat ziua, cînd a sosit şi vremea sfîrşitului nevoinţei sale.

A doua zi, eparhul Olimvrie iarăşi a şezut la judecata sa cea necurată şi nedreaptă, adunîndu-se la privelişte tot poporul. Poruncind el ca să scoată pe muceniţă din temniţă, a pus-o înaintea sa la întrebare. Văzînd-o pe ea cu faţa luminoasă şi cu tot trupul întreg şi sănătos, neavînd nici o urmă de rănile cele de ieri, s-a mirat foarte mult şi tăcea uimit, nepricepînd cum muceniţa, care ieri a fost rănită peste tot, într-o noapte s-a tămăduit desăvîrşit. Încă se mira şi poporul de acea minunată tămăduire. Deci, unii ziceau, că mare este puterea lui Hristos, iar alţii o numeau pe aceea vrajă.

Eparhul, abia deschizîndu-şi gura, a început a zice către sfîntă: "O, Marino, vezi cît se îngrijesc de tine zeii noştri, căci, milostivindu-se spre tinereţea şi frumuseţea ta, te-au vindecat de rănile tale. Deci, se cade şi ţie ca, pentru facerea de bine ce ai luat-o de la ei, să le răsplăteşti cu jertfe mulţumitoare, iar mai vîrtos se cade ţie, ca să fii următoare şi moştenitoare tatălui tău, precum el slujeşte zeilor în rînduiala jertfelor, tot aşa şi tu te vei face jertfitoare şi le vei sluji lor în toate zilele vieţii tale". Sfînta a răspuns: "Nu se cuvine mie să las pe Dumnezeul meu Cel adevărat şi viu şi să slujesc zeilor voştri celor mincinoşi şi morţi. Mai ales se cade şi ţie, să cunoşti pe Unul Dumnezeul cerului şi să crezi în El. Puterea Lui ai văzut-o în mine, căci tu care m-ai rupt ieri în bucăţi, El astă noapte, într-un ceas m-a făcut întreagă şi sănătoasă; pentru că El este doctor Atotputernic al sufletelor şi al trupurilor omeneşti". Dar împietritul eparh a poruncit ca iarăşi s-o chinuiască.

Atunci au spînzurat-o din nou la muncire şi, aducînd lumînări aprinse, îi ardeau spatele şi coastele ei, iar ea, afundîndu-şi mintea în Dumnezeu cu rugăciunea ce o făcea în taina inimii ei, răbda acele chinuri în tăcere. Ea a fost arsă ca un cărbune şi friptă ca nişte carne de mîncare. După ce au scos-o de la muncire abia vie, a strigat cu glas mare: "Doamne, m-ai învrednicit pe mine pentru numele Tău a trece prin foc, învredniceşte-mă a trece şi prin apa Sfîntului Botez, ca, spălîndu-mă de păcate, să mă duci în împărăţia Ta!" Muncitorul, auzind că muceniţa a pomenit de apă, a zis: "Iată, însetează, ticăloasa! Se cade a o adăpa pe dînsa".

Deci, el a poruncit să tragă un poloboc foarte mare şi să-l umple cu apă şi să arunce într-însul pe muceniţă legată, ca, afundîndu-se în apă, să se înece. Slujitorii cînd au luat-o ca s-o arunce în apă, ea a zis cu glas mare: "Doamne, Iisuse Hristoase, Care prin bărbăţie scoţi pe cei ferecaţi, Care dezlegi legăturile morţii şi ale iadului şi ridici din morminte cu voia dumnezeieştii Tale puteri, caută spre roaba Ta şi rupe legăturile mele, iar această apă să-mi fie spre Sfîntul Botez şi spre a doua naştere, cea spre viaţa veşnică; astfel ca, dezbrăcîndu-mă de omul cel vechi, să mă îmbrac în cel nou şi să mă arăt Ţie în cămara Ta în haina cea de nuntă!"

Aşa rugîndu-se muceniţa, slujitorii au aruncat-o în polobocul cel plin de apă şi, afundîndu-o, voiau să o înece. Atunci îndată s-a cutremurat pămîntul şi legăturile muceniţei s-au dezlegat, iar slujitorii, cuprinşi de mare frică, au fugit de lîngă poloboc, pentru că venise de sus o rază de lumină negrăită deasupra capului sfintei şi i s-a arătat iarăşi acea porumbiţă albă pe care o văzuse mai înainte pogorîndu-se din înălţime în chipul soarelui. Aceea, purtînd în gură o cunună de aur şi zburînd pe deasupra capului muceniţei, se atinse cu picioarele de creştetul capului ei şi iarăşi zbură în înălţime. Vedenia aceasta era văzută nu numai de sfîntă, ci şi de unii din cei ce stăteau de faţă, care erau vrednici de o vedenie ca aceea; pentru că în popor erau mulţi creştini tăinuiţi, care s-au învrednicit de a vedea acestea.

Sfînta, stînd în apă, fără a se scufunda, cînta slăvind şi binecuvîntînd numele cel mare al Preasfintei Treimi: al Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh. Apoi s-a văzut un stîlp de foc deasupra sfintei, ajungînd pînă la cer, iar pe stîlp era o cruce în chipul cristalului, care arunca raze luminoase; deci, porumbiţa aceea, zburînd, a şezut pe vîrful crucii. Atunci a venit un glas de sus în auzul tuturor, zicînd: "Pace ţie, Marino, mireasa lui Hristos! Acum vei primi din mîna Domnului cununa frumuseţii cea neveştejită şi te vei odihni cu sfinţii în împărăţia cerurilor!" Poporul auzind acel glas, încă şi pe muceniţă văzînd-o ieşind din apă cu trupul sănătos, neavînd pe sine nici urmă de arsuri, ci fiind întreagă, albă cu trupul şi frumoasă, îndată o mulţime mare de bărbaţi şi de femei au crezut în Hristos şi s-au mărturisit că sînt creştini, arătîndu-se gata de moarte pentru Hristos. Ighemonul s-a înspăi-mîntat văzînd întoarcerea către Hristos a poporului celui atît de numeros. Deci, nu ştia ce să facă.

El, umplîndu-se de mînie, a scos oastea pe care o avea înarmată cu săbiile trase asupra poporului şi a poruncit ca pe toţi cei ce slăveau numele lui Hristos să-i taie. Deci, cîţi erau acolo necredincioşi sau fricoşi, aceia au fugit. Iar cîţi cu adevărat au crezut, aceia singuri s-au plecat sub sabie. Atunci au căzut ucişi din amîndouă părţile ca la cincisprezece mii. Aceia, botezîndu-se în sîngele lor şi curăţindu-se de toate păcatele, au intrat întru bucuria Domnului lor, încununaţi cu mucenicie.

După aceasta, eparhul a condamnat şi pe muceniţă a fi tăiată cu sabia. Deci, Sfînta Marina, fiind scoasă afară la locul cel de tăiere, a cerut puţină vreme la cei ce o duceau pe ea şi, întor-cîndu-se spre poporul cel ce venea după dînsa, îi sfătuia pe toţi să cunoască pe Unul adevăratul Dumnezeu, făcătorul lor, şi să fugă de înşelăciunea diavolească şi de pierderea închinării de idoli. Apoi, plecîndu-se la rugăciune, s-a rugat din destul pentru toţi. Atunci, deodată s-a cutremurat pămîntul şi a venit frica peste toţi. Mulţi au căzut la pămînt de frică, chiar şi călăul, pentru că Domnul nostru Iisus Hristos, cu sfinţii Săi îngeri, S-a arătat din cer miresei Sale, chemînd-o pe dînsa întru odihna Sa, întinzîndu-şi mîinile ca să-i primească sufletul ei. Ea, umplîndu-se de negrăită bucurie, a rugat pe călău ca degrabă să-şi săvîrşească porunca lui. Deci, ea şi-a plecat cinstitul său cap sub sabie şi astfel a fost tăiat, iar sufletul i s-a luat cu mîinile Domnului şi l-a dus la locaşurile cereşti.

Sfînta Mare Muceniţă Marina şi-a sfîrşit nevoinţa muceniciei sale, în 17 zile ale lunii iulie. Pătimirea a scris-o cel ce a văzut cu ochii, robul lui Dumnezeu Teofim, care a privit la toate muncile ei. El s-a învrednicit de aceleaşi vedenii, care i s-au descoperit sfintei. Astfel, el a dat credincioşilor spre folos şi spre cinstea şi pomenirea iubitei mirese a lui Hristos, Marina, şi spre slava iubitorului de oameni, Hristos, Mîntuitorul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, să-I fie cinste şi slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfinţii Mucenici Chiric şi Iulita
(15 iulie)

În cetatea Iconiei, din Licaonia, era o femeie tînără, de neam bun, anume Iulita. Ea se trăgea din seminţia împăraţilor Romei şi era creştină cu credinţa. Petrecînd puţin timp cu un bărbat legiuit, a zămislit şi a născut de la dînsul un prunc de parte bărbătească. Apoi a rămas văduvă. Pruncul ce l-a născut, l-a luminat cu Sfîntul Botez şi i-a dat numele de Chiric.

În acea vreme, Diocleţian, ţinînd împărăţia Romei, ridicase prigonire mare împotriva creştinilor de prin toate părţile stăpînirii sale. El a pus ca ighemon în ţara Licaoniei pe un oarecare Domiţian, om sălbatic la fire şi fără de omenie, ce avea chip de fiară şi nărav asemenea, bucurîndu-se de vărsarea sîngelui creştinesc. Deci, venind în Iconia, a început a munci cumplit pe cei ce credeau în Hristos şi căuta cu tot dinadinsul pe cei ce ţineau în taină credinţa creştinească. Iulita, credincioasa roabă a lui Hristos, văzînd aceasta şi ştiind că dreapta sa credinţă nu se va putea tăinui de muncitor, s-a gîndit să fugă. Ea se temea ca nu cumva, neputînd suferi muncile cele cumplite, să se lepede de Hristos.

Deci, şi-a lăsat toată averea sa şi toată frumuseţea lumii acesteia, casa, rudele, robii, slava deşartă, pentru dragostea lui Hristos şi, luînd pe fiul său, Chiric, care era de trei ani, şi două roabe credincioase, au ieşit noaptea din cetatea Iconiei şi au plecat în străinătate, aducîndu-şi aminte de ceea ce s-a zis în Scriptură: Aici nu avem cetate stătătoare, ci să căutăm pe cea viitoare. Ea s-a dus în Seleucia şi acolo a aflat aceeaşi prigonire împotriva creştinilor, pentru că un oarecare Alexandru, luînd de la împărat stăpînirea ighemoniei, s-a dus în Seleucia şi acolo ucidea fără milă pe toţi cei ce mărturiseau numele lui Iisus Hristos.

Fericita Iulita, aducîndu-şi aminte de ceea ce se scrie: Nu daţi loc mîniei, adică fugiţi de mînie, şi iarăşi: Cînd vă vor goni pe voi din cetatea aceasta, fugiţi în cealaltă, a ieşit din Seleucia şi s-a dus în Tars, cetatea Ciliciei, trăind acolo printre cei săraci. După o vreme oarecare, acelaşi Alexandru s-a dus şi în Tars, ca să muncească pe creştini. Sfînta Iulita, fiind cunoscută de unii, au spus-o ighemonului. Acela îndată a poruncit s-o prindă şi a şezut înaintea poporului în divanul din privelişte. Prinzînd-o ostaşii împreună cu fiul ei, au fugit de la dînsa amîndouă slujnicile. Însă de departe o urmau, voind ca să-i vadă pătimirea şi sfinţirea ei. Muceniţa a fost dusă înaintea ighemonului, avînd pe mîini pe Sfîntul Chiric, prunc de trei ani.

Întrebată de ighemon de nume, neam şi patrie, ea răspundea cu îndrăzneală, mărturisind numele Domnului nostru Iisus Hristos, numindu-se creştină şi zicînd: "Acesta este numele şi neamul meu cel bun, iar patrie îmi este împărăţia cerească a lui Hristos". Ighemonul, mîniindu-se, a poruncit să-i ia pruncul, s-o dezbrace şi să o întindă la pămînt, ca să o bată fără de cruţare cu vine de bou. Pe cînd ostaşii băteau pe muceniţă, pruncul privea spre ea, plîngînd, şi se smulgea din mîinile celor ce-l ţineau, ca să se ducă la maica sa.

Văzînd ighemonul că pruncul este frumos, a poruncit să-l ducă la el. Deci, luîndu-l, l-a pus pe genunchii săi, îl mîngîia ca să nu plîngă, netezindu-i părul capului şi sărutîndu-l, îi spunea fel de fel de cuvinte dulci. Dar pruncul se ferea, trăgîndu-se din mîinile lui şi capul îl trăgea la o parte, ca să nu-i netezească părul şi să-l sărute cu buzele lui cele întinate. Deci, privind la maica sa, pe cînd ei o băteau, striga: "Sînt creştin! Lasă-mă să mă duc la mama mea!" El zgîria faţa ighemonului cu unghiile, smucindu-se cu mîinile de la el. Atunci ighemonul, umplîndu-se de mînie, a aruncat jos pe prunc, izbindu-l cu piciorul în coaste. Pruncul, căzînd de pe treptele de piatră, s-a zdrobit şi a umplut tot locul acela de sînge. Astfel, Sfîntul Chiric şi-a dat sufletul cel sfînt şi fără de prihană în mîinile lui Dumnezeu, încununîndu-se cu mucenicii.

Iulita, maica lui, fiind cumplit bătută, pătimea ca fiind în trup străin, nesimţind ca un stîlp neînsufleţit. Ea nu striga altceva decît aceasta: "Sînt creştină şi nu voi jertfi idolilor voştri". După ce a bătut-o şi a ridicat-o de la pămînt, a văzut pe iubitul ei fiu mort, zăcînd în sînge. Drept aceea s-a umplut de bucurie şi a zis: "Mulţumesc Ţie, Doamne, că ai învrednicit pe fiul meu să primească cununa cea neveştejită întru slava Ta!" După aceea, ighemonul a poruncit s-o spînzure şi cu piepteni de fier să-i strujească trupul, apoi să-i stropească cu smoală topită rănile sale. Sfînta fiind muncită astfel, propovăduitorul striga: "Miluieşte-te, Iulito, pe tine singură; cruţă-ţi tinereţile tale şi închină-te zeilor, ca să te izbăveşti din munci, şi să nu pieri cu moarte cumplită ca şi fiul tău". Dar muceniţa răspundea: "Nu mă voi închina idolilor celor surzi şi muţi, ci mă voi închina Domnului meu Iisus Hristos, Unul născut, Fiul lui Dumnezeu, prin Care toate le-a făcut Tatăl. Eu mă sîrguiesc ca să ajung pe fiul meu, ca împreună cu el să mă învrednicesc împărăţiei cereşti".

Văzînd ighemonul răbdarea şi puterea cea nebiruită de suflet a muceniţei, a condamnat-o la tăiere cu sabia. Luînd-o, slujitorii au dus-o afară din cetate la locul cel de moarte, unde se ucideau cei osîndiţi. Sfînta, bucurîndu-se, mergea ca la o nuntă. Ajungînd la locul acela, a cerut puţin timp pentru rugăciune. Deci, plecîndu-şi genunchii, s-a rugat, zicînd: "Mulţumesc Ţie, Doamne, Dumnezeul meu, Iisuse Hristoase, că ai chemat pe fiul meu mai înainte de mine, învrednicindu-l a pătimi pentru numele Tău cel sfînt şi înfricoşat, şi i-ai dat lui, în locul acestei vieţi deşarte, viaţa cea veşnică! Primeşte-mă şi pe mine, nevrednica roaba Ta, şi mă învredniceşte să dobîndesc darul înaintea Ta, ca să fiu numărată cu fecioarele cele înţelepte care au intrat în cămara Ta cea neîntinată, ca să Te binecuvinteze sufletul meu pe Tine, pe Tatăl Tău cel fără de început şi pe Duhul Sfînt, Cel împreună de o fiinţă în veci. Amin".

Sfînta rugîndu-se astfel, călăul, ascuţindu-şi sabia, i-a lovit grumajii, tăindu-i cinstitul ei cap, iar trupul l-a lăsat în locul acela, fără a-l îngropa, spre a-l mînca cîinii şi fiarele. Asemenea a pătimit şi trupul Sfîntul Chiric, căci, tîrîndu-l din cetate, l-au aruncat lîngă trupul maicii lui şi au plecat. Sosind noaptea, au venit cele două slujnice zise mai sus şi au luat trupul stăpînei lor şi a fiului ei şi, ducîndu-le departe, le-au îngropat în pămînt. Una din aceste slujnice a trăit pînă în vremea marelui Constantin, întîiul împărat al creştinilor, în zilele căruia a biruit adevărul, iar bisericile lui Dumnezeu au luat îndrăznire, cu darul lui Hristos.

Atunci acea slujnică a arătat credincioşilor creştini acel loc, unde erau îngropate cinstitele moaşte ale Sfinţilor Mucenici Chiric şi Iulita, povestind şi pătimirea lor. Drept aceea, ei au scos din sînul pămîntului sfintele moaşte, nestricate şi pline de bună mireasmă, care dădeau şi tămăduiri de neputinţe. Iar pătimirea aceasta au dat-o în scris, spre pomenirea şi cinstirea sfinţilor mucenici, spre folosul credincioşilor şi spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru Cel slăvit în veci împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh. Amin.

Sfîntul şi întocmai cu Apostolii, Vladimir, marele domn al Kievului

(15 iulie)

Marele Vladimir, domnul Kievului şi singurul stăpînitor a toată Rusia, era fiul lui Sviatoslav, nepotul lui Igor şi al Sfintei Olga şi strănepotul lui Ruric, cel chemat de nemţi la domnia Rusiei, care îşi trăgea seminţia sa de la August, Cezarul Romei. Ruric avea scaunul domniei în marele Novgorod; iar Igor Ruricovici, după moartea tatălui său, a mutat scaunul la Kiev şi a născut din Sfînta Olga un fiu, anume Sviatoslav. Sviatoslav Igorovici avea trei fii: Iaropolc, Olg şi Vladimir, nu însă dintr-o femeie.

Sviatoslav, împărţind marea domnie a Rusiei la cei trei fii ai săi, a dat celui mai mare fiu, Iaropolc, Kievul; celui mijlociu, Olg, Dreblenul; iar celui mai mic, Vladimir, marele Novgorod. După moartea marelui domn Sviatoslav, Iaropolc, luînd scaunul Kievului, s-a sculat cu război asupra fratelui său, Olg, voievodul dreblenilor, şi l-a ucis; iar domnia aceluia a luat-o pentru el. Acest lucru auzindu-l Vladimir, voievodul Novgorodului, s-a temut de Iaropolc, fratele său cel mai mare, ca nu cumva să-i facă şi lui asemenea. Deci, a fugit peste mare la germani. Iaropolc, aflînd aceasta, a luat întru a sa stăpînire şi domnia marelui Novgorod, ca şi pe a dreblenilor.

Vladimir, nu după multă vreme, adunînd multă putere de oaste, atît de la nemţi, cît şi din alte părţi ale pămîntului Rusiei, a mers împotriva lui Iaropolc, domnul Kievului, şi l-a ucis. Deci, luînd domnia Kievului, şi pe femeia fratelui său, cea de neam grecesc, s-a făcut stăpîn peste tot pămîntul Rusiei. El a pus în Kiev idoli la locuri înalte şi s-a închinat lor cu jertfe, îndemnînd poporul la închinarea lor. Cei ce nu voiau să se închine idolilor, poruncea să-i dea morţii. Atunci a fost ucis fericitul Teodor creştinul şi fiul său, Ioan, căci n-au voit să fie părtaşi închinătorilor la idoli, nici să-şi dea pe fiul său la drăceasca jertfă. Ceilalţi creştini, care erau luminaţi de Sfînta Olga şi cărora le-a zidit biserică la movila Tecoldova, ce se aflau acolo, de frică se făcuseră neştiuţi. Pentru că unii fugeau, alţii păzeau în taină sfînta credinţă, iar alţii se întorceau la păgînătate; şi de era undeva vreo biserică creştinească, pe aceea o risipea cu mîna închinătorului de idoli.

Vladimir pusese în Kiev idolii cei mai aleşi, mai întîi Perun, începătorul idolilor, pe care îl credea a fi zeul tunetului, al fulgerelor şi al norilor de ploaie; al doilea, Volos, zeul dobitoacelor; al treilea, Pozvizd sau Vihor, zeul văzduhului; al patrulea, Lado, zeul veseliei; al cincilea, Cupalo, zeul rodurilor pămîntului; al şaselea, Coleida, zeul prăznuirii ce se face iarna, şi alţii ce li se păreau a fi zei. El i-a pus nu numai în Kiev, ci şi prin toate părţile stăpînirii ruseşti, şi pe toţi îi cinsteau prin închinăciune păgînească. O închinăciune de idoli ca aceea se făcea şi în marele Novgorod. Căci, Vladimir trimisese acolo să fie mai mare pe unchiul Dobrin voievodul, fratele maicii sale. Acela, ceea ce a văzut pe Vladimir făcînd în Kiev, tot asemenea a făcut şi el acolo, punînd de asemenea idoli şi numindu-i cu acelaşi nume.

Vladimir, pe lîngă închinarea de idoli, avea şi altă răutate, adică trăia fără de înfrînare în poftele trupeşti. Căci era foarte mult iubitor de femei, ca şi Solomon cel de demult, şi nesăţios în trupeştile patimi. El avea multe femei, dar şi mai multe ţiitoare petreceau cu el, fiind în rătăcirea închinării de idoli. Despre viaţa lui Vladimir, cît a fost în neştiinţă de Dumnezeu şi în păgînătate, despre uciderea de frate, despre vărsările de sînge, despre vitejie şi multele războaie, despre diavoleştile slujiri, despre aprinderile spre femei, despre toate se scrie pe larg în istoricul Sfîntului Nestor al Pecerscăi şi în alte istorii ruseşti scrise cu mîna. Se mai află şi în Sinopsisul Pecerscăi cel tipărit şi cine voieşte să afle mai multe, să citească acolo. Dar noi nu voim să descriem viaţa lui cea necurată şi păcătoasă, ci pe cea dreaptă şi sfîntă. Aceasta o facem ca să nu ne zăbovim mult cu lucrurile sale cele rele, care le făcuse mai înainte de primirea sfintei credinţe. Deci, ajunge că le-am pomenit pe acelea pe scurt, pe de o parte, ca nu de prisos să se lungească istoria, iar pe de alta, ca auzul cel întreg înţelept, să nu se îngreuieze. Se cade, deci, să mergem la luminarea lui prin botez şi la lucrurile cele plăcute lui Dumnezeu, din care s-a făcut folos de suflet mîntuitor la toate neamurile Rusiei.

Cînd Preabunul Dumnezeu, Cel ce nu voieşte moartea păcătoşilor, ci întoarcerea lor la mîntuire, din negrăita Sa milostivire, a binevoit ca părţile Rusiei cele întunecate cu întunericul închinării de idoli, să nu piară pînă la sfîrşit, ci cu lumina sfintei credinţe să fie luminate şi să se povăţuiască la calea mîntuirii, le-au ales lor spre acestea, pe acest mare domn Vladimir, precum de demult a ales romanilor şi grecilor pe marele Împărat Constantin, iar la începutul tuturor neamurilor, pe Sfîntul Apostol Pavel. Pentru că Cel ce a zis ca din întuneric să răsară lumină, a făcut şi aceea de a răsărit în inima lui Vladimir raza luminii celei de taină, şi a deşteptat într-însul dorirea de cunoştinţa adevărului. Astfel, l-a prefăcut pe el din păgîn şi închinător de idoli, în creştin drept- credincios; din prigonitor, precum oarecînd pe Sfîntul Saul, în apostol şi învăţător al ruşilor. El a scăpat multe popoare ale Rusiei de înghiţirea iadului şi din veşnica moarte şi le-a adus prin Sfîntul Botez la a doua naştere, în viaţa cea veşnică.

Deci, este de cuviinţă ca aici să pomenim pe scurt şi de asta. Ruşii, mai înainte de Vladimir cu cîtăva vreme, s-au botezat, deşi nu toţi, însă o parte din ei. Întîi s-a botezat poporul Rusiei cel slavon, de către Sfîntul Apostol Andrei, cel dintîi chemat, care a creştinat pe sciţi. Căci, ajungînd în munţii Kievului, i-a binecuvîntat şi, înfigînd o cruce pe un deal înalt, a proorocit despre zidirea cetăţii şi de darul lui Dumnezeu ce avea să răsară în acele locuri. Iar pe cîţi oameni a aflat atunci acolo, i-a învăţat sfînta credinţă şi i-a botezat. După aceea, a mers în alte părţi ale Rusiei, unde este acum marele Novgorod şi unde sînt alte cetăţi vestite, şi pretutindenea pe cîţi a putut să-i întoarcă la Hristos, i-a luminat cu Sfîntul Botez. O parte din ruşi s-au mai botezat pe vremea împăratului grec Vasile Macedon, şi pe vremea patriarhiei Preasfinţitului Fotie, fiind trimis de dînşii arhiereul Mihail. Dar în acea vreme, fiind încă mic de vîrstă Igor Ruricovici, domnul Rusiei, ocîrmuia domnia Oleg, rudenia şi povăţuitorul voievodului.

Astfel, arhiereul grecesc, mergînd din Constantinopol pe pămîntul Rusiei ca să înveţe sfînta credinţă pe poporul cel necredincios, toate popoarele doreau să vadă vreo minune de la dînsul. Deci, i-a întrebat arhiereul: "Ce fel de minune vă trebuie?" Iar ei au zis: "Cartea aceea care învaţă credinţa voastră cea creştinească să se arunce în foc şi, de nu va arde, vom cunoaşte din aceasta căci credinţa voastră este bună şi adevărată şi Dumnezeul cel propovăduit de tine este mare". Arhiereul, nădăjduind în Dumnezeu, a poruncit ca, înaintea tuturor, să aprindă un foc mare şi, ridicîndu-şi mîinile spre cer, s-a rugat, zicînd: "Preamăreşte numele Tău, Hristoase Dumnezeule!" Aceasta zicînd, arhiereul a pus cartea Sfintei Evanghelii în foc, dar n-a ars. Căci, toate lemnele arzînd şi focul potolindu-se, s-a găsit Evanghelia întreagă, nemistuită de foc. Văzînd această minune popoarele, foarte mulţi dintre ei au crezut în Hristos şi s-au botezat.

Poporul Rusiei s-a mai botezat şi în zilele marii doamne Olga, soţia marelui domn al Rusiei, Igor Ruricovici, maica lui Sviatoslav şi bunica lui Vladimir. Dînsa, după cum se scrie în viaţa sa, ducîndu-se la Constantinopol, a primit sfînta şi dreapta credinţă şi s-a numit Elena din Sfîntul Botez. Apoi, întorcîndu-se de acolo, pe mulţi din Kiev şi din celelalte cetăţi ale Rusiei, i-a adus la sfînta credinţă şi la Sfîntul Botez. Dar n-a putut pe toţi să-i lumineze. Nici chiar pe fiul său, Sviatoslav, n-a putut să-l plece la creştinătate. Fiind aceste botezuri mai înainte de Vladimir, sfînta credinţă nu s-a putut lărgi şi întări. Pe de o parte, pentru războaiele cele dese, iar pe de alta, pentru domnii care se dăduseră la păgîneasca închinare de idoli. Rusia s-a luminat desăvîrşit în zilele marelui domn Vladimir. Căci el, luminîndu-se mai întîi singur şi cunoscînd calea cea adevărată a mîntuirii, a povăţuit pe toţi la aceasta, îndemnîndu-i să-i urmeze, şi chiar poruncind. Creştinarea ruşilor s-a făcut astfel:

Vladimir preamărindu-se cu vitejia, cu singură stăpînirea şi cu mîntuirea împărăţiei sale, mai mult decît alţi împăraţi şi domni în toată partea de sub soare, au început a veni la dînsul diferite popoare, lăudîndu-se către dînsul cu credinţa lor. La început au venit mahomedanii, pe care Vladimir i-a întrebat: "Ce fel este credinţa voastră?" Ei au răspuns: "Credem în Dumnezeul care este în ceruri şi avem pe proorocul lui Dumnezeu, Mahomed. Acela ne dă voie să avem mai multe femei, cîte voieşte cineva şi să ne desfătăm din toate dulceţile trupeşti; numai ne porunceşte să ne tăiem împrejur, să nu mîncăm carne de porc şi să nu bem vin". Apoi mai spuneau şi alte multe lucruri de necinste şi de ruşine, pe care nu se cuvine a le scrie aici. Iar Vladimir, fiind iubitor de femei, îl asculta cu plăcere, dar tăierea împrejur şi înfrînarea de la vin, n-a iubit-o. Deci, a zis către dînşii: "Noi nu putem să trăim fără vin, deoarece în Rusia toată veselia şi beţia se face cu băutură".

După aceea, au venit de la nemţi, de la papa Romei, de la Cezarul Apusului şi de la ceilalţi domni, fiecare spunînd că credinţa lor este mai bună, dar nici una din acelea n-a iubit. Încă şi evreii au venit, spunîndu-i despre credinţa lor că este mai bună decît toate credinţele. Atunci Vladimir i-a întrebat: "Unde este pămîntul şi împărăţia voastră?" Ei au răspuns: "Pămîntul nostru este Ierusalimul, Palestina şi cele de primprejurul ei; dar de vreme ce am mîniat pe Dumnezeu cu păcatele noastre l-a dat creştinilor". Vladimir le-a zis: "Cum învăţaţi voi pe alţii la credinţa voastră, cînd voi înşivă sînteţi lepădaţi de Dumnezeul vostru? Că de v-ar fi iubit Dumnezeu, nu v-ar fi răspîndit prin pămînturi străine. Oare şi nouă ne doriţi o risipire ca aceea?" Acestea zicîndu-le, i-a izgonit din faţa sa.

După toţi aceştia, a venit un sol trimis cu daruri de la Vasile şi Constantin, împăraţii greceşti, şi de la Nicolae Hrisoverghie, Patriarhul Constantinopolului. Acel sol era bărbat ales, cuvîntăreţ şi insuflat de Dumnezeu, numit Chiril filosoful (Notă - Mai este un filosof cu numele de Chiril, care împreună cu fratele său, Metodie, au propovăduit pe Hristos; mai întîi la Cozari (cazari) şi apoi în Moravia, tălmăcind Evanghelia din limba grecească în cea slavonească. Şi acel filosof, Chiril, a fost înaintea acestuia cu o sută de ani şi mai mult, iar acesta de pe urmă se numeşte de alţi istorici şi Chir).

Acest filosof, Chir, a vorbit mult cu Vladimir despre credinţa creştină, începînd de la zidirea lumii, explicîndu-i toate proorociile de la întruparea Domnului nostru Iisus Hristos, pînă la pătimirea care a suferit-o de bună voie, pînă la moartea pe cruce, pentru mîntuirea omenească, şi pînă la Învierea cea de a treia zi din morţi şi Înălţarea Lui la ceruri, precum despre aceasta scrie pe larg Cuviosul Nestorie al Pecerscăi. Mai pe urmă adăugă cuvîntul despre a doua venire a lui Hristos, despre învierea morţilor, despre înfricoşata judecată, despre munca cea fără de sfîrşit pregătită păcătoşilor şi despre răsplătirea drepţilor întru împărăţia cerurilor.

Apoi i-a dat lui în dar o pînză mare ţesută cu aur, pe care era închipuită înfricoşata judecată a lui Dumnezeu şi despărţirea păcătoşilor de drepţi. Drepţii stăteau în dreapta Judecătorului. De aceeaşi parte dreaptă era şi Raiul; iar păcătoşii stăteau de-a stînga, unde se vedea gheena focului, iadul, înfricoşatele chipuri ale diavolilor şi se mai vedeau şi diferite munci. Vladimir, privind spre toate acestea cu dinadinsul, întreba pe Chir despre fiecare lucru, iar filosoful, spunîndu-i toate cu de-amănuntul, a zis: "Cînd va veni Hristos Dumnezeu din cer pe pămînt întru slava Sa, să judece vii şi morţii şi să răsplătească fiecăruia după faptele lui, atunci pe cîţi va afla drepţi, îi va pune de-a dreapta Sa, şi-i va trimite în împărăţia Sa cea cerească, la veşnica veselie. Iar pe cîţi îi va afla păcătoşi, îi va pune de-a stînga şi-i va trimite în focul gheenei cel nestins, în muncile cele nesfîrşite".

Vladimir, auzind acestea, a suspinat şi a zis: "Fericiţi cei ce vor sta de-a dreapta şi amar celor ce vor sta de-a stînga!" Atunci Chir filosoful i-a zis: "Împărate, de vei înceta de la lucruri rele şi de vei primi Sfîntul Botez, te vei învrednici a sta de-a dreapta; iar de vei rămîne în necurăţie, locul tău va fi la stînga". Atunci Vladimir, luînd aminte la cele grăite de filosof şi socotindu-le, a zis: "Voi mai aştepta încă puţin pînă ce mai cu dovedire voi cerceta toate credinţele". Apoi, dăruind daruri filosofului şi celor dimpreună cu dînsul, i-a trimis cu cinste la Constantinopol.

Plecînd Chir, filosoful grec, Vladimir a chemat la dînsul pe toţi boierii şi dregătorii săi, şi le-a zis: "Iată, au venit la mine înţelepţi din diferite ţări, de la mahomedani, de la nemţi, de la romani, de la jidovi şi de la celelalte neamuri, lăudîndu-şi fiecare din ei credinţa lor. Iar la urma tuturor au venit creştinii. Aceştia îmi spuneau despre credinţa lor lucruri multe şi minunate, mai mult decît alţii, povestindu-mi faptele ce s-au făcut sub cer de la începutul lumii şi pînă acum. Ei au mai spus că are să fie un alt veac şi o altă viaţă şi cum, după moarte, toţi vor învia, iar de a făcut cineva bine în veacul acesta, acela se va bucura în veacul cel ce va să fie, vieţuind cu viaţă fără de moarte, iar păcătoşii se vor munci în veci".

Atunci boierii şi dregătorii au zis către dînsul: "Nimeni nu huleşte ceva al său vreodată, ci mai ales îl laudă; iar tu, mare domn ce eşti, de voieşti să cunoşti mai cu încredinţare adevărul, ai mulţi oameni înţelepţi, trimite dintre dînşii pe cei mai aleşi pe la diferite popoare, ca să vadă şi să ştie felul de credinţă, adică, cum slujeşte cineva Dumnezeul său. După aceea, întorcîndu-se, îţi vor spune ţie şi nouă toate faptele cu de-amănuntul". Vladimir a ascultat un sfat ca acesta, a trimis bărbaţi pricepuţi şi înţelepţi în diferite ţări, ca să cerceteze credinţele şi slujbele fiecărui popor. Ei, străbătînd multe ţări şi împărăţii, s-au dus la urmă şi la Constantinopol şi au scris împăraţilor greceşti, Vasile şi Constantin, pricina venirii lor. Împă-raţii s-au bucurat şi îndată au spus despre dînşii Preasfinţitului Patriarh. Patriarhul a poruncit să împodobească biserica, a făcut praznic, s-a îmbrăcat în cele mai scumpe veşminte arhiereşti şi au săvîrşit dumnezeiasca Liturghie cu mulţi episcopi şi preoţi.

Deci s-au dus la Sfînta Liturghie împăraţii cu trimişii lui Vladimir şi, ducîndu-i în biserică, i-au pus într-un loc unde le era cu înlesnire să vadă şi să audă toate. Văzînd ei frumuseţea cea negrăită a laudei lui Dumnezeu, precum nu văzuseră în nici o parte, şi auzind glasurile cele dulci ale cîntărilor de laudă pe care nu le mai auziseră niciodată, se mirau foarte mult şi li se părea că nu mai stau pe pămînt, ci în cer. Pentru că în acea vreme i-a strălucit lumina cerească, încît se făcuseră de bucurie duhovnicească, ca şi cum ar fi afară de sine, bucurie de care se umpluse inima lor atunci.

După săvîrşirea dumnezeieştii Liturghii, împăraţii şi patriarhii au făcut cinste şi ospăţ mare solilor din Rusia şi, dăruindu-le daruri multe, i-au lăsat să plece. Cînd s-au întors la Vladimir, el a chemat pe toţi boierii şi bătrînii săi şi a poruncit ca trimişii care s-au întors, să spună înaintea tuturor ceea ce au văzut şi auzit. Ei, începînd, au spus toate pe rînd despre credinţa fiecărui popor şi de-spre slujba lor, dar tuturor celor ce auzeau acele credinţe, le erau neplăcute. Apoi au început a spune cele văzute la creştini, cînd s-au dus în Constantinopol. Ei le-au spus cum i-au dus în biserica lor, unde slujesc Dumnezeului lor, şi cum au văzut acolo o frumuseţe şi o slavă pe care nu poate să o spună limba; minunatele veşminte ale preoţilor, rînduiala slujirii foarte cinstită şi cucernica stare înainte a tuturor oamenilor, cîntările atît de dulci, precum nu auziseră niciodată, cum i-a cuprins o bucurie mare, încît nu se mai simţeau, nici nu cunoşteau dacă mai erau pe pămînt sau în cer. Ei le-au spus că nu este în toată lumea o podoabă şi o preaslăvită laudă de Dumnezeu ca aceea, pe care ei au văzut-o la creştinii din Constantinopol. "Pentru aceea, au zis ei, credem că adevărată este credinţa lor şi numai cu acei oameni locuieşte Dumnezeul cel adevărat".

Boierii au zis către Vladimir: "Dacă credinţa creştinească n-ar fi bună şi adevărată, atunci bunica ta, Olga, n-ar fi primit acea credinţă, pentru că era femeie foarte înţeleaptă". Atunci Vladimir, lucrînd într-însul darul Sfîntului Duh, a început a se lumina cîte puţin în mintea sa, a cunoaşte dreapta credinţă creştinească şi a o dori. Dar, de vreme ce nimeni nu era lîngă dînsul care să-l aducă degrabă spre săvîrşirea lucrului ce gîndise, pentru că toţi boierii şi sfetnicii fiind întunecaţi cu întunericul păgînătăţii, s-a prelungit încredinţarea şi botezul lui pînă la o vreme, pînă ce a aflat un sfat, adică să se ducă cu război împotriva împăraţilor greceşti, să ia cetăţile lor şi să cîştige dascăli creştineşti care să-i înveţe credinţa.

Adunînd Vladimir oaste multă, s-a dus la Herson şi a luat întîi cetatea grecească Cafa. Apoi s-a dus sub Herson, cetatea de scaun a pămîntului acela, stînd lîngă malul Mării Negre, unde era liman ales de corăbii. Deci, a înconjurat cetatea aceea şi, luptîndu-se împotriva ei multă vreme, nu a putut să o ia că era tare, şi oastea grecească dintr-însa se lupta împotrivă cu bărbăţie. Vladimir le zicea hersonenilor ca să i se plece lui de voie, dacă voiesc să cîştige milă de la dînsul. Iar de nu, va sta multă vreme sub cetatea lor, pînă o va lua şi în ceasul acela nu va avea nici o milă.

Dar, hersonenii nu băgau în seamă cuvintele lui, deşi sufereau strîmtoare în cetate. Căci de şase luni erau înconjuraţi şi aveau lipsă de cele de nevoie. Dar dumnezeiasca purtare de grijă, căutînd prin judecăţile cele neştiute, ceea ce era mai de folos, nu numai grecilor, ci şi la tot poporul Rusiei, a rînduit ca cetatea Hersonului să se plece lui Vladimir, lucru care s-a şi întîmplat. Atunci, un protopop al Hersonului, anume Anastasie, a scris lui Vladimir pe o să-geată, astfel: "Împărate Vladimir, dacă voieşti să iei cetatea, caută în pămînt spre părţile Răsăritului, urloaiele prin care curge în cetate apa cea dulce. Acelea dacă le vei tăia şi vei lua apa cetăţii, poporul ţi se va pleca cu înlesnire, fiind silit de sete".

Protopopul, scriind astfel pe săgeată, a încordat arcul şi i-a dat drumul către cortul lui Vladimir. Săgeata a căzut înaintea cortului şi cei ce au văzut-o au luat-o îndată şi, văzînd pe dînsa acea scrisoare, au dus-o lui Vladimir. El a chemat tălmaci ai limbii greceşti, care, citindu-i scrisoarea, a poruncit să caute în pămînt, spre părţile Răsăritului, acele urloaie prin care venea apa. Căutînd şi aflîndu-le, le-au tăiat şi, nemaifiind apă în cetate, poporul a slăbit de sete şi, nevrînd, s-a supus lui Vladimir. Acesta, luînd cetatea Hersonului, a intrat într-însa cu dănţuire, nefăcînd oame-nilor nici un rău, nici strîmbătate.

După luarea Hersonului şi a toată Tavrichia, Vladimir a trimis la împăraţii greceşti, zicînd: "V-am luat Hersonul, cetatea voastră slăvită, şi tot pămîntul Tavrichiei: Acum aud că aveţi o soră fecioară frumoasă; deci să mi-o daţi mie spre însoţire. Iar de nu veţi voi, voi face cetăţii voastre împărăteşti ceea ce am făcut Hersonului". Împăraţii greceşti primind scrisoarea aceea de la Vladimir, s-au mîniat foarte mult, pentru că sora lor, cu numele Ana, nu voia să se însoţească cu un păgîn. Dar ei, temîndu-se de multa putere a oştilor Rusiei şi de vitejia lui Vladimir, au scris înapoi către dînsul, astfel: "Nouă, creştinilor, nu ni se cade să dăm pe sora noastră după cel ce petrece în credinţă păgînească, dar dacă voieşti s-o iei, leapădă-te de legea ta şi crede, ca şi noi, în Hristos, adevăratul Dumnezeu, şi primeşte Sfîntul Botez, că atunci fără oprire vei lua în însoţire pe sora noastră şi vei petrece cu noi în dragoste, ca cel de o credinţă cu noi, moştenind încă şi cereasca împărăţie".

Vladimir, primind un răspuns ca acesta de la împăraţii greceşti, a trimis la dînşii, zicîndu-le: "Eu am iubit credinţa voastră din vremea aceea, cînd cei trimişi de mine să cerceteze diferitele credinţe au fost şi la voi şi cînd s-au întors şi ne-au spus cu amănuntul, că credinţa voastră este mai bună decît toate credinţele şi slujirea cu care slujiţi Dumnezeului vostru este mai aleasă decît a tuturor popoarelor. Eu de atunci doresc a primi credinţa voastră, însă voi trimiteţi un episcop la mine, ca să mă boteze. Voi înşivă, dacă voiţi, veniţi cu sora voastră, sau trimiteţi-mi pe sora voastră spre însoţire. Iar eu vă voi înapoia Hersonul şi toată Tavrichia".

Împăraţii greceşti, primind această bună înştiinţare, s-au bucurat foarte mult şi au îndemnat cu rugăminte pe sora lor, să meargă la Vladimir, zicîndu-i: "Milostiveşte-te de împărăţia creştinească, căci, de nu vei merge după el, apoi el nu va înceta a supune pămîntul nostru şi frică ne este, ca să nu facă şi cetăţii împărăteşti ceea ce a făcut Hersonului. Iar dacă Vladimir se va boteza, pentru tine şi prin tine, Domnul va întoarce spre Sine pămîntul Rusiei şi pe cel grecesc îl va elibera de războaiele cele grele şi de năvălirile ruşilor. Deci, de la toţi vei avea slavă veşnică şi fericire nemuritoare". Ana, sora împăraţilor, deşi nu voia, însă socotind mîntuirea Rusiei, care voia să se întoarcă la Dumnezeu, încă şi patriei sale, împărăţiei greceşti, dorindu-i pace, s-a învoit cu sfatul şi cu rugămintea fraţilor săi şi a zis cu lacrimi: "Fie voia Domnului!" Împăraţii au trimis-o pe ea în corăbii, pe mare, cu arhiereul Mihail, cu preoţi şi cu cinstiţi boieri. Ajungînd ea la Herson, a întîmpinat-o cu slavă şi a dus-o în palatul împărătesc.

În acea vreme, nu cu multe zile înaintea venirii fiicei împără-teşti, Vladimir s-a îmbolnăvit la ochi şi a orbit. Deci, începuse a se îndoi de sfînta credinţă şi de Sfîntul Botez şi, tulburîndu-se în sine, zicea: "Zeii Rusiei s-au mîniat împotriva mea, auzind că voiesc să-i las şi să primesc altă credinţă; de aceea, au trimis asupra mea pedeapsa orbirii". Atunci, sora împăraţilor greceşti a trimis la el, zicîndu-i: "De voieşti să fii sănătos şi să vezi cu ochii, primeşte Sfîntul Botez degrabă, căci în alt mod nu te vei izbăvi de orbirea ta. Iar de te vei boteza, te vei mîntui nu numai de orbirea trupească, ci şi de cea sufletească!"

Vladimir, auzind, a răspuns: "De va fi adevărat graiul acesta, apoi voi cunoaşte din aceasta că Dumnezeul creştinilor este mare!" Chemînd el îndată pe episcop, a cerut Sfîntul Botez; iar episcopul mai întîi l-a luat şi l-a învăţat bine dreapta credinţă, apoi l-a botezat în biserica Sfinta Sofia, care este în mijlocul cetăţii Herson (Crimeea), dîndu-i numele Vasilie. La botezul lui s-a făcut o minune, asemenea aceleia ce s-a făcut cu Sfîntul Apostol Pavel pe calea către Damasc, cînd prigonea Biserica lui Dumnezeu şi care, din lumina cerească ce l-a strălucit pe el în cale, devenise orb. Căci Vladimir, care era orb la ochi, cînd a intrat în sfînta scăldătoare şi episcopul a pus mîna pe el, după rînduiala Sfîntului Botez, îndată a căzut orbirea de pe ochii lui ca nişte solzi. De atunci a văzut şi a preamărit pe Dumnezeu, căci l-a adus la adevărata credinţă, mulţumind Domnului Hristos, bucurîndu-se şi veselindu-se.

Boierii şi oastea lui, văzînd acea minune, cu toţii s-au botezat şi s-a făcut bucurie mare ruşilor şi grecilor, dar mai ales sfinţilor îngeri din cer. Pentru că, dacă îngerii se bucură de un păcătos care se pocăieşte, cu atît mai vîrtos s-au bucurat de atîtea suflete, care au cunoscut pe Dumnezeu şi au cîntat slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, şi celelalte. Botezul lui Vladimir, a boierilor lui şi a oştirilor s-a săvîrşit în Herson, în anul facerii lumii 6485, iar de la întruparea lui Dumnezeu Cuvîntul, în anul 977.

După Botez, împăraţii greceşti au adus la Vladimir pe sora lor pentru cununie şi nu după multe zile s-a cununat cu dînsa în legiuită nuntă. Vladimir a înapoiat grecilor Hersonul cu toată Tavrichia şi, întărind pacea cu ei, s-a întors în pămîntul său, luînd cu sine pe arhiereul Mihail, care venise în Constantinopol cu sora împăraţilor. Acel arhiereu a fost întîiul mitropolit al Rusiei, însă nu acel Mihail care s-a pomenit mai sus, care, punînd Evanghelia în foc, a luat-o nearsă, încredinţînd prin această minune pe mulţi din popor. Ci acesta este altul cu acelaşi nume şi mai în urmă cu anii, căci de la Mihail cel dintîi, pînă la acesta, au trecut o sută de ani şi mai mulţi. Vladimir a luat din Herson împreună cu arhiereul şi mulţi preoţi, clerici şi monahi.

El a mai luat de acolo şi moaştele Sfîntului Sfinţit Mucenic Clement, întîiul episcop al Romei şi ale ucenicului său, Fiva. A luat icoane sfinte, cărţi şi multe podoabe bisericeşti. A mai luat încă şi pe protopopul Anastasie, care l-a învăţat pe el cum să ia cetatea Herson. Deci, Vladimir a mers în Kiev cu bucurie mare, slăvind pe Domnul nostru Iisus Hristos. Cum a ajuns, îndată a început a pune sîrguinţă pentru creştinarea locuitorilor Kievului, cetatea sa de scaun, cum şi toată stăpînirea sa cea rusească.

Vladimir a poruncit la început să boteze pe fiii săi, în număr de 12, pe care i-a avut cu mai multe femei: "Iziaslav, Mitislav, Iaroslav, Vsevolod cu Rohmida, doamnă leşească; Sviatopolc cu femeia fratelui său, de neam grec; Vişeslav cu doamna Cehina; Sviatoslav şi Stanislav cu altă doamnă Cehina; Boris şi Gleb cu o femeie de neam bulgar; Vriacislav şi Sudislav cu o altă femeie. Pe aceştia toţi i-a botezat mitropolitul Mihail într-un izvor, nefiind încă biserică în Kiev, după dărîmarea celor de mai înainte. Acel izvor din munte de lîngă rîul Nipru, se numeşte din vremea aceea şi pînă acum, Creştatic.

Apoi a trimis propovăduitori prin toată cetatea, poruncindu-le, ca a doua zi să se adune cu toţii la rîul Poceiniu, care curge din Nipru şi se varsă iarăşi în Nipru, toţi bătrîni şi tineri, mari şi mici, bogaţi şi săraci, bărbaţi şi femei. Iar de nu s-ar găsi cineva în acea vreme la rîu, acela se va arăta potrivnic lui Dumnezeu şi marelui voievod. Făcîndu-se ziuă, însuşi voievodul cu boierii au mers la rîu, şi cu dînsul, arhiereul şi toţi preoţii. Deci, s-a adunat toată cetatea la rîu, de toată rînduiala şi vîrsta, mulţime foarte mare din amîndouă părţile, în acel loc unde este acum biserica Sfinţilor răbdători de chinuri Boris şi Gleb.

Acelora li s-a poruncit ca, dezbrăcîndu-se de haine, să intre în apă, deosebindu-se partea bărbătească de cea femeiască. Cei mai mari în locuri mai adînci, iar cei mai mici aproape de mal. Astfel să stea toţi în apă, unii pînă la grumaji, alţii pînă la brîu, despărţindu-se în cete. Preoţii, îmbrăcaţi în veşminte preoţeşti, stăteau lîngă mal, pe scîndurile ce erau pregătite înadins pentru aceea şi citeau asupra poporului rugăciunile ce se cuvin la Sfîntul Botez. Ei le puneau nume la fiecare ceată cîte un nume deosebit şi le porunceau să se afunde de trei ori în apă; apoi strigau spre dînşii, chemînd după rînduiala Botezului, numele Sfintei Treimi. Astfel, s-a botezat tot poporul Kievului, în anul de la facerea lumii 6487, iar de la întruparea lui Dumnezeu în anul 979 şi după botezul lui Vladimir în anul al doilea. Sfîntul Vladimir, privind la botezul unei mulţimi de atîta popor, se bucura cu duhul şi, ridicînd ochii şi mîinile spre cer, a zis: "Doamne, Dumnezeule, Cel ce ai făcut cerul şi pămîntul, caută spre poporul Tău cel nou botezat şi le dă ca să Te cunoască pe Tine. Întăreşte-i în dreapta credinţă şi ajută-mi mie asupra văzuţilor şi nevăzuţilor vrăjmaşi, ca să preamăresc numele Tău cel sfînt în părţile Rusiei".

După botezul poporului, Vladimir a poruncit ca îndată să sfărîme idolii şi capiştile lor să le risipească pînă în temelie. Pe Perun, idolul cel mai întîi, a poruncit să-l lege de coada calului şi să-l tîrască din deal la vale spre rîul Nipru, punînd 12 oameni să-l bată cu beţe. Aceasta o făcea nu pentru că idolul simţea vreo durere, fiind de lemn neînsufleţit şi nesimţitor, ci pentru ca să facă mai multă necinste diavolului. Deci, tîrîndu-l la mal, l-a aruncat în rîul Nipru. El a poruncit ca nicăieri să nu lase pe idoli la mal, pînă ce nu vor trece pragurile ce sînt în josul Niprului, iar vîntul şi valurile, l-au aruncat sub un munte mare, care şi acum se cheamă al Perunului. Se mai povesteşte şi aceasta printre cei vechi, că pe un alt idol, legîndu-l credincioşii cu funii, l-au tîrît la rîul Nipru ca să-l înece, iar alţii îl băteau cu beţe fără de milă şi diavolul răcnea în idol ca şi cum suferea durere.

Aruncîndu-l în rîul Nipru, pe cînd se scufunda, poporul, care era întunecat cu credinţa, mergea pe mal, plîngînd şi strigînd: "Vidibal gospodarul nostru, boje vidibal", adică: "Înoată şi ieşi la mal". Diavolul, mişcînd pe idol, a ieşit la mal acolo unde este mînăstirea Viduviţca. Însă, cînd necredincioşii au vrut să-l ia, au alergat credincioşii şi au legat o piatră de el, aruncîndu-l iarăşi în rîu, unde l-au înecat. Locul la care a ieşit idolul Vidibal, din vremea aceea s-a numit Vidibal. Pe toţi ceilalţi idoli i-au sfărîmat din porunca marelui domn, pe unii i-au aruncat în apă, iar pe alţii în foc. Văzînd kievenii cei necredincioşi sfărîmarea şi pierzarea idolilor celor vechi, plîngeau şi se tînguiau după ei, iar cei pricepuţi ziceau: "Înţelept este voievodul şi boierii lui. Ei ştiu care Dumnezeu este mai bun; căci dacă aceşti zei ar fi fost mai buni, n-ar fi poruncit a-i sfărîma şi nici nu ar fi ales altă credinţă mai bună, lepădînd pe cea proastă".

După sfărîmarea idolilor şi după risipirea capiştilor idoleşti, Vladimir a poruncit ca în locurile acelea să zidească sfinte biserici. Întîi a zidit biserica Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, pe locul unde era idolul Perun. Apoi a zidit o biserică în numele Sfîntului Marelui Vasile, de vreme ce şi Vladimir, din Sfîntul Botez, s-a numit Vasile, întemeind şi alte biserici pretutindeni. El mai ales s-a sîrguit a zidi o biserică din piatră, în numele Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, care, mai pe urmă s-a numit Desiatina.

La acea biserică, după risipirea ce s-a făcut de Batie, se vedea numai o parte, în care se săvîrşeau slujbele de toate zilele. Biserica aceea era cea mai mare dintre toate bisericile zidite în Kiev, în zilele lui Vladimir. Ea era lucrată în piatră de înţelepţi zidari greci şi înfrumuseţată cu toate podoabele. Deci, săvîrşindu-se, a intrat Vladimir în vremea sfinţirii şi, precum Solomon cel de demult a intrat în biserica Ierusalimului cea zidită de el, s-a rugat la Dumnezeu, zicînd: "Doamne, Dumnezeule, caută din cer şi vezi, cercetează via aceasta şi o desăvîrşeşte pe ea, pe care a sădit-o dreapta Ta! Caută spre popoarele Tale acestea noi, cărora li s-a întors inima în înţelegere, ca să te cunoască pe Tine, adevăratul Dumnezeu. Caută şi spre biserica aceasta pe care am zidit-o, eu, nevrednicul robul Tău, în numele Preanevinovatei Maicii Tale, care Te-a născut, Pururea Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu. Dacă se va ruga cineva cu credinţă şi osîrdie în această biserică, ascultă-i rugăciunea, iartă-i toate păcatele şi dăruieşte-i toate cererile folositoare cu rugăciunile Preacuratei Tale Maici".

Vladimir, rugîndu-se din destul, a zis: "Iată, din toată averea mea şi din toate cetăţile mele, dau a zecea parte acestei biserici a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu". Zicînd aceasta, a întărit-o cu un înscris şi blestem a pus asupra celor de pe urmă, dacă ar îndrăzni cineva, să ia ceva ce el a dat acestei sfinte biserici. Din vremea aceea s-a numit acea biserică Desiatina. Vladimir a încredinţat biserica protopopului Anastasie cel mai sus pomenit, pe care l-a adus din Herson. El a adus într-însa moaştele Sfîntului Clement, primul episcop al Romei, şi toată podoaba bisericească cea de mare preţ, ce o adusese din Herson, a dat-o acolo. El a mai făcut o şcoală pentru învăţătura cărţii, căci pe fiii săi şi pe mulţi copii de boieri a poruncit să-i înveţe Sfînta Scriptură, punîndu-le dascăli iscusiţi. Asemenea a poruncit ca şi pe copiii oamenilor cei proşti, să-i ia la învăţătura cărţii. Dar maicile cele nebune plîngeau după copii ca după nişte morţi.

Nu numai Kievul, dar toată stăpînirea sa a voit s-o lumineze cu lumina sfintei credinţe. Deci a trimis în toate cetăţile Rusiei, ca să boteze popoarele. Iar celor ce nu voiau să se boteze, le punea dăjdii mari. Vladimir vieţuia cu plăcere de Dumnezeu şi cu dreptate, schimbîndu-şi în bine obiceiurile cele vechi, ce le avea pe cînd era în păgînătate. El era povăţuit la toată fapta bună de soţia sa, Ana, sora împăraţilor greceşti, cu care vieţuia după legea creştinească. Pe celelalte femei ale sale, pe care le avusese mai înainte de primirea botezului, le-a eliberat, îndestulîndu-le cu bogăţii şi dîndu-le voie, ca fiecare, dacă voieşte, să poată să se mărite cu alt bărbat.

La cea dintîi femeie a sa, Rohmida, fiica lui Rogvold, voievodul Poltiniei, care îi era mai iubită decît altele, a trimis la începutul întoarcerii sale de la Herson, zicîndu-i: "Eu am primit credinţa şi legea creştinească, iar tu să-ţi alegi dintre boierii mei pe care vei voi şi cu el te vei însoţi". Dar ea a răspuns: "Oare numai ţie îţi trebuie împărăţie cerească, iar mie nu? Şi către acesta, fiind eu doamnă, cum voi putea suferi ca să fiu roabă la sluga ta? Deci, nu voiesc să mă mărit după alt bărbat. Dar, mă rog ca să mă faci mireasa lui Hristos". Zicînd ea acestea, şedea lîngă dînsa în vremea aceea, fiul său, Iaroslav, care era şchiop din naştere. Cînd acela a auzit de la maica sa nişte cuvinte ca acelea, a mulţumit lui Dumnezeu de înţelegerea şi de voinţa ei cea bună şi îndată s-a însănătoşit şi a început a umbla, el care pînă atunci nu umblase. De această minune, Vladimir s-a bucurat îndoit, întîi de Rohmida, că are osîrdie spre Hristos şi apoi de fiul său, Iaroslav, că s-a tămăduit la picioare. După primirea Sfîntului Botez, Rohmida s-a tuns în sfîntul chip îngeresc al călugăriei, luînd numele de Anastasia.

După aceasta, Vladimir a trimis la Constantinopol la Preasfin-ţitul Patriarh Serghie, rugîndu-l ca să mai trimită la dînsul arhierei şi preoţi, deoarece are seceriş mult, iar lucrătorii sînt puţini, pentru că la multe cetăţi ale Rusiei trebuie lumină. Oamenii din Rusia nu erau din destul lesnicioşi la duhovniceasca rînduială, pentru că nu demult se începuse între dînşii învăţătura cărţii. De aceea, Preasfin-ţitul Patriarh Serghie a trimis pe Ioachim, episcopul Hersonului, împreună cu alţi episcopi şi preoţi. Vladimir, luînd pe episcopii care veniseră la dînsul, s-a dus cu ei în pămîntul slavon, în părţile Zaliscului, în stăpînirea Rostovului şi a Suzdalului, şi acolo, lîngă rîul Cleazmul, a făcut o cetate pe care a numit-o Vladimir, după numele său, zidind într-însa o biserică a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu. El a poruncit ca pretutindeni să boteze pe oameni şi să zidească biserici, şi le-a pus lor episcop. De acolo mergînd în Rostov, a zidit o biserică din lemn, punîndu-le şi episcop.

Apoi a mers în marele Novgorod şi a pus într-însul arhiepiscop pe Ioachim Hersoneanul. Acest arhiepiscop a stricat acolo pe idolul Perun, care era asemenea cu cel din Kiev, şi a poruncit să-l arunce în rîul Volhov. Şi, punînd oameni să bată pe idol cu beţe spre batjocură, diavolul, care locuia într-însul, a început a striga cu glas mare, ca şi cum l-ar fi durut: "Vai, Vai! Amar mie, că am căzut în mîinile acestor oameni nemilostivi, care aseară ca pe un dumnezeu mă cinsteau, iar acum îmi fac multe răutăţi! Vai mie!" Oamenii, tîrîndu-l la pod, l-au aruncat în rîul Volhov şi îndată s-a afundat în adîncime. Dar, după puţină vreme, înotînd împotriva rîului, s-a arătat iarăşi afară din apă. Atunci un om din popor a aruncat în el cu un băţ, pe care idolul, apucîndu-l, l-a aruncat pe pod şi a lovit pe unul din cei ce-l dorea pe el şi iarăşi, strigînd, s-a afundat şi a pierit cu sunet.

Sfîntul Vladimir, străbătînd şi prin celelalte cetăţi ale stăpînirii sale şi pretutindeni botezînd popoarele, le zidea biserici şi le punea episcopi şi preoţi. După aceea s-a întors în Kiev, cetatea de scaun, şi a împărţit pămîntul Rusiei în 12 domnii, după numărul celor 12 fii ai săi. Pe Vişeslav, fiul său cel mai mare, l-a pus în marele Novgorod; pe Iziaslav, în Poloţca; pe Sviatoslav, în Turova; pe Iaroslav, în Rostov. După moartea lui Vişeslav din marele Novgorod, a mutat din Rostov în locul lui pe Iaroslav, iar în Rostov a pus pe Boris; pe Gleb, în Muron; pe Sviatoslav, în Dreblen; pe Vsevolod, în Vladimir; pe Mitislav, în Tmutorocan; pe Stanislav, în Smolensca; pe Vriacislav, la Volina în Luţca şi pe Sudislav, în Iscova. Şi le-a poruncit cu tărie să petreacă în dragoste şi în unire şi să nu facă strîmbătate unul altuia, nici să treacă hotarele hotărîte fiecăruia; ci toţi să se îndestuleze cu hotarul domniei lor. El le-a mai poruncit şi aceasta: ca fiecare în domnia sa să înmulţească slava lui Hristos Dumnezeu şi să caute mîntuirea sufletelor omeneşti, aducînd pe cei necredincioşi la credinţă, zidind biserici. Iar pentru aceasta le-a dat fiecăruia episcop şi preoţi.

Astfel, rînduindu-i pe ei şi trimiţîndu-i la domniile lor, petrecea singur în Kiev. El acum ajunsese la adînci bătrîneţi. Deci, nevoindu-se la lucruri bune, împodobea şi întemeia biserici şi mînăstiri, dînd tuturor milostenie nelipsită şi adeseori punea în curtea sa mese îndestulate pentru săraci; iar celor ce erau neputincioşi, care nu puteau să meargă în curtea domnească, le trimitea acasă toată hrana şi băutura. El avea pace şi dragoste cu domniile de primprejur, cu leşii, cu ungurii şi cu cehii, nemaiavînd războaie. Numai cu pecenegii avea război, pe care îi biruia, ca şi Constantin cel de demult, cu puterea lui Iisus Hristos.

Sfîntul Vladimir atît era de milostiv şi îndurat, încît şi pe oamenii cei răi şi vrednici de pedeapsă, nu se grăbea a-i pierde, oricît de mare vină ar fi avut. Pentru aceea, se înmulţiseră tîlharii, hoţii şi toţi ceilalţi făcători de rele. Atunci mitropolitul şi bătrînii au zis către Vladimir: "Domnule, pentru ce nu pedepseşti pe cei răi?" Iar el a zis: "Mă tem de păcat". Mitropolitul şi bătrînii au zis: "Tu eşti pus de Dumnezeu stăpînitor spre pedepsirea celor răi şi spre miluirea celor buni. Deci, ţi se cuvine să pedepseşti pe cei răi cu certare, că de nu vei pedepsi pe cei răi, apoi să ştii că faci rău celor buni. Aşadar, pierde pe cei răi, ca cei buni să petreacă în pace". Pe timpul acestui mare voievod, a venit din Muntele Atonului în Kiev, Cuviosul părintele nostru Antonie şi s-a sălăşluit în peştera nemţească lîngă Nipru, aproape de locul care se cheamă Verestova.

Apropiindu-se fericitul sfîrşit al Sfîntului Vladimir, mai întîi s-a apropiat sfîrşitul soţiei lui, marea doamnă Ana, sora împăraţilor Constantinopolului, care a fost pricinuitoarea creştinării Rusiei şi mîntuirii atîtor suflete omeneşti. Ea, cu trei ani înaintea sfîrşitului lui, s-a mutat la Domnul. Nu după multă vreme, înaintea ducerii sale către Domnul, Sfîntul Vladimir a chemat la dînsul pe fiul său Boris, căci îi era lui mai iubit decît toţi ceilalţi. În acelaşi timp, s-a întîmplat că Sviatoslav venise în Kiev, iar Vladimir se înştiinţase că pecenegii vin împotriva Rusiei. Şi, deoarece Vladimir nu mai putea să se împotrivească pecenegilor, pentru că era bolnav, a trimis pe fiul său Boris cu toată oastea sa, iar el a început din zi în zi a slăbi cu trupul. Dar, Sviatoslav nu ieşea din Kiev, ci aştepta sau, mai ales, dorea sfîrşitul tatălui său. Deci, Vladimir, zăcînd multe zile şi săvîrşind toate cele cuviincioase sfîrşitului său, în bună mărturisire şi-a dat dreptul său suflet în mîinile lui Dumnezeu, în 15 zile ale lunii iulie, în anul facerii lumii 6513 după numărul scrierii de ani a Sfîntului Nestor al Pecerscăi, iar de la întruparea lui Dumnezeu Cuvîntul, 1005.

Astfel s-a sfîrşit marele domn Vladimir, care s-a numit din Sfîntul Botez, Vasile. El a petrecut la marea domnie a Kievului, mutîndu-se de la marele Novgorod, 35 de ani, adică înaintea botezului 8 ani şi după botez 27 de ani şi cîteva luni, iar în anul al 28-lea s-a săvîrşit. Sviatoslav, iubitorul de stăpînire, s-a bucurat de sfîrşitul tatălui său, vrînd să răpească scaunul marii domnii. Întîi tăinuia moartea lui; apoi, neputînd să o mai tăinuiască, l-a dus în biserica Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, Desiatina.

Acolo s-au adunat la cinstitul lui trup, toţi kievenii şi mărgi-naşii duhovniceşti şi mireneşti, plîngînd şi tînguindu-se ca după tatăl lor. Ei, făcîndu-i îngropare slăvită, l-au pus în mormînt de marmură şi l-au aşezat în biserica zidită de dînsul. Ei au mai rînduit a prăznui şi pomenirea lui, ca a unui sfînt şi întocmai cu apostolii, pentru că luminase cu Sfîntul Botez tot pămîntul Rusiei.

Deci, dacă cineva întoarce din rătăcire pe un păcătos şi face din om nevrednic, unul cinstit, cu atît mai mult cel ce a întors la Dumnezeu din pierzătoarea înşelăciune idolească atîtea popoare de păcătoşi, care nu ştiau pe Dumnezeu. Astfel, din cei nevrednici, i-a făcut vrednici lui Dumnezeu şi s-a rînduit cu sfinţii în împărăţia lui Hristos Dumnezeul nostru, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine cinstea, slava, mulţumirea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.